Arhivă pentru veterani domnesti

Adio, veterani! Încet-încet, se sting eroii

Posted in rural with tags , on ianuarie 31, 2012 by argesuldenord

Motto: “Un popor care nu respectă trecutul şi datina creştinească, un popor care îşi pierde credinţa, un popor care nu cultivă iubirea pentru morţii săi, este un popor condamnat. (…) Căci, de la antici şi până astăzi, nu răzbat în veşnicie decât popoarele care au cultul eroilor şi al mormintelor. Eroii şi martirii sunt pentru un neam ceea ce sunt profeţii pentru religie şi sfinţii pentru Biserică. Ei sunt verigile prin care se leagă lanţul veşniciei naţionale”. (Testamentul politic al mareşalului Ion Antonescu)

Privesc cu multă emoţie patru imagini, patru fotografii surprinse de obiectivul aparatului la un interval de douăzeci şi cinci, doisprezece şi cinci ani ani. Patru fotografii importante ale albumului meu de suflet, fotografii ce sunt izvoare de istorie a neamului meu domnişan, vegheat de secole de un râu cu nume gingaş, al Doamnei, al unei domniţe basarabe iubitoare de glie, soţie a unui domnnitor descălecător de ţară. Patru fotografii cu chipuri din ce în ce mai puţine, împuţinate de vreme, de timpul ce se scurge peste noi, oamenii, ducând în undele lui legende şi adevăr, istorie, când horindă, când lăcrimândă. Îmbătrâneşte cremenea, se învecheşte oţelul, îmbătrânesc munţii, se corodează fierul, se mută albiile râurilor, seacă izvoarele, darămite omul care se află, cum zice cronicarul, “supt vremi”, născut să se bucure, dar şi să îndure, născut să lupte, dar şi să fie învins. Timpul este ireversibil. Putem, oare, ţine timpul pe loc, ora, minutul, secunda? Putem, oare, să ne mai întâlnim cu secunda plecată? Putem, oare, să ne scăldăm mereu în apa curgătoare a aceluiaşi râu? “Nevermore”, ar răspunde Corbul lui Edgar Allan Poe. Încet-încet, se sting eroii. Încet-încet, dispar veteranii. Din zi în zi, se împuţinează chipurile de pe cele patru fotografii ale sufletului meu. Erau tineri în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale, unii chiar în prima, în întâia linie a frontului, în tranşeele estului sau vestului, acolo unde au fost trimişi să lupte, să apere, să elibereze, însă niciodată să cotropească, să smulgă teritoriile altcuiva, să ocupe populaţii şi neamuri, să înrobească naţii. Se împuţinează veteranii, se sting ca mucul de lumânare, bolnavi, gârboviţi, împovăraţi de ani şi de greutăţi, ducând cu ei grozăviile războiului, amintirea sângelui vărsat de camarazii de arme, a ochilor deschişi pironiţi ţintă pe albastrul cerului, ai eroului căzut lângă ei, la datorie, amintirea zgomotului asurzitor al bombelor şi grenadelor, vaietele răniţilor ale căror mâini şi picioare spulberate de obuze, mai zvâcneau lângă ei pentru ultima dată. Însă peste toate aceste grozăvii, revine încă în minţile lor istovite, îmbătrânite, de oameni ajunşi la capătul drumului, “terminându-şi rostul lor”, cum spune poetul, cuvintele de îmbărbătare ale sergentului patriot: “Înainte, băieţi!”. Îl aud şi îl văd parcă aievea, în fruntea grupei sau a plutonului decimat, purtându-i spre victorie, neînfricat. Privesc cu lacrimi în ochi, cu inima tremurândă, la prima fotografie, cea mai veche, cea mai îmbătrânită de vreme, înfăţişându-i pe veteranii noştri ceva mai tineri. Cu respect, îmi descopăr capul, pun mâna dreaptă în dreptul inimii şi, cu mare admiraţie le rostesc numele, multe dintre ele azi doar nişte inscripţii pe crucile din cimitirul de pe Dealul Voievozilor: Toma Costică, Rusalim Victor, Pulbere Gheorghe, Lixandru Traian, Iordan Ionel, Moraru Luca, Ţibichi Gheorghe, Bucurescu Gheorghe, Iacob Nicolae, Vâlvoi Gheorghe, Boşcănici Gheorghe, Duţă Vasile, Avram Vică, Ştirbu Petre, Mihalache Nicolae, Luţa Dumitru, Barangă Ion, Pădurean Nicolae, Ticu Nicolae, Teodorescu Bebe, Tecău Neculăiţă, Ilie Petre, Ene Gheorghe, Smădu Smădu, Mitu Ion, Ticuţă Vasile şi mulţi, mulţi alţii. Păcat. Mare păcat! Se sting veteranii. Azi unul, mâine altul, se topesc şi pleacă dintre noi fără să fie preţuiţi, stimaţi, sprijiniţi, respectaţi. Sunt uitaţi, nu sunt băgaţi în seamă de stăpânii, vremelnici numai, de astăzi, li se ciuntesc pensiile, ajutoarele, drepturile câştigate la Odessa, la Cotul Donului, în Munţii Tatra, unde şi-au îngropat sănătatea, şi-au lăsat mâna sau piciorul, zburate de schijele aducătoare de moarte. Care e preţuirea generaţiilor de azi pentru aceşti eroi care au luptat pentru pământul Basarabiei, pentru Cadrilaterul românesc, pentru ţara românilor de peste Carpaţi, pentru nemurirea fiinţei neamului românesc, pentru păstrarea limbii naţiei române? Uitaţi sunt veteranii ce dispar unul câte unul. Uitate sunt faptele lor de vitejie, uitate sunt ordinele şi medaliile ce încă mai strălucesc pe piepturile lor.
Privesc cu ochii înlăcrimaţi o altă fotografie care are pe verso, scrisă cu majuscule, data: 2006, 9 mai. Veteranii din Domneşti. Nu-mi vine să cred. S-au rărit mult faţă de câţi erau în prima fotografie. Din peste treizeci de eroi, veterani al celui de-al Doilea Război Mondial, eroi ce sunt trup din trupul moşiei basarabe, au mai rămas doar doisprezece. Ceilalţi au luat drumul eternităţii, ducând cu ei gustul amar al pulberii de puşcă, clănţănitul mitralierelor, bufniturile înfiorătoare ale obuzelor, scrâşnetul şenilelor pe câmpurile de luptă de la Câmpia Turzii, Păuliş, Carei, Miskolc, Tatra. Ce ştim noi, generaţiile de după veterani, despre aceşti eroi ce se sting în tăcere, şi se duc, doar cu câteva rude şi câţiva prieteni în urma cortegiului lor funerar? Pe pieptul uniformei le strălucesc decoraţii româneşti, ruseşti, maghiare sau cehe. Neştiuţi de nimeni, ei ne părăsesc şi nici cel puţin amintirea lor nu ne mai rămâne. Ultima fotografie. Mai 2011. În faţa monumentului eroilor din comuna noastră, obosiţii veterani, nerespectaţii eroi, doar cinci. Cinci nepreţuite smaralde, cinci suflete de nenumărate carate, mai trişti ca oricând, mult mai suferinzi, aproape nici bastoanele nu-i mai ajutau. Îşi mişcau greu picioarele, paşii le erau obosiţi de vreme şi de vremuri, aşteptând o mână de sănătate de la cei care le-au luat spitalul, aşteptând ajutoare băneşti de la cei care nu realizează că ei, aceşti cinci oameni, împreună cu alţii ca ei, au păstrat nestingherite hotarele României şi au apărat limba şi cultura românească. Ce le pasă, ce vă pasă dacă se duc veteranii, şi odată cu ei, se îngroapă o istorie. Vom ajunge o ţară fără veterani. Haideţi să-i respectăm, să le facem bătrâneţile mai frumoase, oferindu-le, dacă nu compensaţii materiale, cel puţin respectul nostru. Dacă nişte “eroi” autointitulaţi ai anului 1989 se bucură de milioane nemeritate, de ce oare câteva mii de adevăraţi eroi, poate nu mai mult de cinci mii în toată ţara, nu s-ar putea bucura de un mic sprijin pentru medicamentele de care au atâta nevoie acum, la bătrâneţe?Vizitându-l în vara lui 2011 pe veteranul Ion Boşcănici, în vârstă de aproape 102 ani, împliniţi în 4 ianuarie 2012, prima întrebare pe care, destul de lucid, mi-a pus-o, a fost: “S-a ieftinit zahărul, s-a ieftinit pâinea?”. Pe urmă mi-a zis: “Iară mă întrebi de război?”. Spre ruşinea mea, nu-i adusesem nimic, în afară de respectul şi preţuirea mea. Nenea Ion a luptat, a fost decorat, dar şi uitat. Nenea Lucă Moraru, zis Pătrunjel, în vârstă de 96 de ani, Nicolae Ticu (Damian), Gheorghe Avram, Nică Barangă, de asemenea. Puţinii veterani pe care îi mai are Domneştiul aşteaptă stima şi respectul semenilor, aşteaptă atenţia noastră, a tuturor. Ei sunt adevăraţii cetăţeni de onoare ai satului, ai oraşului, ai ţării. Ei trebuie să beneficieze de la “stăpânire” de scutirea de taxe şi impozite, nu falşii revoluţionari din ’89. Dar ei, săracii, nu cer nimic. Tăcuţi şi modeşti, cer doar preţuire şi respect, pe care noi uităm să le dăm. De câte ori am ocazia, aplaud gestul nemaipomenit al profesoarei domnişance Sorina Vasile-Ştirboiu, din Curtea de Argeş, care, împreună cu un grup de elevi, a venit la Domneşti pentru a sărbători împlinirea unui veac de către veteranul Nică lu’ Boşcănici. Oare drumul nu era mai scurt dacă noi, cei de aici, din Domneşti, făceam acelaşi lucru? Ar fi fost o adevărată lecţie de patriotism! Dispar veteranii. Duc cu ei o istorie destul de tristă. “Dintr-o groază de voinici, rămăserăm numai cinci”, îmi spune cu tristeţe nenea Lucă, zis Pătrunjel. “Câţi veţi mai număra la sfârşitul anului 2012?” Se sting veteranii, se sting eroii şi, odată cu ei, o pagină a istoriei noastre zbuciumate. Se sting, dar nu mor. Nu trebuie să moară! Ei vor dăinui în conştiinţele noastre şi a celor care vor veni după noi, pentru că numele lor sunt încă adânc încrustate în mintea şi inima românilor. Sau, cel puţin, aşa ar trebui să fie, pentru că ei sunt stâlpii de susţinere ai neamului. Să ne iubim veteranii, adevăraţii eroi cunoscuţi şi necunoscuţi, cât mai sunt. În curând, vom fi o ţară fără veterani. Şi, culmea, o veste tristă umple de durere Domneştiul. Clopotele bisericii “Buna Vestire” aruncă peste întregul sat vălul cernit al veştii morţii celui mai vârstnic fiu al său. Cel care, pe 4 ianuarie, puţin după începutul noului an 2012, împlinise un secol şi doi ani. S-a stins nenea Nică lu’ Boşcănici, zis Cucu, primul veteran, în ordinea vârstei, din cei cinci rămaşi. Mai sunt patru supravieţuitori ai celui de-al Doilea Război Mondial. S-a stins la 102 ani, lucid, dar obosit de vreme şi vremuri. S-a stins cu gustul amar al unei ţări prădate, bolnave, plină de români trişti. S-a stins şi n-a obţinut un răspuns afirmativ la întrebarea: “S-a ieftinit, zahărul, pâinea?” Fie-ţi ţărâna uşoară, nene Nică! Şi, unul câte unul, cu sentimentul că s-au sacrificat în zadar, se sting încet-încet veteranii noştri. Mareşalul Antonescu avea dreptate, un neam ce nu-şi cinsteşte eroii, nu merită să trăiască pe lume!

Prof. Ion C. HIRU