Arhivă pentru vigil baciu

”Picior de Paris” în sărbătoare – a şaptea întâlnire anuală a fiilor satului Poenărei

Posted in eveniment rural with tags , , , on august 28, 2010 by argesuldenord

Anno Domini 2010, august 21, sâmbătă… Zi de sfârşit de vară cu temperaturi caniculare, de parcă tropicele s-ar fi mutat pe valea Râului Doamnei. Dar după prăznuirea Adormirii Maicii Domnului, şi căldura pare să-şi mai fi tocit colţii sub adierea blândă a vântului curgând parcă la vale dintre vârfurile munţilor. Urcând pe drumul asfaltat, clopotul Bisericii “Cuvioasa Paraschiva” ne cheamă la a şaptea întâlnire anuală a fiilor satului Poenărei. Torenţii din ultimele ploi au spălat nemilos uliţa cu pretenţie de drum, transformând-o într-o cale a Golgotei. Pietrele colţuroase pun la grea încercare maşinile, trimiţând memoria dincolo de 1938, când premierul de atunci, Armand Călinescu, ordonase să se facă pe aici unul dintre cele mai moderne drumuri ale ţării, spre ceea ce avea să se numească mai în glumă, mai în serios, ”Picior de Paris”.
Urcăm printre livezi de prun, măr şi păr minunându-ne de bogăţia roadelor care mai că rup crengile. Fostul secretar de stat în Ministerul Agriculturii, Dumitru Cosmescu, ne spune că în urmă cu mai bine de două decenii, România ocupa locul secund în lume după Iugoslavia la producţia de prune, iar Argeşul, locul doi în ţară după Vâlcea. ”Azi puteam să ne îmbogăţim valorificând prunele!…”, constată dumnealui cu amărăciune. Într-un târziu, cu chiu, cu vai, ajungem la biserica unde astăzi bate inima comunităţii. Ne închinăm ca nişte buni creştini ce suntem şi ne aplecăm genunchii şi frunţile în faţa troiţei eroilor căzuţi în lupta împotriva totalitarismului comunist acum mai bine de jumătate de veac.

Lacrima lui Virgil

În porţile larg deschise ale lăcaşului de cult ortodox ridicat prin truda bunilor creştini localnici între 1937-1943 ne întâmpină cu braţele deschise ctitorul evenimentului, Virgil Baciu, care de şapte ani îi asigură continuitatea. Atunci a pornit la drum pentru a asigura dăinuirea localităţii natale alături de Gigi Vlad – Dumnezeu să-l odihnească în pace alături de cei drepţi! – şi de Sorinel Păunescu. În timp i s-au alăturat localnici şi mulţi prieteni ca prof. Gheorghe Nicuţ, prezent de la prima întâlnire organizată în colaborare cu primăria reprezentată de primarul Mihai Ungurenuş.
Şase preoţi oficiază slujba de pomenire a eroilor împuşcaţi la Jilava în 18 iunie 1959, pentru că s-au împotrivit fiarei bolşevice care răsturna rânduielile ştiute din moşi-strămoşi. Numele preoţilor Nicolae Andreescu şi Ioan Constantinescu, învăţătorului Gheorghe Popescu şi baciului Nicolae Titu-Sorescu – propuse de către consilierul local Sorinel Păunescu să denumească uliţe ale satului Poenărei – li se adaugă multe altele spre veşnică pomenire. Virgil Baciu e podidit de lacrimi constatând că fiii satului sunt mai puţini ca altădată, fiind depăşiţi la număr de “străinaşi” şi lacrima îi sugrumă vocea într-o primă fază, când voia să facă deschiderea pentru lansarea revistei anuale a satului şi a două cărţi pe care le-a sponsorizat.
Mai apoi reuşeşte să anunţe că va preda ştafeta organizării reuniunii din 2011 prietenului şi finului său Nicolae Stoian şi că s-au anunţat localnici cu suflet mare interesaţi s-o ducă mai departe în timp, spre veşnică dăinuire. Din lacrima lui Virgil, iată, se întrupează, viitorul, care are temelii solide în bisericile pe care le-a ajutat să rămână în picioare, în tradiţia reuniunii anuale de la Poenărei, poate singurul sat din ţară care-şi sărbătoreşte ziua, lansându-şi revista anuală, în publicaţia lunară ARGEŞUL DE NORD, destinată zonei rurale, pe lângă care s-a înfiripat şi prinde puteri cu fiecare nouă zi o asociaţie agricolă cu acelaşi nume, în cultul eroilor şi în încrederea în capacitatea tinerei generaţii de a duce mai departe moştenirea părintească.
Şi nu-i puţin lucru pentru fosta comună musceleană care risca să decadă de la statutul de sat la cel de cătun cu câteva zeci de suflete. În prima zi de sâmbătă după sărbătorirea Sf. Maria, Poenăreii îşi dublează, dacă nu chiar îşi triplează numărul locuitorilor în ultimii şapte ani, şi asta graţie lui Virgil Baciu, care a adus cunoscuţi şi prieteni alături de consătenii printre care se regăsesc acum 20 proprietari ”străinaşi”, din care jumătate şi-au clădit case, împământenindu-se. Numai în ultimul an trei români au cumpărat aici pământuri şi doi şi-au construit case, ceea ce nu-i puţin în vreme de criză!…

Două cărţi pentru viitorime

”Nu avem nevoie de comunişti!” de Ion I. Ştefan şi ”Aşa s-a născut jurnalul”, de Titu Napoleon Berevorescu sunt cărţi de învăţătură pentru cei prezenţi şi viitori. Prima reînvie epoca legalizării dictaturii comuniste prin alegerile furate din noiembrie 1946 în fostele judeţe Argeş şi Muscel şi este bazată pe memoria documentelor scoase din arhive şi pe mărturiile supravieţuitorilor. Istoria adevărată trebuie cunoscută, spunea autorul, prof. Ştefan, care timp de mai bine de trei ani s-a documentat, lăsând baltă pentru moment subiectul care îl obseda – rezistenţa armată împotriva comuniştilor – carte pe care o pregăteşte pentru anul viitor. Fapte de viaţă incredibile de-a dreptul, într-o împletire care pe alocuri pare chiar absurdă între omenia unora şi ticăloşia altora, toţi semeni, vecini sau tipi pe care-i ştiam în cu totul altă lumină ori cu copiii cărora mulţi am fost prieteni, fără a cunoaşte trecutul întunecat sau a bănui chinul ispăşirilor pentru a căpăta dreptul la viitor.
Titu Napoleon Berevoescu, autorul multor scrieri, inclusiv a monografiei comunei careia îi poartă numele, ne prezintă un jurnal de călătorie prin ţară şi străinătate, înainte şi după 1990. Este o carte a descoperirilor unor locuri din împrejurimi sau mai depărtate, şi de ce nu, a propriului “eu”, care ne trimite de la Berevoeşti la Câmpulung Muscel, la Piteşti, Bucureşti, Amara şi Govora, la Moscova, Kiev, Leningrad în timpul fostului URSS, în Bulgaria sau Franţa, pentru a reveni acasă îmbogăţit cu cunoştinţe care te pot ajuta să te înţelegi mai bine pe tine însuţi şi, pe cale de consecinţă, lumea în permanentă transformare în care trăim. Ambele cărţi sunt scrise într-un stil alert, care-l ţine pe cititor cu sufletul la gură până la ultima filă şi-l îndeamnă la meditaţie fie şi pornind numai de la întrebarea banală “ce-ar fi dacă?…”.

Oameni pentru oameni

La sărbătoarea fiilor satului Poenărei au venit prieteni mai noi şi mai vechi, oameni care încep sa fie receptaţi drept “de-ai casei”. Cum maestrul Gheorghe Dinică s-a mutat în veşnicie, a venit soţia sa, doamna Doina şi s-a bucurat enorm văzându-i fotografia în revista satului, alături de marele om de cultură localnic Costel Samoilă – cel care nu s-a sfiit să-l certe în biserică pe primarul Ungurenuş pentru starea proastă a drumului spre “Picior de Paris”, dar şi să-l laude că a asfaltat calea spre Corbii de Piatră, neasemuită biserică scobită în stânca muntelui din satul Jgheaburi – dar şi alături de rapsozii Leana şi Nicu Oprea, pe care starea sănătăţii i-a oprit să fie prezenţi la această ultimă reuniune.
Cu un zâmbet enigmatic, doamna privea imaginea soţului de pe telefonul mobil şi poate că spiritele lor dialogau, schimbând impresii…
Actriţa Doina Ghiţescu, maestru de seremonii al serbării câmpeneşti din curtea şcolii din sat, cu inepuizabilul său patos a dezmorţit atmosfera, generând momente de bună dispoziţie de calitate şi a făcut intrări spectaculoase atât pentru formaţia de fluieraşi din Corbi, cât şi pentru îndrăgitele soliste de muzică populară Ştefania Rareş şi Valentina Ionescu, precum şi pentru tinerele, dar extrem de talentatele Giulia şi Adelina, care au adus ritmurile moderne pe iarba frământată mai întâi de hore.
Scurtele cuvântări rostite de oameni ca primarul Nicolae Smădu din Domneşti, viceprimarul Robert Badea, de la Berevoeşti, realizatoarea Elena Picu (WEST TV) sau jurnalistul Doru Bobi (ARGEŞ EXPRES), au fixat în timp şi spaţiu importanţa momentului trăit, ca şi semnificaţiile sale.
Sorinel Păunescu. soţia sa şi prietenii au oficiat la grătarele pe care s-au rumenit mititeii, fleicile şi pastramele, în tuciuri de dimensiuni pantagruelice s-au făcut mămăligi aurii pentru bulzurile cu brânză de burduf, a curs berea în valuri şi s-a degustat cu religiozitate acea licoare deosebită care este ţuica de Poenărei, lăsându-se să cadă pe buza friptă a pământului câteva picături de sufletul morţilor, potrivit vechilor datini… S-au înfrăţit la mese popii cu primarii şi cu poliţiştii, ţăranii cu cărturarii, artiştii cu toţi cei prezenţi, fiecare bucurându-se de clipa trăită şi promiţându-şi revederea peste un an. Târziu, în noapte s-a aprins focul de tabără în care s-au ars ca pe vremea dacilor cele rele, lasând loc celor bune să se adune. Virgil Baciu, soţia şi cele două fiice au reuşit performanţa de a fi prezenţi peste tot, de parcă ar fi fost personaje fermecate de basm, având pentru fiecare un zâmbet, un cuvânt potrivit sau o strângere de mână şi făcându-i să se simtă acasă. Şi cea mai bună dovadă a fost a familiei Nicolae Iuraşcu, inginerul venit de la Bucureşti pentru prima dată la acest eveniment. În fapt era o revenire prin locurile unde dumnealui îşi petrecuse tinereţea, în urmă cu aproape jumătate de veac…
Petrecerea a ţinut, ca de obicei, până în zorii zilei de duminică şi toţi participanţii, indiferent de ora la care s-au retras, n-au uitat să adreseze străbuna urare: La Mulţi Ani, Poenărei!
Eva ADAM