Dor de România?!? – un text care doare (II)

Virgil BACIU
“Capra cât e de râioasă, ţine coada bârligată!” Aşa sună o vorbă înţeleaptă din popor. Şi s-ar putea spune că pe mulţi dintre noi ne caracterizează. Ne place să ne credem buricul pământului şi să descoperim guinoiul din ochiul altuia, fără să ne jeneze bârna din cel propriu. De aceea cred că din când în când avem nevoie de câte un duş rece. Vă spuneam în ediţia trecută că mi-a atras atenţia o analiză primită de la Alin Fumurescu, român de-al nostru care şi-a găsit rostul în SUA, unde predă Filozofia politică la University Bloomington-Indiana. Iată o continuare a gândurile sale despre ţara-mamă.
Preoţia se vinde şi se cumpără, moşiile sufleteşti se tranşează ca şi imobiliarele. Spiritul trebuie ancorat cu lanţuri în trotuar, ca nu cumva să leviteze. Trebuie îndesat cu talismane din pleu. Crucile trebuie împănate ca nişte ţoape ale tranziţiei, cu flori de plastic îndesate în jumătăţi de PET-uri pline de praf. Evlavia se exprimă în doze mari de beton, în pseudo-icoane şi în podele sclipicioase. Lucrurile bune trebuie să fie mari. Bigotismul a devenit virtute şi vorbeşte în citate aproximative. Ai senzaţia că sufletele rătăcesc răzleţe undeva într-un gulag invizibil, iar trupurile derutate, tracasate de griji, se preumblă singure, pustii şi pline de riduri de colo până colo, punându-şi ca unic ţel banul – fără de care eşti nimeni! Dacă nu ai bani, nu ai drepturi, nu primeşti respect, nici îngrijire, demnitatea persoanei umane stă în dimensiunea portofelului, în succes, în numărul de plecăciuni efectuate periodic faţă de pile sus-puse. La cantitatea de muncă şi de stres pe care o presupune, o minimă prosperitate te costă sănătatea, căsnicia şi viaţa personală.  Toţi vor să ajungă bogaţi repede, doar o viaţă au, şi ea se consumă integral aici, între hoţi şi şmecheri, în această perpetuă senzaţie de nesiguranţă.
Da, aşteaptă-te ca în România să te simţi în nesiguranţă. Aşteaptă-te, de asemenea, să găseşti lucruri mai proaste decât “dincolo”, la preţuri mai mari decât “dincolo”, la salarii mai mici decât “dincolo”. Cine mai are oare instinctul de a produce realmente ceva, şi încă lucruri de calitate? O mai fi viu instinctul acela al ţăranului harnic şi cu scaun la cap de a diversifica, de a fi pregătit, de a umple hambarul cu lucrul mâinilor lui? Ori pasiunea meşteşugarului de a lăsa ceva solid în urmă, peste generaţii? Mai ţine cineva la ideea lucrului durabil şi bine făcut ca la o satisfacţie personală? Nu pot să îţi dau mari speranţe. Se practică intermedierea, comerţul, mutatul dintr-o parte într-alta a lucrurilor produse de alţii. Se practică mulsul! Mulsul de bani de la stat, mulsul din fonduri europene. Toată ţara pare o ţeapă! Totul pare gestionat, legiferat şi administrat, de parcă ar avea în vedere un unic obiectiv: ţeapa. Cât mai mare şi cât mai repede!
Aşteaptă-te ca acela care a comis o ilegalitate să îţi pretindă să plăteşti în locul lui, iar dacă refuzi să o faci, să se indigneze că “nu e drept”. Şmecheria e numai a lui, dar vinovăţia e la comun, ca la comunişti. Când e de luat, să ia singur, dar când e de dat, să dea toţi! Pretutindeni manipulare, dezinformare, naivitate întreţinută, sărăcie. Democraţia nu funcţionează, fiindcă dacă ar funcţiona, ar însemna că poporul ar avea puterea, or eu nu văd asta niciunde. Educaţia e dinamitată, după cum e şi familia. Copiii rămân de izbelişte, devoraţi de oboseala, precaritatea materială, visele consumiste sau ambiţiile de carieră ale părinţilor. Sănătatea e un cadavru în putrefacţie, iar – dacă-mi permiteţi metafora – la morgă nu funcţionează nici frigiderele, nici aerul condiţionat. Agricultura e în colaps; turismul e o glumă sinistră (avem brand, dar n-avem produsul propriu-zis); sportul e cvasi-inexistent. Drumurile sunt omor cu premeditare!
Ai senzaţia că ţara nu e guvernată. Ai senzaţia că singurul care mai duce la o coeziune de vreun fel e fotbalul. Vei resimţi cu o acuitate dureroasă dezagregarea, disoluţia, absenţa oricărei strategii a poporului român pentru poporul român. Cine suntem? Cine vrem să fim? Dacă îţi pui asemenea întrebări, dacă te interesează ce cerem noi de la noi înşine ca neam şi ca stat, unde anume avem de gând să ne poziţionăm în matricea naţiunilor, din punct de vedere cultural, politic, economic, unde ne vedem peste zece ani şi ce întreprindem, concret, pentru asta, mă îndoiesc că vei afla în ţară un răspuns. Oamenii nu mai cred, nu mai speră, nu îi mai motivează nimic decât interesul propriu, chinurile şi frustrarea acumulată, dar zac inerţi civic, vociferând inutil în faţa televizorului sau pur şi simplu epuizaţi, preferând să se lase conduşi. Direct în stâlp sau în şanţ. Pare că nu-i mai şochează nimic, nu-i mai oripilează nimic, nimic nu li se mai pare strigător la cer.
Patria e enclavizată. Căci da, singurele care mai trăiesc, care mai respiră cât de cât normal, care mai ţintesc către ceva, care nu au fost carbonizate încă în acest război civil mocnit, dar generalizat sunt câteva discrete enclave de dreaptă judecată, de deschidere, de iniţiativă, de profesionalism, de activitate creatoare, de revoltă şi construcţie, de demnitate, de mărturisire, de creştinism autentic, de delicateţe revigorantă, de dăruire şi bunătate, de gândire pe termen lung, de convingere în nişte valori perene, clare şi nenegociabile.