Arhivă pentru rezistenta anticomunista

Nucşoara, comună cu vocaţie de martir

Posted in rural with tags , , , , on decembrie 4, 2010 by argesuldenord

Cea mai nordică localitate de pe valea Râului Doamnei, atestată documentar printr-un hrisov domnesc din 1540, cu cele 43.709 ha este, ca suprafaţă, a doua comună din România, după Dăbuleni (Dolj). În urmă cu vreo 60 ani, aici a fost unul dintre centrele rezistenţei anticomuniste şi din aproape fiecare gospodărie era cel puţin un condamnat pentru că sprijinise Haiducii Muscelului, grupul fraţilor Arnăuţoiu. Condamnare mai mică de 7 ani n-a prea existat, astfel că Nucşoara însuma pedepse de peste 1.000 ani. Destui localnici şi-au lăsat oasele prin puşcăriile comuniste, iar rudele lor au trăit până în 1989 cu teama că vor fi ridicate de securişti noaptea şi că vor dispărea fără urmă chiar şi din amintirile celor dragi.
O ţară întreagă a cunoscut-o pe Elisabeta Rizea, eroina rezistenţei, pe care au vizitat-o atât regele Mihai, cât şi fostul preşedinte al ţării, Emil Constantinescu. În 2003 a închis ochii şi şi-a găsit odihna la cimitirul bisericii din deal, care în nopţile senine se oglindeşte în lacul din vecinătate. În casa ei îşi duce zilele amurgului vieţii una dintre fiice, întâmplările vechi încep să capete contur de legendă, Nucşoara n-a căpătat statutul meritat de localitate martir a luptei anticomuniste, însă locuitorii comunei par să-şi asume această vocaţie, cât timp s-au obişnuit să nu aştepte alt ajutor decât de la Dumnezeu, pentru că puterea pământească le-a dovedit de atâtea ori că nu prea are timp pentru necazurile lor…
Terorizaţi de torente

Nucşorenii sunt oameni de munte aspri, obişnuiţi din tată-n fiu să dea piept şi cu jivinele pădurii, care le vămuiau turmele, luându-le pâinea de la gura copiilor, astfel că în decursul veacurilor s-au obişnuit să nu aştepte milă şi ajutor de la alţii şi să se bizuie mai ales pe forţele proprii. De când se ştiu, aici sub munte, când se rup zăgazurile cerului în furtuni de vară sau când se topesc zăpezile de pe dealuri sub vipia soarelui, apele tulburi adunate în torente fac prăpăd şi le amărăsc vieţile. Aşa s-a întâmplat acum 6 ani şi povestea s-a repetat la începutul lui august, în noaptea sărbătorii creştine a Schimbării la faţă. Dar dacă în 2004 au fost cât de cât ajutaţi să-şi pună ordine în gospodăriile inundate, acum povestea nu s-a mai repetat, pentru că viituri şi mai grozave au fost şi prin alte locuri din ţară, iar autorităţile au intervenit pentru reparaţiile la drumuri şi obiective de interes public. Legea s-a schimbat, exista obligativitatea asigurării locuinţelor şi recoltelor, dar aşa ceva nu prea s-a întâmplat, astfel că despăgubirile vor sosi la Sfântul Aşteaptă – cum se spune în popor. Nemulţumiri sunt destule, mocnesc, dar oamenii se feresc să le dea pe faţă, pentru că, spun ei, s-a cam strâns şurubul şi e mai sănătos să strângi din dinţi… Primarul Corneliu Berevoianu (PDL) spune că problemele create de viituri s-au rezolvat operativ, cu forţe proprii şi că oamenii sunt mulţumiţi înţelegând că s-a făcut tot ceea ce era legal să se facă. “Acu’, primaru’ n-are-ncotro, cântă  melodia guvernului, da’ asta nu înseamnă că noi, cei inundaţi şi păgubiţi trebuie să jucăm pe ea!…”, spunea zilele trecute o femeie, trăgând cu înverşunare cu o mână funia vacii sătule, iar cu cealaltă strângând colţul basmalei prinse în dinţi. “Maică, de câte ori plouă, ne e frică să nu ne ia apele cu totul, prăvălite de pe dealuri…”.

Criză de bani

Primarul Corneliu Berevoianu a intrat în politică prin 1996, la îndemnul fratelui său, care era primar la Domneşti. După un prim mandat de consilier local, s-a lăsat convins să-şi încerce forţele şi la primărie. N-a reuşit în 2000, dar a dat lovitura 4 ani mai târziu. Venit din postura de întreprinzător particular, avea ambiţia să lase ceva în urmă-i. Şi a început cu reabilitarea drumurilor locale, a continuat cu un proiect de alimentare cu apă în Sboghiţeşti şi Nucşoara, aflat în fază finală, dar nedus la bun sfârşit pentru că trebuie bani pentru forajele necesare asigurării sursei de apă, care va fi distribuită pe conducte prin cădere, fără costurile impuse de pompare. Guvernul i-a pus la dispoziţie banii necesari investiţiei la canalizarea menajeră, dar nu dispune de 22 miliarde lei vechi pentru cofinanţare, în condiţiile în care media bugetului anual este cam de 25 miliarde.Între timp a reabilitat şcoala de lângă primărie, sediul administraţiei pu-blice locale (2 mi-liarde lei vechi din bugetul propriu, cu rezultate foarte bune), dispensarul uman şi a adus în comună o farmacie cu medicamente compensate. La nivel de dotări situaţia este destul de bună, având tractor cu remorcă, buldoexcavator, autocamion MAN, microbuz şcolar, aşa că se poate interveni operativ în caz de urgenţă, cum s-a întâmplat în vară – spune primarul. În Nucşoara există 3 şcoli, 3 grădiniţe şi 3 biserici, populaţia este îmbătrânită, mai ales după ce tineretul a luat calea străinătăţii, la muncă. Copiii şcolarizaţi sunt circa 190 şi toate speranţele de viitor se leagă de agroturism, prelucrarea lemnului sau procesarea fructelor de pădure. Din păcate, nu prea e vreme propice investiţiilor private şi e greu de stabilizat tineretul cât timp nu sunt locuri de muncă bine plătite. La Nucşoara nu s-au făcut disponibilizări la primărie, organigrama are numai 14 oameni destul de afectaţi de diminuările salariale şi se aşteaptă recensământul animalelor din decembrie pentru corelarea strategiilor de dezvoltare pentru viitor. Retrocedarea pământurilor s-a cam făcut, mai sunt litigii pe rolul instanţelor de judecată, dar viaţa merge înainte…
Ioan NEGRU

MĂRTURIE DESPRE UN TRECUT DE LUPTĂ

Posted in istorie with tags on august 29, 2009 by argesuldenord

Recitesc cu deosebit interes volumul despre “Rezistenţa armată anticomunistă de pe versanţii sudici ai Munţilor Făgăraş” şi îi mulţumesc, cu deosebit respect, autorului, domnului profesor Grigore Constantinescu, pentru că mi l-a oferit. Citisem cartea de la colegul şi prietenul meu, profesor Ion S. Băcanu, cu care am comentat conţinutul acesteia, discuţiile pe această temă continuând ori de câte ori ne întâlnim.
Ne încearcă sentimentul de mândrie că unul dintre eroii menţionaţi în operă, Alexandru V. Marinescu este fostul nostru coleg şi bun prieten – Sandu – cu care am împărţit, pe băncile Liceului “Dinicu Golescu” din Câmpulung-Muscel, bucuriile şi necazurile acelor vremuri din perioada anilor 1941-1949.
Îmi amintesc cu amărăciune cum, într-una din zilele lui martie 1949, elevi fiind în ultima clasă de liceu, Sandu a fost chemat la cancelarie, căutat de un plutonier de la Securitate. Au plecat împreună şi Sandu nu s-a mai înapoiat…
Totul a pornit de la nişte fotografii făcute la o partidă de vânătoare la care participase şi Sandu, fratele lui mai mare, Ionel – student la Facultatea de Medicină din Cluj -, şi un grup de alţi tineri intelectuali şi ţărani din Nucşoara. Fotografiile în care apărea grupul de vânători, cu armele pe umăr sau pe piept şi trofeele înşirate la picioarele lor, ne-au fost arătate de Sandu cu câteva zile înainte, cu ocazia audierii transmiterii unui meci de fotbal, la un aparat de radio, în casa unui coleg, G.N.
Am admirat trofeele, am felicitat pe vânătorii din Nucşoara şi am continuat audierea emisiunii. Dar unul dintre noi a reţinut un amănunt care avea să schimbe destinul lui Sandu Marinescu şi a celorlaţi din fotografii: armamentul grupului de vânători!…
După reţinerea lui Sandu, bănuielile noastre că a fost turnat la Securitate s-au îndreptat către G.N., fapt confirmat şi de Sandu după punerea lui în libertate, la sfârşitul lunii mai 1949, motiv pentru care toţi colegii am avut un sentiment de dispreţ şi repulsie faţă de turnător. După aniversarea a 25 ani de la absolvirea liceului, când G.N. s-a simţit marginalizat şi izolat de colegi, având, probabil, remuşcări, la doar câteva zile, şi-a pus ştreangul de gât, plătind, astfel, mârşăvia pe care o făcuse.
Revenind la cursuri, Sandu a reuşit să recupereze toată materia restantă, să încheie cu bine semestrul şi să promoveze bacalaureatul printre primii din clasă. Am convenit cu el să dăm la Facultatea de Silvicultură de la Braşov. Rucărean fiind, ne-am înţeles să ne întâlnim la Rucăr, să mergem împreună la Braşov pentru înscriere şi susţinerea examenului de admitere. Am aşteptat în zadar, căci Sandu n-a mai venit. Ulterior, am aflat că Securitatea îi întocmise un dosar de urmărire penală pentru port ilegal de armă şi-l deferise justiţiei. De atunci, n-am mai ştiut nimic de Sandu…
L-am reîntâlnit, după câteva zeci de ani, în Bucureşti, unde şi-a stabilit domiciliul. O noapte albă nu ne-a fost de ajuns ca să-mi povestească tot ce s-a întâmplat după despărţirea noastră din vara lui 1949 până la momentul respectiv: condamnarea lui la un an de închisoare pentru port ilegal de armă; pribegia în munţi şi afilierea la grupul partizanilor din Nucşoara, din care făceau parte şi vânătorii din fotografii fugiţi în munţi; arestarea lui în anul 1950 la Cluj, dintr-un salon al Clinicii Facultăţii de Medicină, unde fusese internat pentru o operaţie de apendicită. A urmat o condamnare de 20 ani de muncă silnică, ani de chinuri şi de tortură în închisorile comuniste, de persecuţie şi oprelişti de tot felul după eliberarea din detenţie ca fost deţinut politic şi duşman al poporului.
De aceea, revenind la volumul menţionat, consider că acesta reprezintă o oglindă vie a luptei anticomuniste duse de partizanii din nordul Muscelului, la care au participat în mod indirect şi câţiva rucăreni de-ai mei. Îmi amintesc de numeroasele descinderi ale partizanilor la magaziile întreprinderii forestiere locale situate în munţii limitrofi Nucşoarei şi la stânele  rucărenilor din aceeaşi zonă, pentru aprovizionarea cu cele necesare traiului de “hăituiţi” ai regimului comunist. Se vorbea în sat de comportarea civilizată şi omenească a partizanilor faţă de cei vizitaţi, de faptul că, pentru tot ce luau, dădeau chitanţe semnate “Partizanii libertăţii”, pentru ca gestionarii să poată justifica lipsa acelor produse sau obiecte de inventar.
Mărturisesc interesul deosebit cu care acest volum despre Rezistenţa armată anticomunistă din Muscel a fost citit şi de mulţi consăteni ai mei, contemporani ai evenimentelor trăite de ei şi prezentate cu măiestrie de distinsul profesor Grigore Constantinescu. În mod cert şi vara aceasta, cât stau la Rucăr, cartea va trece din mână în mână pentru a fi citită de cât mai mulţi rucăreni…
Apreciez în mod deosebit munca titanică depusă de autor pentru studierea atâtor documente revelatoare din arhiva fostei Securităţi, rechizitoriile şi sentinţele tribunalelor militare, a unor lucrări legate de aceste evenimente şi, nu în ultimul rând, mărturiile unor participanţi la rezistenţa anticomunistă.
Respectarea adevărului istoric şi prezentarea evenimentelor în ordinea cronologică a desfăşurării lor, expunerea cu măiestrie şi claritate a faptelor fac ca această operă să prezinte un interes excepţional atât pentru contemporaneitate, cât şi pentru cei care ne vor urma.
Ing. Victor BRĂNESCU