Arhivă pentru editorial virgil baciu

Lecţia olandeză

Posted in editorial with tags , , on mai 11, 2012 by argesuldenord

Ne-am supărat pe olandezi. Dunăre ne-am făcut unii dintre noi pe ei! Pe acei oameni care au pământul ţării sub nivelul mării. Şi au muncit generaţii la rând ca să ridice diguri care să le protejeze gospodăriile. Şi viaţa lor pe care o vor sigură, pusă pe temelii durabile. Oamenii aceia din nordul Europei nu acceptă fatalismul nostru balcanic. Pentru ei nu poate exista “merge şi-aşa” sau “ce i-o fi mamii, i-o fi şi tatii”. Dar, deşi pe alte coordonate, ştiu la fel de bine ca şi noi că “Dumnezeu îţi dă, însă nu-ţi bagă în traistă!” Deosebirea este că noi aşteptăm să ne pice para mălăiaţă. Iar dacă fructul e în mâna lor, aşteptăm degeaba, căci nu va pica în veci! Şi-atunci, cum să nu se supere unii dintre noi?… Suntem în Uniunea Europeană de mai bine de 5 ani. Ne-am chinuit să-i convingem pe membri să ne accepte printre ei. Am făcut pe dracu-n patru să intrăm şi am acceptat s-o facem condiţionat. Ni s-au fixat criterii de performanţă şi termene precise pentru atingerea obiectivelor. Nu le-am îndeplinit nici acum! La fel s-a întâmplat şi cu intrarea în Spaţiul Schengen. Olanda a rămas singura ţară care se opune accesului României în acest areal civilizat. Şi s-au supărat foc cei care încercau să ne convingă că am avea dreptul. Iar unii dintre noi i-am crezut când au spus că suntem nedreptăţiţi; că suntem consideraţi cetăţeni europeni de categoria a doua; că Europa ar trebui să ne dea bilete de favoare, pentru că am apărat-o sute de ani de pericolul turcesc; şi că, în sfârşit, merităm mai mult, pentru că facem parte din ginta latină! Haideţi să încercăm, totuşi, să gândim pragmatic, ca nişte oameni cu scaun la cap, cum se spune. Şi să nu ne mai comportăm ca nişte copii care aşteaptă să fie răsfăţaţi de părinţi. Vrem să fim acceptaţi în rândul cetăţenilor europeni cu drepturi depline. Buuun!… Păi atunci trebuie să punem lucrurile în ordine în casa noastră, să fie şi aici ca şi la ei. Olandezii asta ne reproşează, că avem minusuri la corupţie, împărţirea dreptăţii, că mai avem încă rămăşiţe ale sistemului fanariot în structurile statului şi că graniţele noastre dau impresia că nu sunt filtre eficiente către ţările din Uniunea Europeană. Putem să-i contrazicem?… Din vorbe, da, faptic nu prea! Să vă mai reamintesc ce reacţie aiurea am avut cu mărfurile lor acum câteva luni? Eu cred că n-ar avea rost pentru că, atunci, am uitat ce armă poate fi răzbunarea. Olandezii sunt oameni care şi-au clădit prin muncă şi respect faţă de legi un imperiu colonial. Noi am avut probleme în a ne păstra ţara în hotarele ei fireşti. Şi avem şi acum! De aceea, eu consider că avem datoria să ne punem ordine în casă. Justiţia are o sarcină cumplit de grea, pentru că trebuie să elimine din practică compromisul de tip balcanic. Exemplul care îmi vine imediat în minte este cel al procesului fostului premier Adrian Năstase. Acuzat de corupţie, a fost scos aproape basma curată. Dacă nouă ne este greu să înţelegem cum e posibil să se schimbe încadrarea juridică a faptelor incriminate de nu ştiu câte ori pe parcursul procesului care a durat ani de zile, ce pot înţelege olandezii şi ceilalţi europeni?… Chemat în judecată pentru corupţie, fostul premier e condamnat la 3 ani cu suspendare, pentru şantaj. Dacă ar fi fost vorba despre un borfaş de rând sau despre un amărât care a furat de foame, ca Jean Valjean, ar fi fost condamnat la ani grei de puşcărie cu executare, în regim de urgenţă! La fel se prefigurează şi procesul oamenilor din fotbal. Şi-atunci, oare nu au dreptate olandezii să ne pună frână?… Eu zic că da! Şi sunt convins că nu ne vor răul. Dacă intrăm în Spaţiul Schengen pe uşa din dos, s-ar putea să fim daţi afară cu tam-tam tot pe acolo, devenind oaia neagră a Europei. Nu asta trebuie să ne dorim, ci rezolvarea problemelor pe care le avem, astfel încât să fim invitaţi să aderăm. Pentru că acolo nu merge cu pile, cunoştinţe sau relaţii, să fie clar! Aproape fără să ne dăm seama, “Argeşul de Nord” a păşit în al patrulea an al existenţei sale. Şi a devenit parte din viaţa lumii satului din această zonă a ţării, ajutând oamenii să se cunoască mai bine şi să se informeze ce căi trebuie urmate pentru a-şi face viaţa mai bună prin munca lor. Vă asigur că vom continua tot pe această linie şi, la ceas aniversar, fiind şi în preajma Sărbătorilor Pascale, urez tuturor cititorilor noştri să aibă parte numai de bine şi de viaţă lungă, în deplină sănătate!

Virgil BACIU

Mulţumire sufletească

Posted in Uncategorized with tags on august 27, 2011 by argesuldenord

Mi s-a umplut sufletul de bucurie atunci când am văzut câţi oameni de valoare s-au adunat la cea de a opta întâlnire anuală a fiilor satului meu natal! Şi vă rog să mă credeţi că nu mă gândesc în primul rând la numele mari care ne-au onorat cu prezenţa, ci la cu totul altceva. Şi m-aş referi în primul rând la mândria pe care am citit-o în ochii multor consăteni adunaţi în biserică pentru că respirau acelaşi aer cu marele om de cultură care este Paul Everac sau cu acad. Gheorghe Păun, un deschizător de noi drumuri care ar putea revoluţiona tehnica de calcul. Cei doi şi-au dat întâlnire tocmai la Poenărei şi s-au închinat cu noi toţi în timpul slujbei de pomenire a celor care s-au jertfit în urmă cu mai bine de 50 de ani pentru viitorul nostru. Iar eu am fost cu atât mai mândru că sărbătoarea poenărenilor promova şi valori culturale locale cu care nu aveam de ce ne ruşina. Şi iarăşi spun că m-am bucurat pentru că Viorel Bindea a revenit din Franţa în satul natal cu amicul său doctor, monsieur Gilles, care a putut descoperi că şi la Poenărei se vorbeşte limba franceză, ca şi aceea universală, a omeniei.
Lista fiilor adoptivi ai satului meu natal este destul de lungă şi de valoroasă, după cum am mai spus, pentru a stârni respectul. Bucuria mi-a fost oarecum întunecată de faptul că drumul până la Poenărei nu mai are calitatea dată de fostul premier Armand Călinescu acum mai bine de 70 de ani şi că multe lucruri au ajuns mai jos decât erau atunci. Dar, împreună cu nişte oameni minunaţi, am trezit satul la o nouă viaţă, cât timp în prima zi de sâmbătă după Adormirea Maicii Domnului îşi dublează, dacă nu îşi triplează populaţia şi străluceşte de tinereţe, cochetând cu veşnicia. Tocmai tinerii tot mai mulţi care vin aici îmi îndreptăţesc toate speranţele de mai bine. Am predat anul trecut ştafeta organizării evenimentului lui Nicu Stoian şi el, la rându-i, bunului meu prieten, Ştefan Lăzăroiu. Aşa am reuşit să asigur continuitatea fără de care totul cade în derizoriu şi, în final, în nefiinţă.
Aveam nevoie de suflu nou şi am răspuns acestui comandament. Din păcate, mulţi nu înţeleg acest lucru şi cred că rutina poate suplini entuziasmul. Teoria lui “lasă mă’ că merge şi-aşa!” este falimentară, oricât nu le convine celor care se agaţă de scaune şi de funcţii, conştientizând că în afara lor nu mai contează pentru cei pe care i-au dezamăgit. Mulţumirea mea sufletească vine şi din faptul că pe acest picior de plai mioritic sâmbătă seara s-au auzit urările “Vive la Roumanie!” şi “Vive la France!”, pentru că atunci am conştientizat faptul că toţi cei care eram acolo ne-am asumat statutul de cetăţeni ai lumii civilizate. Greutatea vine acum din necesitatea justificării lui prin fapte care să schimbe radical în bine viaţa comunităţii. Acesta este ţelul de atins în viitor, pentru a ne pretinde toţi dreptul la noi momente de mulţumire sufletească!

Virgil BACIU

Hora Unirii

Posted in editorial with tags on ianuarie 30, 2011 by argesuldenord

Scriu aceste rânduri sub impresia penibilă produsă de huiduirea şefului statului român la Iaşi şi Focşani, în 24 ianuarie. Mărturisesc că la fel de şocat am receptat şi imaginea omului maltratat de jandarmi pentru că ultragiase portretul prezidenţial. Mă întreb în ce vremuri şi în ce ţară trăim şi mi-e tot mai greu să-mi răspund. Discutam recent această problemă cu un prieten, care-mi povestea cum era invitat după 1990 să-l huiduie pe regele Mihai, când era aşteptat la Mănăstirea Argeşului. “Eu nu-mi permit să scuip pe istoria României!”, a fost răspunsul său sec, ca o palmă.
Lăsând pe cât posibil la o parte simpatiile sau antipatiile politice, binele ori răul pe care l-a făcut cineva, rămân la ideea că trebuie să ne abţinem de la gesturi pentru care mai apoi normal ar fi să ne ruşinăm. Sigur că printre noi sunt spirite malefice, capabile să ne învrăjbească dacă ne lăsăm târâţi în capcană. Huiduirea preşedintelui ţării s-a făcut, deloc întâmplător, în ziua Unirii Principatelor Române. În accepţiunea mea, aşa ceva nu se face, mai ales într-un asemenea moment, chiar dacă s-a dat evenimentului o grotească tuşă politică. Că unora nu le convine, cel huiduit face parte din istoria ţării, ca şi frustrarea creată dezamăgiţilor ce au crezut în el. Democratic este să fie sancţionat, dacă a greşit, cu arma votului, la urne, nu în stradă.
În acea zi s-a cântat imnul naţional care – iertat să fiu – nu prea mai este de actualitate. În vara anului revoluţionar 1848, când s-a cântat prima dată în Şcheii Braşovului poezia lui Andrei Mureşanu, cred că se putea vorbi despre “somnul cel de moarte” şi alte formulări de genul “un sânge de roman”, ce puteau fi mobilizatoare. De ce nu de dac, căci cuceritorii şi-au luat lumea-n cap după mai puţin de 200 ani? Domnitorul Micii Uniri, Alexandru Ioan Cuza, a avut ca imn “Marşul triumfal”, compus de Eduard Hubsch, cântat în 1862. Primului nostru suveran, Carol I, i s-a cântat la încoronarea de la 1884 “Trăiască regele”, imn pe versurile lui Vasile Alecsandri. După alungarea lui Mihai I de pe tron, din 1948, am avut până la moartea lui Stalin, consemnată 5 ani mai târziu, un imn al dictaturii proletare. “Zdrobite cătuşe” era de influenţă kominternistă, pe versurile lui Aurel Baranga şi muzica lui Matei Socor. Apoi, am învăţat imn nou – “Te slăvim, Românie”, scris de alţi proletcultişti ca Eugen Frunză şi Dan Deşliu, pe muzica lăutarului de serviciu al comuniştilor, Socor. Până în ‘90 s-a cântat în neştire “Tricolorul”, creionat pe un text modificat al lui Ciprian Porumbescu, după ce Nicolae Ceauşescu decisese să ducă Occidentul de nas cu aşa-zisa sa independenţă faţă de Moscova. Calea aleasă a fost soaterea de la naftalină a unuia dintre vechile cântece patriotice exilate de predecesorii Petru Groza şi Gheorghiu-Dej.
“Deşteaptă-te române” s-a cântat în 15 noiembrie 1987, când muncitorii de la Autocamioane Braşov au stârnit revolta anticeauşistă sub Tâmpa. Şi a fost reluat în 22 decembrie 1989, fiind impus ca imn naţional, deşi este lung cât o zi de post şi nu prea în ton cu exigenţele mileniului 3. S-ar putea să greşesc, dar îndrăznesc să cred că în aceste vremuri de dezbinări fără sfârşit, avem nevoie de unitatea creată de Vasile Alecsandri prin Hora Unirii. “Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inima română…”. Dumneavoastră nu vă sună frumos muzica lui Alexandru Flectenmacher?… Prea multe hotare stau acum între sufletele noastre despărţite de apele mâloase ale urii şi speranţelor înşelate. Hora Unirii ne-a strâns neamul ca prin farmec la 1859 pentru a crea o ţară, întregită la 1 decembrie 1918. Eu cred că va mai reuşi şi în acest mileniu să ne adune din nou, ca să n-o pierdem după ce ne-au ciuntit-o deja “pohtele” unor prădalnici.
Oameni buni, voi ce credeţi, n-ar fi cazul să ne gândim la oportunitatea schimbării imnului naţional?…
Virgil BACIU

Să ne păstrăm optimismul!

Posted in editorial with tags on decembrie 27, 2010 by argesuldenord

În aceste zile, tot omul gospodar se retrage în bătătura casei. Iarna a luat în stăpânire dealurile dimprejur acoperind cu zăpadă rănile pământului de la Gruiu sau de aiurea. Munţii şi-au pus cuşme albe, iar gerul face pe arhitectul, construind sloiuri sau ţurţuri ucigători din gheaţă. Când scriu aceste rânduri, mă gândesc la unul dintre alpiniştii noştri omorât de un astfel de ţurţure în Munţii Argeşului. În vară a cucerit vârful Aconcagua, din America de Sud, faptă ce nu e la îndemâna oricui, şi-acum…
Îmi trag sufletul aproape de căldura focului, încercând să alung frigul din suflet şi ostenelile oaselor adunate pe drumurile bătute în acest an. Şi în liniştea nopţii, încerc să pun în balanţa socotelilor câte din planurile făcute la sfârşitul lui 2009 le-am împlinit în 2010. Şi nu prea dă casa cu masa, cum se spune… Aş putea da vina pe criză, dar eu nu sunt guvernul, aşa că nu sunt tentat să arunc responsabilitatea în curtea nu ştiu cui. Şi asta pentru că prin muncă am scos-o fiecare din noi cât de cât la capăt, în ciuda curbelor de sacrificii care au dus la îngroşarea numărului şomerilor, la ciuntirea veniturilor bugetarilor cu 25% şi a tuturor celorlalţi Dumnezeu mai ştie cu cât, din cauza scumpirilor în lanţ.
În cursul anului 2010 am asistat la lupte politice în Parlament şi la masive demonstraţii de protest, spectaculoase în aparenţă, dar fără rezultatele aşteptate. În lumea satelor, noi ne-am văzut de treburile ştiute din veac în veac şi am năduşit din primăvară până în toamnă, ca să nu ne prindă iarna cu hambarele şi grajdurile goale şi să nu luăm foamea chiriaş. În vară, pe lângă publicaţia noastră, a început să funcţioneze Asociaţia Agricolă ARGEŞUL de NORD. Orice început se vrea rodnic, dar în an de ciză ştiam că lucrurile se mişcă mai greu. Important este că se mişcă şi putem avea speranţe întemeiate pentru anul care vine. Tot mai mulţi oameni ai pământului conştientizează faptul că acum avem o şansă în plus pentru a reuşi prin noi înşine, însă numai strângând rândurile.
Peste câteva zile se vor împlini 21 ani de la acel decembrie sângeros, în care au pierit sub gloanţe mulţi compatrioţi ce nu mai sufereau egalitatea în sărăcie, impusă de comuniştii care au furat alegerile din noiembrie 1946, cu ajutorul tancurilor sovietice. Nici acum nu se ştie dacă a fost sau nu revoluţie în 1989, dar judecând după ce s-a întâmplat în anii care au urmat, o concluzie se impune: am intrat în zodia strângerii curelei, chiar dacă au mai fost şi scurte perioade de relaxare. Între ceea ce am visat şi realitatea cotidiană s-a căscat o prăpastie în care mulţi dintre noi au căzut. E timpul să ne împăcăm şi să ne scoatem din nevoi prin munca noastră, nu aşteptând să ne pice din cer nu ştiu ce pară mălăiaţă a pomenilor electorale.
Anul de care ne vom despărţi curând nu ne-a adus prea multe bucurii, deşi poate am fi meritat. Speranţele neîmplinite se vor materializa anul viitor dacă vom şti să trudim pentru acest scop. Poate că uneori ne-am rămas datori nouă înşine, dar n-avem dreptul să ne dezamăgim copiii. Chiar dacă toate par să ne fie împotrivă, nu trebuie să disperăm. Putem găsi sumedenie de exemple în jurul nostru. Aici, în nordul Argeşului sunt numeroase familii care au pierdut oameni dragi prin puşcăriile comuniste, pentru că voiau o viaţă mai bună pentru noi. Să nu-i dezamăgim! Echipa naţională de handbal feminin a câştigat medalia de bronz la Europene luptându-se împotriva danezelor, acasă la ele şi înfrângându-şi propriile neputinţe. Copiii noştri s-au remarcat la olimpiade şi concursuri şcolare internaţionale, deşi comparativ cu ceilalţi erau socotiţi nişte fomişti. Dragii mei, dacă vrem cu adevărat, avem viitor! Nu trebuie să disperăm, pentru că suntem nişte supravieţuitori ai unor vremuri şi mai grele decât acestea. Şi tocmai de aceea vă urez, cu inima deschisă, La Mulţi Ani!
Virgil BACIU

Măsura 141, coşmarul micilor fermieri

Posted in editorial with tags on decembrie 4, 2010 by argesuldenord

Se spune că accesarea fondurilor structurale europene este o prioritate imperioasă pentru România. În teorie chiar aşa este, dar în practică s-a dovedit de prea multe ori că sunt în extensie cazurile în care se pun nenumărate beţe-n roatele a ceea ce ne place să numim normalitate. Dar s-o luăm cu începutul, apelând numai la fapte. Încă de la înfiinţare, Asociaţia Agricolă ARGEŞUL de NORD şi-a propus să stimuleze energiile din acest sector vital al economiei naţionale. Asta cu atât mai mult cu cât studii recente ale specialiştilor japonezi avertizează asupra pericolului iminent ca după depăşirea crizei economice, să ne confruntăm cu o foamete cumplită. Poate unora le-ar părea incredibil ca o ţară cu potenţial agricol de a asigura hrana pentru 80 milioane oameni să fie confruntată cu o criză a alimentelor, dar dacă luăm în calcul suprafaţa în expansiune a terenurilor pârlogite în ultimii ani, nu ne mai miră nimic. Şi din acest motiv le-am recomandat membrilor şi tuturor locuitorilor zonelor rurale să apeleze la amintitele fonduri.
Măsura 141, destinată fermelor de subzistenţă, ni s-a părut a fi cea mai la îndemână oportunitate pentru accesarea unor fonduri de câte 1.500 euro anual, timp de 5 ani, de către micii fermieri. Ea a devenit operaţională în 15 octombrie, iar sesiunea din 2010 urma să se încheie la 30 noiembrie. Pentru a accesa banii, solicitantul trebuia să întocmească un dosar cu documente, astfel încât să întrunească un punctaj de 2 la 8 unităţi de dimensionare economică. La modul concret, acesta trebuia să deţină o dovadă de rol de la primărie, un certificat de producător şi o adeverinţă de la medicul de circumscripţie sanitar-veterinară cu numărul animalelor sau păsărilor aflate în proprietate. Dosarul întocmit conform normelor stabilite trebuia depus la APDRP – Agenţia de Plăţi, Dezvoltare Rurală şi Pescuit – de la Piteşti. Următorul pas era ca în termen de o lună de zile după acceptarea dosarului, solicitantul să devină Persoană Fizică Autorizată, depunând şi un certificat de bonitate, prin care să dovedească faptul că nu era restanţier la plăţile datorate statului.Până aici, în teorie, toate par a fi bune şi frumoase, fără nu ştiu ce piedici extraordinare de depăşit, mai ales că pentru prima dată în acest an sesiunea de depunere a dosarelor solicitanţilor are o durată extinsă cu 15 zile. Cei aflaţi în miezul evenimentelor susţin că au trăit un adevărat calvar: dosarul poate fi respins pentru că n-ar avea Dumnezeu mai ştie ce ştampilă plasată cumva într-un anume colţ al cererii, pentru că n-ar fi în regulă numărul de înregistrare sau pentru că ar fi cam ciudată o semnătură, că hârtia n-ar avea calitatea cerută şamd. Funcţionarii care ar trebui să le dea o mână de ajutor îi tratează ca pe slugi şi mai că nu mătură birourile cu ei, de parcă ar fi nişte gunoaie. Dacă se reia circuitul cu încăpăţânare, la revenirea cu dosarul într-un suflet, pentru că timpul presează, riscă să li se arunce în nas, ca o insultă, replica ”Vino mâine!”. Şi-atunci, nu-i aşa că-ţi vine să laşi totul baltă, trecând cheltuielile şi pingelele rupte în goana după cai morţi la pierderi nedeductibile, şi să-ţi vezi de sărăcia ta?…Şi totuşi, asemenea oportunitate nu trebuie ratată! Pentru Măsura 141 sunt alocate până în 2013 fonduri de 150 milioane euro – 80% de la UE şi 20% de la Guvernul României. Cu 7.500 euro pe care i-ar putea primi în 5 ani, un gospodar adevărat ar putea să-şi netezească oarecum calea spre o posibilă prosperitate, pentru că după al treilea an trebuie să facă dovada unor investiţii, plătind şi impozitul legal pe profit, ca un bun contribuabil ce se află. Din păcate, la noi se perpetuează tradiţia păguboasă a inventării altor reguli în timpul jocului, aşa că din 10 noiembrie s-a schimbat cererea de finanţare. Halal ajutor dat solicitanţilor! În faţa unei asemenea realităţi poţi rămâne fără cuvinte. Dac-aş fi răutăcios, aş zice că poate pe crearea unei stări de lehamite în rândul solicitanţilor mizează şi diletanţii funcţionari sau rău-intenţionaţii care-şi încasează lefurile degeaba. Într-un alt tip de societate, ei ar risca trimiterea în faţa judecăţii sub acuzaţia de subminare a interesului şi economiei naţionale. Păcat, dar în democraţia noastră ultraoriginală asemenea specimene îşi arogă nişte drepturi şi chiar primesc stimulente!
Personal consider că se impune să punem capăt pentru totdeauna practicilor păguboase, trimiţându-i pe funcţionarii ce nu-şi fac treaba acolo unde şi-a înţărcat mutu’ iapa, înlocuindu-i cu oameni bine intenţionaţi, care ştiu ce au de făcut şi fac exact ceea ce trebuie la momentul potrivit. Micilor fermieri le-aş recomanda să nu se lase învinşi, să persevereze şi, dacă au ratat acum, să se pregătească pentru sesiunea de depunere a cererilor de anul viitor. Pentru aceasta ar trebui să se înscrie de pe acum într-o formă asociativă, pentru că există obligativitatea de a avea o vechime ca membru de cel puţin 6 luni atunci când vor depune cererea de finanţare. Şi, mai presus de toate, să nu uite că unirea face puterea!
Virgil BACIU

Dor de România?!? – un text care doare (II)

Posted in editorial with tags on septembrie 26, 2010 by argesuldenord

Virgil BACIU
“Capra cât e de râioasă, ţine coada bârligată!” Aşa sună o vorbă înţeleaptă din popor. Şi s-ar putea spune că pe mulţi dintre noi ne caracterizează. Ne place să ne credem buricul pământului şi să descoperim guinoiul din ochiul altuia, fără să ne jeneze bârna din cel propriu. De aceea cred că din când în când avem nevoie de câte un duş rece. Vă spuneam în ediţia trecută că mi-a atras atenţia o analiză primită de la Alin Fumurescu, român de-al nostru care şi-a găsit rostul în SUA, unde predă Filozofia politică la University Bloomington-Indiana. Iată o continuare a gândurile sale despre ţara-mamă.

Preoţia se vinde şi se cumpără, moşiile sufleteşti se tranşează ca şi imobiliarele. Spiritul trebuie ancorat cu lanţuri în trotuar, ca nu cumva să leviteze. Trebuie îndesat cu talismane din pleu. Crucile trebuie împănate ca nişte ţoape ale tranziţiei, cu flori de plastic îndesate în jumătăţi de PET-uri pline de praf. Evlavia se exprimă în doze mari de beton, în pseudo-icoane şi în podele sclipicioase. Lucrurile bune trebuie să fie mari. Bigotismul a devenit virtute şi vorbeşte în citate aproximative. Ai senzaţia că sufletele rătăcesc răzleţe undeva într-un gulag invizibil, iar trupurile derutate, tracasate de griji, se preumblă singure, pustii şi pline de riduri de colo până colo, punându-şi ca unic ţel banul – fără de care eşti nimeni! Dacă nu ai bani, nu ai drepturi, nu primeşti respect, nici îngrijire, demnitatea persoanei umane stă în dimensiunea portofelului, în succes, în numărul de plecăciuni efectuate periodic faţă de pile sus-puse. La cantitatea de muncă şi de stres pe care o presupune, o minimă prosperitate te costă sănătatea, căsnicia şi viaţa personală.  Toţi vor să ajungă bogaţi repede, doar o viaţă au, şi ea se consumă integral aici, între hoţi şi şmecheri, în această perpetuă senzaţie de nesiguranţă.
Da, aşteaptă-te ca în România să te simţi în nesiguranţă. Aşteaptă-te, de asemenea, să găseşti lucruri mai proaste decât “dincolo”, la preţuri mai mari decât “dincolo”, la salarii mai mici decât “dincolo”. Cine mai are oare instinctul de a produce realmente ceva, şi încă lucruri de calitate? O mai fi viu instinctul acela al ţăranului harnic şi cu scaun la cap de a diversifica, de a fi pregătit, de a umple hambarul cu lucrul mâinilor lui? Ori pasiunea meşteşugarului de a lăsa ceva solid în urmă, peste generaţii? Mai ţine cineva la ideea lucrului durabil şi bine făcut ca la o satisfacţie personală? Nu pot să îţi dau mari speranţe. Se practică intermedierea, comerţul, mutatul dintr-o parte într-alta a lucrurilor produse de alţii. Se practică mulsul! Mulsul de bani de la stat, mulsul din fonduri europene. Toată ţara pare o ţeapă! Totul pare gestionat, legiferat şi administrat, de parcă ar avea în vedere un unic obiectiv: ţeapa. Cât mai mare şi cât mai repede!
Aşteaptă-te ca acela care a comis o ilegalitate să îţi pretindă să plăteşti în locul lui, iar dacă refuzi să o faci, să se indigneze că “nu e drept”. Şmecheria e numai a lui, dar vinovăţia e la comun, ca la comunişti. Când e de luat, să ia singur, dar când e de dat, să dea toţi! Pretutindeni manipulare, dezinformare, naivitate întreţinută, sărăcie. Democraţia nu funcţionează, fiindcă dacă ar funcţiona, ar însemna că poporul ar avea puterea, or eu nu văd asta niciunde. Educaţia e dinamitată, după cum e şi familia. Copiii rămân de izbelişte, devoraţi de oboseala, precaritatea materială, visele consumiste sau ambiţiile de carieră ale părinţilor. Sănătatea e un cadavru în putrefacţie, iar – dacă-mi permiteţi metafora – la morgă nu funcţionează nici frigiderele, nici aerul condiţionat. Agricultura e în colaps; turismul e o glumă sinistră (avem brand, dar n-avem produsul propriu-zis); sportul e cvasi-inexistent. Drumurile sunt omor cu premeditare!
Ai senzaţia că ţara nu e guvernată. Ai senzaţia că singurul care mai duce la o coeziune de vreun fel e fotbalul. Vei resimţi cu o acuitate dureroasă dezagregarea, disoluţia, absenţa oricărei strategii a poporului român pentru poporul român. Cine suntem? Cine vrem să fim? Dacă îţi pui asemenea întrebări, dacă te interesează ce cerem noi de la noi înşine ca neam şi ca stat, unde anume avem de gând să ne poziţionăm în matricea naţiunilor, din punct de vedere cultural, politic, economic, unde ne vedem peste zece ani şi ce întreprindem, concret, pentru asta, mă îndoiesc că vei afla în ţară un răspuns. Oamenii nu mai cred, nu mai speră, nu îi mai motivează nimic decât interesul propriu, chinurile şi frustrarea acumulată, dar zac inerţi civic, vociferând inutil în faţa televizorului sau pur şi simplu epuizaţi, preferând să se lase conduşi. Direct în stâlp sau în şanţ. Pare că nu-i mai şochează nimic, nu-i mai oripilează nimic, nimic nu li se mai pare strigător la cer.
Patria e enclavizată. Căci da, singurele care mai trăiesc, care mai respiră cât de cât normal, care mai ţintesc către ceva, care nu au fost carbonizate încă în acest război civil mocnit, dar generalizat sunt câteva discrete enclave de dreaptă judecată, de deschidere, de iniţiativă, de profesionalism, de activitate creatoare, de revoltă şi construcţie, de demnitate, de mărturisire, de creştinism autentic, de delicateţe revigorantă, de dăruire şi bunătate, de gândire pe termen lung, de convingere în nişte valori perene, clare şi nenegociabile.

Dor de România?!? – un text care doare

Posted in editorial with tags on august 28, 2010 by argesuldenord

Virgil BACIU
În ultimul timp, am primit sumedenie de mesaje din ţară şi din străinătate. M-am bucurat că publicaţia noastră este citită pe blog şi în locuri în care nu mă aşteptam. Dintre mesajele primite, cel care m-a frapat, şi fără exagerare, m-a lovit în suflet, a fost unul primit de la un concetăţean stabilit în SUA. România văzută de dumnealui este una apocaliptică, dar nu mai puţin adevărată. Şi nu este viziunea unui Neica-nimeni. Alin Fumurescu predă filozofia politică la Indiana University-Bloomington. Este medic, ziarist, scriitor, filozof, explorator – într-un cuvânt, un made self-man – care a răzbătut în viaţă prin munca sa şi nu-şi permite să se îmbete cu apă rece. Fără alte comentarii, vă redau câteva flash-back-uri din realitatea contemporană românească, văzută de dumnealui, pe lângă care cei mai mulţi dintre noi trecem cu indiferenţă. Vom reveni asupra reflecţiilor sale, pentru că sunt convins că merită şi că dumneavoastră, cititorii noştri, oameni raţionali, veţi fi pe aceeaşi lungime de undă cu mine.

Te arde. Ştiu că te arde. Dar dacă vii în România, aşteaptă-te să găseşti aici o societate profund polarizată, profund schizoidă. Din ce în ce mai polarizată şi mai schizoidă de la an la an. Mă tem că ai să găseşti – ca şi mine – o majoritate ponosită, subjugată compromisului şi lipsită de drepturi, despuiată până şi de propriile potenţialităţi, peste care tronează vulgar şi arogant o minoritate, îndrăznesc să spun ucigaşă, cu “gipane” supradimensionate, gata să te spulbere cu zile pentru singura vină de a te fi aflat în faţa scumpilor lor bolizi, gata să te stâlcească în bătaie pentru simplul moft de a-i fi încurcat în grandomania lor fără limite. Sînt indivizi care şi-au pierdut orice reper nu doar creştin, ci şi uman. Iar lege nu există. Decât, poate, pentru proşti, în fond, asta e şi ideea. Sărmanii îi urăsc pe bogaţi, îi dispreţuiesc pentru comportamentul lor, dar în adâncul inimii îi invidiază, le admiră viaţa şi ar vrea să fie ca ei. Să poţi ajunge din terorizat terorist, iată visul ce merită visat! Oamenii au uitat să(-şi) vorbească şi latră. Se comunică aproape monosilabic: băi, măi, vino, du-te, hai, mă-ta; toate formulele de politeţe, de bunăvoinţă, cuvintele acelea galante, cu consistenţă, noimă şi duh, care te îmbogăţesc, care îţi descreţesc fruntea şi îţi fac ziua agreabilă – mulţumesc, bună ziua, ce mai faceţi, mă bucur pentru dumneavoastră – par să fi ieşit din uz. Trăiesc numai în dicţionare şi, din câte îmi dau seama, dicţionare nu prea mai foloseşte nimeni.
De gura adolescenţilor să te fereşti! Mulţi dintre ei nu mai respectă nimic şi pe nimeni, nici chiar (de fapt, asta în primul rînd), pe ei înşişi. Ruşinea a murit, cuviinţa îşi dă ultima suflare! Prin cartiere, cofetăriile s-au transformat în cazinouri. Manelele au evadat din muzică şi s-au instalat în haine, în arhitectură, în maldărele de gunoaie din mijlocul parcurilor naţionale, în drujbe şi în termopane. Kitsch-ul acoperă ultimele bastioane ale solemnităţii şi ale decenţei. Piese de o frumuseţe elegant trasată cad în mîinile unor demolatori nu doar fără cultură, ci lipsiţi chiar şi de acea înnăscută delicateţe în faţa purităţii simple. Unii demolează chiar construind. Demolează autenticul şi frumosul, sluţesc peisajul şi handicapează sufletele privitorilor. Natura, creaţie a lui Dumnezeu, e incendiată, braconată, furată, retezată la pămînt, lăsată să se irosească sub scaieţi. Aşa tratează mai-marii darul. Ţara-i un SRL. Al lor.