Durată sub impulsul aspiraţiei strămoşeşti de a veşnici, prin altare de credinţă, fiinţa neamului românesc, Mănăstirea Robaia dăinuieşte, ca aşezământ monahal, încă din secolul al XVI-lea, în inima unei păduri seculare, pe firul văii Robaia, la circa 5 km vest de centrul satului Muşăteşti. Biserica iniţială a aşezământului, construită din lemn, a fost ctitorită de Armega – atestat, între anii 1587-1599, ca ban al Craiovei, deşi tradiţia orală locală asociază începuturile acestui locaş de cult cu întemeierea primei Mitropolii a Ţării Româneşti, în anul 1359, la Curtea de Argeş. În îndelungata sa existenţă, Schitul Robaia a cunoscut etape de înflorire, dar şi de decădere mai ales economică, determinate de procesul de extindere sau de diminuare a proprietăţii mănăstireşti. Astfel, la 14 august 1609, schitul cu întreaga sa avere este închinat Mănăstirii Bucovăţ de lângă Craiova, de către jupâneasa Rada, soţia lui Drosu postelnicul, fiul banului Armega – act confirmat la 20 august 1609, de cancelaria domnească a lui Radu vodă. Un document din 17 iunie 1624 atestă vânzarea, de către egumenul Serghie al Bucovăţului, a averii donate mănăstirii sale de postelnicul Drosu – element informaţional probatoriu vizând suprimarea dependenţei Schitului Robaia faţă de mănăstirea menţionată. Între anii 1644-1648, locaşul de cult de la Robaia este refăcut “den temelie, den piatră”, cu cheltuiala lui Sava ot Furduieşti, a soţiei sale, Livera, şi a tatălui acesteia, Muşat, originar din Muşăteşti. În anul 1671, aşezământul monahal a fost închinat Mănăstirii Curtea de Argeş de către Livera şi fiul ei, logofătul Mihai, astfel că, în anul 1793 – la înfiinţarea Episcopiei Argeşului -, Robaia devine metoc al acesteia, situaţie perpetuată până la actul secularizării averilor mănăstireşti din 1864. Distrugerile considerabile provocate de incendiul din anul 1704, când au ars vechile chilii, au determinat efectuarea unor lucrări de refacere a acestora, cu cheltuiala unui descendent al Liverei, Udrea Custereanul. Un moment semnificativ în istoria schitului restaurat prin osârdia episcopului cărturar al Argeşului, Iosif I, la începutul secolului al XIX-lea, l-a constituit transferarea, la Robaia, a maicilor sinistrate de la Mănăstirea Prosia – situată la est de Muşăteşti – aşezământ monahal distrus de un incendiu în anul 1819. Prin îndemnul neobosit al episcopului Ilarion al Argeşului, stareţul Visarion întreprinde ample lucrări de extindere, între anii 1843-1868, împreună cu Teodosie duhovnicul şi Naum monahul – consideraţi “ctitori de vrednică pomenire” ai acestui important aşezământ mănăstiresc format din: Biserica “Sf. Gheorghe”, clopotniţa cu cele două chilii şi stăreţia. Pisania zugrăvită în pridvor fixează etape definitorii în evoluţia ansamblului, sub raportul consemnării perioa-delor edificării construcţiilor ecleziastice şi a structurii temporale a proprietăţii funciare a aşezământului. Astfel, etapa iniţială a ansamblului monastic este menţionată textual: “Întru slava sf(in)tei şi celei de o fiinţă făcătoarei şi nedespărţitei Troiţă şi întru cinstea şi lauda sf(ântului) m(a)r(elui) M(u)ce(nic) Gheorghie, purtătoriul de biruinţă, s-au zidit din temelie această sf(ân)tă biserică de d(u)m(n)i(a)lor ctitori(i): Sava, Livera, Muşat din Muşăteşti şi s-au înzestrat cu moşiia aceasta pre car(e) este zidită biserica, şi cu un munte ce-i zice Dara şi cu o vie.”.
Decăderea aşezământului este surprinsă, de asemenea, în conţinutul pisaniei: “Iar într-o vreme, răsipindu-să călugări(i) şi rămâind schitu pustiu, s-au luat moşia, muntele, viia supt comanda Sf(intei) Episcopii Argeş.”. O revitalizare a ansamblului monastic se va înregistra în “vremea răposatului Iosif episcopu” prin “adunarea călugărilor” proveniţi de la alte schituri învecinate, construirea unor chilii în anul 1812 şi prin “orânduirea părintelui ieromonah Visarion, ca stareţ şi îngrijitor”. Anul 1848 reprezintă o etapă determinantă în dăinuirea aşezământului monahal de la Robaia: “Iar la leat 1848, aflându-să biserica cu totul întunecoasă şi afumată şi iarăş nevoindu-să a să înpodobi şi a aduna părinţi, ca un bun părinte, s-au îndemnat şi sf(i)nţiia sa, smeritul ieromonahu Theodosie duhovnicu de au hărăzit noaăzeci galbeni spre podoaba şi ajutoriul biserici(i). Asemenea tâmpla s-au săpat cu toată podoaba ei d(e) sus până jos, de sf(i)nţia sa pări(n)tele Naum monah. Încă s-au mai îndemnat şi alţi făcători de bine, care cu ce s-au îndurat a ajuta, ca să aibă pomenire vecinică”. Modificările survenite în structura construcţiei: adăugarea pridvorului de lemn, astuparea cu zid a intrării de pe latura sudică a pronaosului, edificarea unei turle false de lemn deasupra naosului şi “înzidirea” arcadei nordice dintre naos şi pronaos au fost efec-tuate, probabil, la jumătatea veacului al XIX-lea. Biserica se înscrie planimetric în categoria construcţiilor ecleziastice de plan trilobat cu abside poligonale, absida altarului prezentând un uşor decroş. Sistemul de boltire este conceput sub forma unei bolţi cilindrice transversale (la pronaos) şi a unei calote sprijinite pe arce şi picioare de zid (la naos). Compartimentarea interiorului cu separarea naosului de pronaos se realizează prin intermediul a trei arcade susţinute pe coloane, iar naosul este despărţit de altar printr-o tâmplă de zid. Decorul exterior al edificiului religios este format dintr-un brâu lat care surmontează firida cu icoana hramului, situată deasupra uşii de intrare de pe latura de sud a pronaosului. Pictura – opera lui Teodosie monahul – datând din anul 1848, era de factură artistică modestă. Retuşările ulterioare au afectat, în special, inscripţiile, care au fost transliterate cu caractere latine. Pridvorul a fost pictat – după refacerea sa din anul 1901, iar, în anul 1951, repictat de Theodor Petrescu din Tutana, “prin stăruinţa vieţuitorilor sfintei mănăstiri şi prin contribuţia binecredincioşilor: Toma, Ana şi Valeriu şi a altor creştini”. În ansamblul monahal de la Robaia, pe latura sudică a incintei este amplasată clopotniţa construită din piatră şi cărămidă în anul 1845, prin osârdia stareţului Visarion, pe locul clopotniţei ruinate în urma cutremurului din anul 1838. De plan cvasi-pătrat, acest edificiu pe trei niveluri asigură accesul în incintă prin parterul prevăzut cu arhivolte; etajul intermediar prezintă mici deschideri de formă dreptunghiulară pe fiecare latură, iar camera clopotelor, uşor retrasă din verticalitatea faţadelor, are deschideri ample, arcuite şi acoperiş cu şarpantă accentuată. Pe latura vestică a clopotniţei, este alipită o clădire joasă formată din chilii. Ansamblul arhitectural a fost completat în anul 1935 cu stăreţia – construită din zidărie aparentă cu bolovani, învelită cu ţiglă, obiectiv destinat amenajării unor ateliere de ţesut covoare şi locuinţelor pentru membrele comunităţii monahale, iniţiatorul acţiunii de extindere fiind episcopul Nichita Duma al Argeşului. Aşezământul monahal de la Robaia a renăscut prin grija necurmată a Înalt Prea Sfinţitului Arhiepiscop Calinic Argeşeanul, prin strădania neobositei stareţe, Petronia Dobrescu, şi a obştii monahale, îmbogăţindu-se, în ultimii ani, cu: noua stăreţie, aghiazmatar, clădirea destinată chiliilor vieţuitoarelor din obşte – construcţie inspirată din arhitectura tradiţională argeşeană, cu podoaba înnoită a picturii murale a bisericii – operă de excepţie a renumitului zugrav Ion Savu, originar din Săpata-Argeş, precum şi cu mobilier de cult dăltuit în lemn. Înfăptuirile menţionate, cărora li se adaugă: consolidarea şi restaurarea bisericii, racordarea la reţeaua electrică, refacerea căii de acces din Muşăteşti spre mănăstire, amenajarea fântânii de leac şi a troiţelor, împrejmuirea incintei ş.a. cuprind, în ele, imensul sprijin material al unor pioşi donatori, ale căror nume se vor înscrie cu recunoştinţă, alături de cele ale ctitorilor, în vechea cronică a aşezământului de la Robaia. … La dangătul lin al clopotelor care cheamă la slujbă, călugăriţele – adevărate “pictoriţe cu acul” – se desprind din truda lor zilnică, pentru rugăciune; odăjdiile lucrate de ele, în măiestre broderii, destinate slujitorilor atâtor altare de credinţă poartă, ca, de altfel, şi icoanele pictate cu har artistic, talentul şi hărnicia lor, dincolo de orizontul de viaţă al mănăstirii. Vatră de spiritualitate românească, Mănăstirea Robaia a fost înnobilată, în cursul Evului Mediu, prin prezenţa unor personalităţi de excepţie ale istoriei Bisericii Ortodoxe Române. Silit să părăsească Ardealul frământat de mişcarea coordonată de el pentru păstrarea credinţei strămoşeşti a românilor transilvăneni, Sofronie de la Cioara şi-a găsit vremelnic popas la Robaia, între anii 1764-1766, unde a fost numit stareţ, adoptând, ca principiu de organizare a obştii monahale, paisianismul – curent de regenerare a spiritualităţii creştine. Ampla mişcare religioasă şi socială condusă de către cuviosul Sofronie de la Cioara constituie un moment de referinţă în istoria Bisericii Ortodoxe Române, eveniment remarcabil sintetizat de poetul Lucian Blaga: “Într-un timp, când catolicii şi Curtea de la Viena negau cu făţărnicie şi rea voinţă existenţa unor români ortodocşi din Transilvania, aceştia, prin omul ridicat din chiar rândurile lor, prin călugărul Sofronie, reuşesc să-şi dovedească puterea, manifestându-se aproape ca un mic stat în stat, mişcarea fiind fulgerul mut ce anunţă în noapte furtuna de dincolo de orizont ce va veni: răscoala lui Horea”. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat pe cuviosul Sofronie de la Cioara, pentru că “încingând sabia vitejiei cea întru Hristos, s-a împotrivit cu tărie uneltirilor dezbinatoare de fraţi, îndemnând pe credincioşi să rămână statornici în păstrarea credinţei strămoşeşti”, prăznuirea sa fiind oficiată în ziua de 21 octombrie, zi memorabilă în istoria bisericii naţionale, întrucât, la 21 octombrie 1948, se consfinţea, la Alba Iulia, reîntregirea bisericii româneşti din Transilvania, prin revenirea la Biserica Ortodoxă a fraţilor greco-catolici. Evocând personalitatea cuviosului Sofronie de la Cioara, cărturarul Nicolae Iorga îl considera, nu fără temei, “un adevărat rege neîncoronat al românilor transilvăneni”. În această oază de linişte, şi-a depănat firul ultimilor ani de viaţă strălucitul zugrav câmpulungean Pârvu Mutu (1657-1735) – împătimitul de frumos veşnicit în scenele pictate prin atâtea lăcaşuri de adâncă simţire românească. Pictura murală religioasă executată de Pârvu Mutu se circumscrie, prin concepţie şi realizare artistică, stilului cantacuzinesc şi brâncovenesc de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea. Opera sa constituie – potrivit aprecierii istoricului de artă I. D. Ştefănescu – “o culme a artei ecleziastice autohtone, prin armonia şi luxul culorilor îmbogăţite de strălucirea aurului şi prin însuşiri de ilustraţie”. Programele iconografice din monumentele de cult pictate relevă tendinţa emancipării faţă de mentalitatea epocii, pictorul umanizând figurile sfinţilor până la individualizare şi înlăturând, astfel, orice urmă de formalism în conceperea scenelor biblice. Trecând la monahism – sub numele de Pafnutie – s-a stins din viaţă în anul 1735, cu vrerea sa cea din urmă de a fi înhumat în vatra de nemurire a Robăii. Mănăstirea Robaia a devenit un centru de iradiere culturală, prin copiştii de manuscrise: Parthenie ieromonahul (“Mântuirea păcătoşilor”, 1764) şi Dorotheu ieroschimonah (“Scara Sf. Ioan Scărarul”, 1787), precum şi prin copierea unui miscelaneu teologic în anul 1795. Cercetător pasionat şi avizat al “antichităţilor” din districtul Argeş, scriitorul Alexandru Odobescu consemna în eseul său “Însemnări despre monumentele istorice din judeţele Argeş şi Vâlcea”, redactat în urma călătoriei făcute în anul 1860, din însărcinarea ministrului Cultelor şi Instrucţiei Publice, că “biserica Robaia n-are nimic interesant”, deşi citeşte “cartea de întemeiere a schitului de la familia Furduescu” şi înregistrează, dintre cărţile de ritual, “Noul Testament tipărit sub G. Racoţi”. De la Robaia, Alexandru Odobescu şi pictorul H. Trenk trec “muntele spre Brătăşeşti la schitul vechi al familiei Vâlsăneşti” din valea Bădichii. Leagăn al credinţei şi spiritualităţii româneşti, Mănăstirea Robaia îşi împlineşte, prin strădania vrednicelor sale slujitoare întru Hristos – care îi dau viaţă din viaţa lor – destinul de altar al încrederii în veşnicia neamului ce a zămislit-o în aceste mirifice locuri de legendă şi de frumuseţi tăinuite ale Muşăteştilor Argeşului. Un popas la Mănăstirea Robaia este un moment inconfundabil de adâncă trăire spirituală.
Prof. Grigore CONSTANTINESCU
Argesuldenord's Blog 