Arhivă pentru poenarei

Sponsor la “Întâlnirea fiilor satului Poenărei”, Ştefan Lăzăroiu – un om între oameni!

Posted in eveniment rural with tags , , , , , , , , on august 31, 2012 by argesuldenord

În august 2011, la cea de a VIII-a ediţie a evenimentului ctitorit de către Virgil Baciu, prietenul său, Ştefan Lăzăroiu anunţa public că va prelua ştafeta de la Nicu Stoian şi va fi sponsor anul acesta. Probabil că unii, care-l cunoşteau mai puţin, au crezut că făcea o declaraţie de politician, mai ales că nu-şi ascundea intenţia de a candida la un post de parlamentar în colegiul de nord. Lăzăroiu a ştiut să aştepte, pentru a-şi dovedi seriozitatea, un an de zile. Din respect pentru adevăr, trebuie să spunem şi că Virgil Baciu se angajase ca ediţia din acest an s-o organizeze din postura de primar al comunei!

Oameni de cuvânt

“Când am primit invitaţia de la Virgil, i-am spus că aş veni la Poenărei cu aceeaşi plăcere şi pioşenie dintotdeauna, dacă nu m-aş teme că-mi rup maşina. M-a asigurat că nu mai e cazul şi că acum drumul arată ca unul asfaltat. Nu prea l-am crezut, dar nu puteam lipsi de la eveniment. Când am văzut cum arăta drumul modernizat de Virgil cu ajutorul lui Ştefan, am rămas fără cuvinte!… Apoi am realizat că oamenii serioşi, care au respect faţă de ei înşişi şi de cuvântul dat, aşa procedează. Cum să nu-i respecţi, mai ales în vremuri ca ale noastre, în care se iau multe angajamente, care se uită uşor?…” – spunea fostul primar de la Curtea de Argeş, prof. Gheorghe Nicuţ, care a fost la cârma oraşului din 1996 până în 2008.
“Fără ajutorul lui Ştefan Lăzăroiu, nu ştiu cum aş fi reuşit să mă descurc cu rezolvarea problemei acestui drum… Mi-a pus la dispoziţie gratuit utilajele necesare pentru a face o lucrare de excepţie, apreciată de toţi cei care au venit în 18 august la Poenărei şi nu numai. Apoi s-a ţinut şi de promisiunea sponsorizării sărbătorii satului nostru, fără să se bată cu pumnii în piept. De fapt, lumea din nordul judeţului îl cunoaşte de când s-a dovedit a fi un bun creştin, care a sponsorizat destule hramuri de biserici sau sărbători ale localităţilor. Ceea ce unii nu înţeleg este faptul că Ştefan Lăzăroiu sprijină conservarea tradiţiilor acestei zone a noastră, cu tot ce are mai specific identitatea comunităţilor locale. După cum alţii au observat, el mizează pe promovarea valorilor şi talentelor locale, ceea ce nu este deloc puţin lucru. Concluzionând, Ştefan este tipul de om de care avem cu toţii nevoie!” – mărturisea şi Virgil Baciu.

Veşnică pomenire martirilor luptei anticomuniste

Potrivit tradiţiei, programul evenimentului a debutat cu slujba de pomenire a celor căzuţi în lupta cu ciuma roşie în urmă cu mai bine de 60 ani. La Râpile cu Brazi, de la Poenărei a fost ultimul adăpost al “Haiducilor Muscelului” – grupul de rezistenţă al fraţilor Arnăuţoiu, căzut în urma trădării. Tribunalele comuniste au pronunţat sentinţe de peste 1.000 ani de puşcărie pentru participarea la mişcarea anticomunistă din nordul Argeşului, precum şi condamnări la moarte. Printre cei executaţi la Jilava, în 19 iulie 1959, s-au numărat şi fii ai satului Poenărei – preoţii ortodocşi Nicolae Andreescu şi Ioan Constantinescu (tatăl reputatului istoric din zilele noastre), învăţătorul Gheorghe Popescu şi baciul Nicolae Sorescu. Aceştia au fost come-moraţi în biserica din sat, sfinţită în 1943 şi având hramul Sf. Paraschiva, în prezenţa rudelor şi urmaşilor, dar şi a prietenilor acestora, care an de an s-au obişnuit să vină pentru a fi alături de poenăreni în prima sâmbătă de după prăznuirea Adormirii Maicii Domnului.

Petrecere câmpenească şi foc de tabără

După cinstirea martirilor, a urmat serbarea câmpenească din curtea şcolii din sat, care adăposteşte şi muzeul îngrijit cu mare grijă de Costel Samoilă, un artist şi un literat de o factură cu totul deosebită. Ceea ce merită să fie remarcat este faptul că Virgil Baciu n-a implicat instituţia pe care o conduce în organizarea evenimentului, ci a preferat sprijinul prietenilor, dintre care s-au remarcat cei din familia Sorinel Păunescu. Aşa cum s-a întâmplat de fiecare dată, cine a avut plăcerea de a participa, a fost primit cu braţele deschise, ca primarul Nicolae Barbu de la Valea Iaşului sau ca omologul din Corbu, judeţul Olt, Constantin Dinuţ, venit cu ansamblu de dansuri şi jocuri populare, din care s-au evidenţiat căluşarii în mod deosebit. Dar nici localnicii nu s-au lăsat mai prejos, ţinând ştacheta calităţii ridicată prin Ruxandra Ungureanu (4 ani), Nineta Baciu (12 ani), Ana Bîrdici, “copilul orchestră” David Sturzeanu, colegul său de generaţie, Precup, care cântă la două fluiere sau Nicu “Fluieraşul” Cătănoiu, precum şi un ansamblu al pensionarilor din Piteşti – toţi aplaudaţi cu căldură de cei prezenţi, printre care se regăsea şi familia fostului deputat Adrian Miuţescu.
Maestra de ceremonii, actriţa Doina Ghiţescu, a fost la fel de inspirată cum şi-o aminteau participanţii la ediţiile precedente, menţinând buna dispoziţie până târziu, în noapte, când s-a aprins rugul din cetină, în jurul căruia s-a încins tradiţionala horă. Până atunci fusese lansată ediţia din acest an a revistei “Poenărei, străbună vatră natală”, iar cei prezenţi dăduseră din plin cinstirea cuvenită bucatelor şi băuturilor tradiţionale din rândurile cărora nu lipsiseră brânza de burduf, sărmăluţele (cu bonus, gulaşul de curcan), mititeii şi frigăruile sau vestita ţuică de Poenărei ori berea rece ca gheaţa, numai bună să stingă setea celei mai călduroase veri din ultima jumătate de secol.  Trebuie, de asemenea, remarcat faptul că participarea din 2012 a fost cea mai bogată, dar care poate fi depăşită anul viitor, la ediţia jubiliară, la care cei mai mulţi şi-au dat deja întâlnire. Dar nu înainte de a ura din suflet“La Mulţi Ani, Poenărei!”

Eva ADAM

A început repararea drumurilor din Corbi

Posted in actualitate with tags , , , , on august 31, 2012 by argesuldenord

Una dintre priorităţile mandatului primarului ales în data de 10 iunie a fost aceea a reparării şi modernizării drumurilor comunale şi de câmp din localitate. Ea este impusă de realitatea concretă, mai ales în ceea ce priveşte drumurile de acces spre proprietăţile din câmp. Starea lor de degradare este prea bine cunoscută de localnicii care aşteptau de ani de zile o astfel de decizie, dar mai ales trecerea la realizarea concretă. Pentru că promisiuni au fost destule şi din partea fostei administraţii, dar care n-au produs vreun efect. Odată cu instalarea noii administraţii publice locale, s-a trecut de la vorbe la fapte!

1,8 km de drum la Poenărei

Primul drum reabilitat a fost acesta, şi nu neapărat pentru că era spre satul natal al primarului Virgil Baciu, ci pentru că în 18 august urma să se desfăşoare acolo a IX-a întâlnire anuală a fiilor satului. În 2011 acest drum era ca unul bombardat, punând la grea încercare autoturismele participanţilor. Fondatorul evenimentului le promisese însă că situaţia se va schimba radical, deoarece la viitoarea ediţie, comuna urma să aibă, prin voinţa populară, un alt primar. Şi totul s-a îndeplinit, potrivit angajamentelor asumate. Virgil Baciu a reuşit să facă un drum modern, pietruit cu calcar, mai puţin 200 m din lungimea totală, care se prezenta în condiţii superioare celor din perioada interbelică, după cum îşi aminteau unii dintre bătrânii satului. Atunci, premierul Armand Călinescu făcuse cel mai modern drum sătesc din România la Poenărei, fapt care dăduse localităţii supranumele de “Picior de Paris”. Reuşita de acum se datorează consecvenţei primarului Baciu, care a ştiut să atragă sprijinul unor prieteni, cum ar fi Ştefan Lăzăroiu, care i-a pus la dispoziţie utilaje şi chiar materiale, dar i-a şi stimulat pe săteni să dea o mână de ajutor la configurarea sau curăţarea şanţurilor pluviale de pe marginea drumului. Un mijloc de stimulare a entuziasmului lucrătorilor a fost oferirea unei mese, de care n-a fost străin primarul şi consilierul sătesc Sorinel Păunescu. Să ne mai mirăm că acolo
s-au înghesuit să meargă la muncă şi beneficiarii Legii venitului minim garantat?…

15 km drumuri de câmp reabilitate şi modernizate

Informaţia ne-a fost oferită de către ing. Ion Georgescu, de la primăria locală. Dumnealui ne-a prezentat punctele fierbinţi de lucru din comună. Prima deplasare a fost în punctul Alexandria, din satul Jgheaburi, unde a fost refăcut un drum spre pădure, în lungime de circa 4 km şi s-a asigurat şi o protecţie a caselor din zonă împotriva viiturilor care apăreau în condiţiile unor precipitaţii abundente. S-au făcut nivelări şi balastări, drumul fiind acum circulabil. La Corbşori, pe străzile Muscelului şi Ruginei se lucra din plin cu utilaje la nivelarea drumurilor şi la pietruiri. Pe Muscelului, din lungimea totală de 4 km, 3 fuseseră deja pietruiţi, iar pe Ruginei, 2 din totalul de 3 km. Acolo urma să se monteze şi un tub într-o zonă sensibilă, pentru protecţia lucrărilor şi gospodăriilor, pentru a prelua apele pluviale, în caz de nevoie. Cetăţenii beneficiari cu care am discutat erau deosebit de mulţumiţi de faptul că lucrurile se mişcau şi chiar nu se sfiau să ceară asfaltare cât mai curând.

Se cere ajutorul parlamentarilor

“Este absolut normal ca oamenii, după atâta aşteptare, să-şi dorească mai mult. Îi rog însă să fie înţelegători, pentru că asemenea lucruri nu se pot face peste noapte, în condiţiile în care resursele de care dispunem sunt limitate. Tocmai de aceea am căutat să rezolvăm problemele cele mai arzătoare, care ţin de rezolvarea accesului spre proprietăţi şi de alimentarea cu apă. Acum, dacă tot s-a terminat cu campania electorală pentru alegerile locale, ţin să adresez un apel de sprijin parlamentarilor din colegiul nostru, deputatul Mircea Drăghici şi senatorul Mircea Diaconu, pentru comuna Corbi. Datoria aleşilor locali este să gestioneze cât pot mai bine gospodărirea comunităţii, iar pentru a reuşi, au nevoie de tot sprijinul pe care-l pot oferi parlamentarii noştri şi Consiliul Judeţean. Comuna Corbi trebuie să recupereze mari întârzieri în dezvoltare pentru a ajunge din urmă vecinii! Şi când spun asta, mă gândesc şi la drumul judeţean, care ar mai avea nevoie de reparaţii, mai ales în ceea ce priveşte betonarea şanţurilor pluviale, pe care noi le întreţinem în interiorul localităţii. Avem nevoie de colaborarea tuturor factorilor pentru a putea reveni la o normalitate pe care o dorim cu toţii de ani de zile!”, a declarat primarul Baciu.

Alexandra SIMIONESCU

Un sat martir

Posted in rural with tags , , on ianuarie 31, 2012 by argesuldenord

“Nu lăsaţi să moară satul Poenărei!” – aşa se intitula un articol în presa locală, apoi într-o revistă de suflet a satului Poenărei, autor fiind prozatorul contemporan, profesorul Marin Ioniţă. Cu prilejul întâlnirii fiilor satului, acţiune organizată şi susţinută material în exclusivitate de către Virgil Baciu, semnatarul articolului a fost invitat la sărbătoarea de suflet a poenărenilor, prilej cu care s-a convins de frumuseţea locului şi de importanţa evenimentului, dar în acelaşi timp s-a întristat când drumul plin de hârtoape sau “drumul iadului”, cum l-a numit până a ajunge în satul altădată “picior de Paris”, a fost dureros. La această sărbătoare, în luna august a anului 2011, cei prezenţi s-au bucurat de surpriza sosirii în mijlocul lor a dramaturgului Paul Everac, invitaţie de suflet a altui admirator al satului Poenărei, academicianul Gheorghe Păun. După aprecierea frumuseţii evenimentului, seniorul dramaturgiei româneşti declara drumul de acces din şoseaua judeţeană până în centrul satului “un drum al Golgotei“. Am primit în prim-plan aceste două comparaţii ale unui drum puţin mai lung de o mie de metri, pentru a demonstra că nu există nicio pornire de a se rezolva o situaţie. Drumul iadului sau drumul Golgotei, altădată parte a drumului voievodal, este astăzi doar un drum plin de hârtoape, un prilej sigur de durere, toate intervenţiile făcute către edilii locali rămânând fără ecou, demonstraţia situaţiei prezente fiind la îndemâna oricui. Datorită evenimentelor istorice ale ultimului bastion al luptei pentru libertatea noastră – Haiducii Muscelului – istorie vie a vremurilor ce le trăim, localitatea Poenărei ar putea fi declarată “un sat martir“. Un sat martir, dar fără drum, fără şcoală, fără cămin cultural, fără un muzeu propriu, toate până nu demult făcând fală satului, iar răspunsul la întrebarea “Cu ce ne mai răsplăteşte Domnul când fulgii de nea sosesc la Poenărei?“ va fi dat autorului versurilor: “Timpul ne-a brăzdat chipurile/ Ne-a acoperit tâmplele cu ninsori/ Şi nu ştiu de vor mai creşte în grădini ştiutele flori“.

Cu amărăciune în suflet semnează
fiul satului Poenărei, Constantin SAMOILĂ

Preotul Ioan Constantinescu, un erou al altarului credinţei în libertatea neamului românesc

Posted in In memoriam with tags , , on decembrie 27, 2011 by argesuldenord

Din pleiada celor 250 martiri creştini, incluşi în volumul “Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist” (Bucureşti, 2007), un autentic mausoleu bibliografic, evocator al unor existenţe umane cărora comunismul le-a spulberat sfintele lor idealuri în neantul ucigător al temniţelor, 207 au fost ortodocşi, 30 romano-catolici şi 4 protestanţi. Dintre aceştia, 96 au, datorită unei documentări complexe a autorilor, biografii ample, edificatoare, relevând istoria unor  vieţi care n-au  curs în zadar, dar care au fost frânte preme-ditat de către totalitarismul comunist în închisori sau, mai grav, în faţa plutoanelor de execuţie. Consemnarea alfabetică a martirilor creştini legaţi spiritualiceşte de tărâmul Argeşului şi Muscelului confirmă tributul de sânge şi de suferinţă pe care aceştia l-au dat în lupta inegală cu regimul comunist impus din afară, de către armata sovietică “eliberatoare”: Anastase Iancu Gheorghe, Andreescu Nicolae, Constantinescu Ioan, Despina Andrei Hora, Dinescu Haralambie, Donescu Nicolae, Drăgoi Ion, Drusz Romuald, Enescu Mihai, Leu Grigore, Mănescu Nicolae, Popescu Teodor, Postelnicescu Ion, Rudeanu, Savu Constantin, Tomescu Gheorghe. Slujitorilor sfintelor altare creştine, li s-au adăugat, în contextul evocării martiriului anticomunist, cărturari de seamă ai naţiunii române, precum: renumitul istoric Gheorghe Brătianu, poetul Vasile Militaru, medicul-poet Vasile Voiculescu, etnosociologul Mircea Vulcănescu şi mulţi alţii.
În acest monumental volum, care se constituie într-un veritabil pomelnic sacru naţional, printre eroii luptei neînfricate pentru libertatea neamului românesc martirizaţi în inegala confruntare cu regimul comunist totalitar, se află şi preotul de vrednică amintire din Poenăreii Muscelului, Ioan Gh. Constantinescu. A consemna sine ira et studio acţiunile partizanilor din Munţii Argeşului înseamnă a face o cronică obiectivă a luptei lor decise contra “ciumei roşii”;  a scrie despre eroii care s-au jertfit în această confruntare cu duşmanii libertăţii poporului român înseamnă a dăltui, în conştiinţe, istoria… În cronica rezistenţei antitota-litariste din România, operaţiunile iniţiate de gruparea de partizani “Haiducii Muscelului”, care a acţionat pe versanţii sudici ai Munţilor Făgăraş, constituie un episod de referinţă al luptei împotriva regimului comunist instaurat prin forţă, de către trupele sovietice “eliberatoare”. În confruntarea inegală cu aparatul represiv al statului comunist totalitar, au căzut eroic la datorie numeroşi fii ai plaiurilor muscelene, menţinând, prin exemplul lor, nestinsă, flacăra vie a speranţei în reîntronarea idealurilor de libertate pe pământul sfânt al patriei.
Amplificarea excesivă a “culpabilităţii” participanţilor la această luptă eroică, în “retortele” aberantei justiţii “democrat-populare” total aservite unui regim de reprimare a libertăţii de conştiinţă, se înscria în practica arhicunoscută a torţionarilor comunişti.
Sentinţa Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare nr. 107 din 19 mai 1959, de condamnare la moarte a unui apostol al libertăţii, după consemnarea elementelor de natură pur biografică, insera vinovăţii şocante prin măsluirea adevărului: “CONSTANTINESCU IOAN, născut la 19 octombrie 1906, în satul Cerbureni, comuna Valea Iaşului; fiul lui Gheorghe şi Victoria, domiciliat în satul Poenărei, comuna Corbi; preot, căsătorit, cu trei copii, a fost recrutat în banda teroristă – sic! – Arnăuţoiu, în toamna anului 1951, de către Andreescu Nicolae, preot în Nucşoara, şi, la puţine zile după aceea, a pus la dispoziţia bandei o mare cantitate de armament şi muniţii, care se găseau ascunse în turla bisericii din Poenărei, unde le-a pus cumnatul său, Popescu Gheorghe, şi unde el oficia slujba religioasă. În acest fel, a dat ocazia membrilor fugari ai bandei ca să intre în posesia a 10 arme militare de calibre şi sisteme diferite şi o mare cantitate de muniţiuni. El personal a dat teroriştilor fugari un pistolet t.t. şi 100 cartuşe pe care le-a procurat de la elementele de sprijin a bandei”.
Operaţiunea de mistificare a adevărului, regizată de Securitatea piteşteană de oribilă reputaţie, printr-un scenariu odios, prestabilit, includea învinuirea falsă a preotului paroh de coparticipare la acţiunea de depozitare a armamentului în turla bisericii în care slujea şi, evident, la dotarea cu armament şi muniţii a partizanilor din Munţii Făgăraş.
Ampla declaraţie a preotului Nicolae Andreescu dată la Securitate, referitoare la armele şi muniţiile ascunse în podul bisericii din Poenărei de către învăţătorul Gheorghe Popescu, relevă contextul recrutării de către partizani a parohului bisericii transformate, fără ştirea sa, în depozit de armament destinat acţiunii de rezistenţă armată anticomunistă, semnatarul decla-raţiei, convins de nevinovăţia parohului, reluând obsesiv ideea: “Ion Constantinescu mi-a declarat că nu cunoaşte nimic despre existenţa unui depo-zit de armament în podul bisericii din Poenărei”.
Momentul “recrutării” parohului bisericii din Poenărei, la cererea partizanilor Petre şi Toma Arnăuţoiu, a fost ales cu extremă abilitate de către preotul Nicolae Andreescu… Întrucât calea de înapoiere spre casă a preotului Ioan Constantinescu  care oficiase, împreună cu el, slujba religioasă de înmormântare a enoriaşului Gheorghe Băcioiu de lângă Corbşori, trecea pe lângă grajdul unde se ascundeau partizanii, preotul Nicolae Andreescu stabilise un consemn cu aceştia, ca, în cazul în care, preotul Ioan Constantinescu ar accepta să-i vadă, să-l provoace la “o discuţie despre bandă, pentru ca ei personal să îl audă ce zice” şi să hotărască în consecinţă: “I-am spus lui Constantinescu Ion că eu m-am întâlnit cu teroriştii Arnăuţoiu Toma şi Arnăuţoiu Petre şi că aceştia au informaţii despre existenţa unui depozit de armament în podul bisericii din Poenărei. Constantinescu Ion mi-a declarat că nu cunoaşte nimic. În continuare, eu i-am spus tot ce aflasem şi l-am întrebat pe Constantinescu Ion dacă ar avea curajul să se întâlnească cu bandiţii şi să le dea armamentul. Deşi Constantinescu Ion manifestase şi exprimase neîncredere privind cele ce-i spusesem eu, totuşi a spus că are curaj să se întâlnească cu ei. Fiind de acord, i-am promis că-i voi face legătura cu fugarii şi i-am precizat că ei se găsesc în podul grajdului proprietatea mea, situat la râul Doamna, la o distanţă de circa 100 m de unde noi aveam această discuţie. Ajungând în apropierea grajdului, l-am întrebat cu voce tare pe Constantinescu Ion: Ce ai face dacă te-ai întâlni acum cu Toma Arnăuţoiu?, la care Constantinescu Ion a răspuns: Vezi de treabă că glumeşti, nu sânt ei pe aici ! După cum ne înţelesesem, am rostit parola Cantemir, am intrat cu Constantinescu Ion în grajd; a coborât mai întâi Arnăuţoiu Toma şi apoi Arnăuţoiu Petre şi în felul acesta s-a făcut legătura între bandă şi Constantinescu Ion”. (Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, Fond Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare, Dosar 1238, vol. 45). O întâlnire nefastă, pe un drum care venea de la o înmormântare, drum ce avea să-l ducă spre propria sa moarte pe parohul bisericii din Poenărei…
Evident că, fiind pus în această conjunctură dramatică, fără ieşire, a acceptat să se întâlnească cu partizanii, convins, probabil, că numai aceştia îl mai puteau salva dintr-o situaţie extrem de periculoasă, deoarece erau în joc atât libertatea sa personală, cât şi profesiunea de preot… Ca preot, ar fi fost acuzat, cu certitudine, de către conducerea Bisericii Ortodoxe Române – aservită regimului comunist! – că a profanat locaşul său de cult încredinţat spre păstorire prin depozitarea unor arme în podul bisericii, iar, în acelaşi timp, Securitatea l-ar fi învinuit că armamentul fusese ascuns în acel “loc inimaginabil chiar şi pentru organele sale de anchetă”, ca fiind destinat partizanilor care acţionau în munţi…
Eliminarea, pe această cale, a armamentului – dacă într-adevăr exista acolo, în biserica sa! – îi părea, desigur, singura ieşire din acest terifiant impas… Aşa că preotul s-a lăsat în mâna destinului, pentru că o altă mână, iresponsabilă, din neamul său, cea a învăţătorului Gheorghe Popescu, care locuia peste drum de biserică, profanase locaşul de cult din Poenărei… Declaraţia preotului Ioan Constantinescu în cursul cruntelor interogatorii de la Securitate este menită să stabilească, printre altele, contextul existenţial dramatic în care parohul bisericii avea să-şi ducă, în continuare, crucea vieţii sale: “După ce am făcut cunoştinţă, teroriştii Toma şi Petre Arnăuţoiu mi-au spus că, în podul bisericii, se găseşte ascuns armament militar, cerându-mi, în acelaşi timp, cheia pentru a-l ridica. În discuţiile ce le-am purtat, teroriştii mi-au afirmat că ei au venit să-mi facă acest mare bine şi faptul că, pentru aceasta, şi eu trebuie să-i subvenţionez material pe viitor”. (Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, Fond Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare, Dosar 1238, vol. 46). Un şantaj pe care preotul Ioan Constantinescu va trebui să-l accepte, întrucât calea deconspirării organelor Securităţii a acestei acţiuni în care erau implicaţi partizanii, un preot prieten, dar, mai ales, cumnatul său, învăţătorul Gheorghe Popescu, era o cale a delaţiunii care i-ar fi măcinat sufletul său de creştin tot restul vieţii…
Aberanta înlănţuire a acuzelor de “colaborare” smulse cu brutalitate, prin tortură, va fi infirmată în “procesul” intim familial, prin “spovedania” de la suflet la suflet, când mărturia soţiei preotului, JUSTINA CONSTANTINESCU, ea însăşi condamnată la 15 ani muncă silnică pentru “omitere de denunţ”, va disocia minciuna de adevăr, precizând că “acuzatul” fusese înştiinţat de către preotul Nicolae Andreescu despre existenţa unor arme destinate partizanilor, depozitate pe ascuns în podul bisericii satului de învăţătorul Gheorghe Popescu – veste cutremurătoare pentru preotul Ioan Gh. Constantinescu, care considera profanarea, în acest mod inimaginabil, a sfântului locaş “o pedeapsă cruntă, nemeritată, dată de Dumnezeu, mai ales că el se trudise din greu să dureze din temelii această casă a Domnului” ? monumentala Biserică de lemn “Cuvioasa Paraschiva”, edificată între anii 1937-1943, pe baza proiectului renumitului arhitect muscelean Dimitrie Ionescu-Berechet.
Mărturiile familiale au întotdeauna girul autenticităţii, întrucât dispar tendinţele motivate, de altfel, de diluare a adevărului în marea incertitudinilor şi a speranţelor maculate de perspectiva “gulagului” comunist. Reluând monstruoasa sentinţă, potrivit căreia “preotul Ion Constantinescu personal s-a înarmat cu o puşcă militară, o puşcă de vânătoare şi un pistolet, pentru a fi gata pregătit de a trece la acţiuni împotriva statului”, convertirea adevărului în minciună este de o crasă insolenţă.
Comunitatea sătească din Poenărei, pe care o păstorise cu devotament şi jertfire de sine, ar fi fost, cu certitudine, în total dezacord cu o asemenea gravă învinuire “confecţionată” de artizanii răului, adusă slujitorului bisericii lor din sat, al cărui comportament moral fusese exemplar. Din memoria obştii, nu se putea şterge uşor imaginea fidelă a duhovnicului lor, purtător de grijă pentru comunitate, prilejuind, prin intervenţia sa, electrificarea satului Poenărei înaintea altor localităţi mai mari din jur, preocupat continuu nu numai de sănătatea sufletului celor încre-dinţaţi spre vrednică păstorire, dar şi pentru cea a trupului, preotul Ioan Constantinescu acordând primul ajutor unor suferinzi sărmani din sat, în imposibilitate de a se deplasa la un spital, făcându-le injecţiile prescrise de medic, chiar şi extracţii dentare, parohul lor fiind – după confesiunea unui consătean – “doctorul nostru fără de arginţi”.
Duhovnic în accepţia cea mai profundă a cuvântului, ajutorând pe cei neajutoraţi, dându-le sentimentul celor însinguraţi că trăiesc într-o obşte unită, care îi simte, fără niciun discernământ, ai ei, preotul Ioan Constantinescu avea reputaţia unui adevărat păstor spiritual, fiind, potrivit aceluiaşi enoriaş, “o nesecată fântână de leac”, din credinţa sa, adăpându-se sufletele unor oameni descumpăniţi veniţi spre spovedanie şi din alte zări, uneori, foarte îndepărtate de satul Poenărei. De aceea, este întru totul aberantă atribuirea unor învinuiri imaginare, etichetarea ca “terorist” a unui om care a slujit numai adevărul şi iubirea faţă de aproapele, sub pretextul participării, cu numele conspirativ “Micu”, în gruparea “Partizanii libertăţii” – poate cel mai puternic detaşament naţional de rezistenţă anticomunistă, situat nu numai geografic, dar şi moral, la cea mai înaltă altitudine, prin atitudinea fermă promovată consecvent de către membrii săi împotriva unor precepte fals egalitariste răspândite pretutindeni, pe meridianele şi paralele patriei, de “crivăţul roşu” stârnit de bolşevismul asiatic al “geniilor” falimentarei ideologii marxist-leniniste.
Nedeconspirarea locului în care “Partizanii libertăţii” se adăposteau – aflat la circa un kilometru de casa preotului, într-o grotă amenajată în Râpile cu Brazi, ajutorarea lor permanentă cu alimente, procurarea unor surse informative (un aparat de radio) şi a altor materiale “conspirative” vizând evoluţia sau, mai exact, involuţia flagelului de “ciumă roşie” în ţară şi pe mapamond, hrana spirituală oferită partizanilor prin intermediul volumelor cu conţinut religios (o Biblie, o Cazanie ş.a.), dar şi patriotic (versuri aparţinând poetului martir Radu Gyr şi altor barzi ai libertăţii) constituiau “capete de acuzare” care nu ofereau suficiente motive pentru aplicarea unor articole din Codul penal comunist, care prevedeau pedeapsa capitală, pentru asemenea “delicte” împotriva Securităţii statului. Minciuna dirijată a “justiţiei democrat-populare” pregătea, în retortele alchimiei ei criminale, eliminând orice urmă de adevăr, culpabilizarea gravă a preotului, insinuându-se că ar fi “pus la cale săvârşirea a numeroase acte de teroare împotriva organelor de stat şi a membrilor PMR”, imputându-i-se, de asemenea, faptul că “a avut un rol deosebit de important în nedescoperirea la timp a bandei”.
Autor al unor importante studii şi articole cu conţinut moral-religios şi metodic publicate în periodice bisericeşti: Metoda practică a predării învăţământului religios în şcoala primară (1944), Obiceiurile strămoşeşti şi obiceiurile noastre (1940), Iubirea creştină (1939), Despre trebuinţa religiei în omenire (1936), Taina sfântă a căsătoriei (1935), Buna creştere a copiilor (1933) ş.a., preotul Ioan Constantinescu a fost acuzat de procurarea unor “materiale de propagandă contrarevoluţionară”, de multiplicarea şi difuzarea, în obştea sătească şi nu numai, a versurilor interzise ale poetului-martir Radu Gyr. Preotul Ioan Constantinescu, care cunoscuse personal pe bardul câmpulungean, tăinuia mărturia de preţ a unei versiuni a “manifestului” liric al acestuia, îndemnând la o sfântă revoltă împotriva comunismului ateu.
O anume comuniune spirituală se va fi statornicit între poet şi preotul cărturar de la Poenărei, care releva, în articolele sale, printre altele, forţa regeneratoare a religiei în viaţa poporului român: “Credinţele religioase – precum consemna, în studiul Metoda practică a predării învăţământului religios în şcoala primară (revista “Tomis”, Episcopia de Constanţa, anul XXI, 1944, iulie-septembrie, nr. 7-9, p. 72-82), – alcătuiesc un fond sufletesc comun tuturor credincioşilor şi când acest fond de idei, sentimente şi obiceiuri este comun naţiunii întregi, atunci religia este pentru neam o mare putere de viaţă, căci toţi fiii lui se simt mai uniţi în faţa primejdiei de orice fel care-i ameninţă”. Cu această convingere, se va fi avântat în lupta împotriva duşmanilor religiei, împotriva celor fără credinţă, fără Dumnezeu…
De teamă că va fi depistat de către organele represive ale Securităţii, manuscrisul poeziei lui Radu Gyr încredinţat spre păstrare, a fost sortit, împreună cu alte mărturii, “purgatoriului”, şi numai datorită memorării versurilor de către fiica preotului, prof. Iuliana Constantinescu-Preduţ – condamnată şi ea, pentru “omitere de denunţ”, la 12 ani muncă silnică -, una dintre variantele poemului Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane a putut fi salvată, restituindu-se, astfel, memoriei colective, versurile omise din versiunea publicată în revista “Memoria” nr. 3 din 1992: “Cu crucea prin suflet de doruri amare,/ Cu vreri răstignite sub negre prigoane,/ Cu vise ucise de crunta teroare,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”.
Memoria confiscată de regimul comunist a traversat, prin tunelul gândurilor imposibil de cenzurat, infernul obscurităţii generate de marxism-leninism. Reiterând relaţiile de suflet dintre poetul Radu Gyr şi destinatarii manuscrisului: învăţătorul Gheorghe Popescu şi preotul Ioan Constantinescu din Poenărei, o ipoteză seductivă ar pleda pentru raportarea numelor invocate de poet – Gheorghe şi Ion – la persoane identificabile, deşi supoziţia pare greu de acceptat, întrucât, în onomastica naţională, aceste nume de persoane au devenit aproape “generice” pentru neamul românesc. Revenind la “depozitara” acestor versuri, aş releva adânca durere a preotului Ioan Constantinescu, care a albit în noaptea când a aflat că şi fiica lui mai mare, Iuliana, însărcinată în luna a şaptea, fusese arestată şi supusă unor repetate interogatorii de către criminala Securitate din Piteşti. De altfel, ea va da naştere, între zidurile Închisorii Văcăreşti, unei fetiţe: Justina-Libertatea, pe care nu va avea bucuria s-o revadă decât peste şase ani, după eliberarea sa din detenţie, în anul 1964, deoarece, imediat după naştere, îi fusese smulsă de la sân şi încredinţată unui orfelinat…
Cu durerea de a-şi fi lăsat soţia şi pe fiica cea mare pe drumul amar al temniţelor comuniste, cu neliniştea că şi ceilalţi doi fii vor fi împărtăşit soarta lor, cu tristeţea că ţara însăşi era înrobită unor străini de neam, se va fi stins în crunta noapte de 18/19 iulie 1959, la ora 22.30, în Închisoarea Jilava, făcându-şi semnul crucii, înainte ca armele ucigaşe să-i sfârtece trupul, preotul-martir Ioan Constantinescu, cu credinţa în Dumnezeul cel Atotputernic şi în veşnicia aspiraţiei spre libertate a poporului român, pentru slobozenia căruia s-a jertfit…

Prof. Grigore CONSTANTINESCU

Sport pe meleaguri legendare (V)

Posted in sport with tags , , on decembrie 27, 2011 by argesuldenord

În urma prezentării succinte a mişcării activităţii sportive din localitatea Corbi, încercăm să facem bilanţul ei, ţinând cont de numărul locurilor I obţinute la etapele pe raion şi a celor judeţene de către elevii şi tinerii săteni la competiţiile la care au participat, cât şi de participarea acestora la etapele zonale sau pe ţară.

Probele atletice au adus comunei noastre 19 locuri I şi prezenţa la etapa finală pe ţară la 4 ediţii. Fotbaliştii corbeni au obţinut 11 cupe la etapele raionale şi la competiţiile desfăşurate în unele localităţi. Alergările de cros ne-au adus 6 locuri I. Tinerii şi elevii şahişti s-au clasat de 5 ori pe locul I şi au fost prezenţi la 2 ediţii la etapele pe zonă şi pe ţară în cadrul competiţiei Căluţul de argint – şah prin corespondenţă. Au fost obţinute 2 locuri I la etapele raionale la concursul de ridicări de greutăţi – sport înrudit cu halterele. La popice, în cadrul etapei pe judeţ am cucerit 2 locuri I. Tenisul de masă a căştigat 7 locuri I la etapele judeţene şi 6 participări la ediţiile etapei pe ţară, datorită fetelor noastre. Au fost câştigate 2 locuri I la concursul de săniuş la etapa judeţeană. Voleibalistele au cucerit 2 cupe şi voleibaliştii o cupă la etapele raionale. În cadrul jocului de handbal, fetele noastre s-au impus de 5 ori la etapele pe judeţ, în timp ce băieţii au căştigat 2 locuri I pe raion, şi participarea la 2 ediţii pe zonă. Cele mai bune rezultate au fost obţinute de tinerii săteni la trânte – sportul nostru naţional – care s-au clasat de 28 de ori pe locul I la etapele judeţene şi au fost prezenţi la 6 ediţii la etapele pe ţară ale Campionatului Naţional sătesc de trânte, ocazii cu care s-au comportat mulţumitor. Şi am cucerit multe locuri II şi III în afara celor prezentate mai sus, precum şi altele în apropierea podiumului de premiere. Cu deosebită plăcere şi nostalgie am prezentat partea frumoasă şi luminoasă a fenomenului sportiv local. Dragostea tuturor elevilor Şcolii Corbi, a tinerilor săteni pentru mişcare şi sport şi interesul acestora a fost de nestăvilit, prin participarea continuă şi sistematică, cu multă bucurie şi entuziasm la sportul de masă, sportul pentru toţi. Ne exprimăm satisfacţia pentru comportarea exemplară pe terenurile de sport a elevilor şi tinerilor de la noi, care în disputele cu ceilalţi din alte localităţi s-au întrecut prieteneşte, paşnic, în spiritul fair-play-ului, în limita regulamentelor sportive, legând nenumărate prietenii care durează şi în prezent. Acestea au făcut ca întrecerile respective să fie o plăcere pentru sportivi şi o încântare pentru publicul spectator.
Publicul spectator corbean s-a manifestat manierat şi civilizat faţă de echipele oaspete, aplaudând şi reuşitele acestora şi încurajând sportivii localnici. În număr apreciabil, acesta a dat dovadă de bun simţ şi – afirmăm făra a greşi – că public ca al nostru nu s-a aflat nicăieri. Este admirabil! Datorită faptului că elevii şi tinerii noştri au participat la numeroase etape raionale sau judeţene la sporturile atletism, gimnastică, şah, schi, săniuş, tenis de masă, cros, popice, trânte, volei, handbal şi fotbal şi au fost prezenţi la mai multe ediţii la etapele zonale şi pe ţară la sporturile atletism, tenis de masă, şah şi trântă, toate acestea datorită numai a unui singur om, profesor de Educaţie fizică şi sport, dintr-o mică aşezare rurală cu puţini locuitori, facem afirmaţia că acest eveniment este unic în judeţ şi credem cu certitudine că şi în ţară, continent şi chiar pe Terra! Semnalăm şi faptul că toţi elevii de la Şcoala Generală Corbi au participat la etapele pe clasă în cadrul sporturilor preferate în mai mulţi ani şcolari. De aceea, îi rugăm pe domnii statisticieni să studieze aceste situaţii semnalate şi credem că vor avea surpriza şi satisfacţia omologării şi nominalizării în Cartea Recordurilor. Îndrăzniţi, stimaţi statisticieni, fiindcă senzaţionalul nu constă doar în unele lucruri artificiale, năstruşnice, nesemnificative, ci se găseşte de cele mai multe ori în lucrurile fireşti, obişnuite în activitatea coti-diană, în fapte adevărate, normale.
Îmi aduc aminte de doamnele învăţătoare şi domnii învăţători de la Şcoala Generală Corbi, cât interes şi atenţie au acordat educaţiei fizice şi sportului, efectuând aceste ore cu pricepere, tact de pedagogic si profesionalism, respectând locul lor în orarul şcolii. Domniile lor au organizat etapele pe clasă, fiind prezenţi şi la etapele pe şcoală şi chiar pe localitate. Doamnele profesoare, dirigintele şi domnii profesori diriginţi au participat la etapele pe clasă la clasele respective, asistând şi la etapele pe şcolă, localitate, iar de multe ori au însoţit profesorul de specialitate la etapa pe centru a localităţii. De altfel, colegele şi colegii mei au practicat sportul în liceele şi facultăţile absolvite şi chiar în localitatea noastră. Pentru toate acestea le mulţumesc încă o dată şi prin acest intermediu, tuturor colegilor mei, cu care am petrecut o mare parte din timp, din viaţă. Colegii de breaslă de la şcolile din localitate, respectiv de la Şcolile Corbşori şi Stăneşti şi cei de la şcolile din localităţile învecinate, şi anume din Galeş, Brăduleţ, Slatina, Nucşoara şi Muşăteşti, care au format centrul de localitate Corbi, au desfăşurat o activitate sportivă, contribuind la instruirea şi educarea generaţiilor din localităţile respective. Ţin să le mulţumesc în mod deosebit tuturor foştilor mei elevi şi tinerilor săteni din satele Corbi şi Jgheaburi, care au participat activ la orele de educaţie fizică şi au practicat continuu şi sistematic sportul de masă şi care prin munca lor voluntară şi-au adus contribuţii la construirea şi amenajarea bazei sportive şcolare, precum şi la întreţinerea în bune condiţii şi reamenajarea terenului de fotbal al comunei. Aceştia au contribuit şi la înzestrarea şcolii cu materiale şi echipament  sportiv, fiind premiaţi la etapele judeţene.
Nu avem cum să nu ne reamintim de acei ani când sportul din localitatea noastră şi nu numai, când elevii, tinerii şi cei maturi populau terenurile de sport practicând sportul pentru toţi! Oare de ce şi când au trecut aşa de repede acele timpuri minunate? Ne amintim nostalgic de acele vremuri, când voioşia şi freamătul erau prezente pe terenurile sportive. Din multele echipe la multele jocuri sportive şi la alte sporturi existente în satele localităţii noastre, astăzi, în satele Corbi, Jgheaburi şi Poenărei nu se mai găseşte nici măcar o singură echipă! Tinerii din aceste sate practicau multe sporturi în timpul lor liber, iarna pârtiile improvizate de ei şi locurile pentru practicarea săniuşului erau pline ochi de doritorii sportului sezonului alb. Cele 3 mese existente, necesare tenisului, au fost suficiente pentru practicanţii elegantului joc, iar cele 12 garnituri destinate practicării jocului minţii – şahul, s-au completat cu altele cumpărate de numeroşi  elevi pentru a practica jocul şi în familie. Setul complet de saltele necesar pentru lupte, în special trante, a atras elevii şi tinerii. Mirajul gimnasticii, acrobatice şi al săriturilor la aparate i-a atras pe toţi elevii şcolii. Spaţiile pentru atletism şi traseele pentru cros nu au fost ocolite nici ele de doritorii acestora. Nici pista simplă de popice nu a rămas nefolosită. Terenurile destinate jocurilor sportive au cunoscut o afluenţă, fiind luate cu asalt de elevii şi tinerii noştri. Serbările cultural-sportive prezentate în fiecare an pe scena căminului cultural din localitate au încântat numeroşii spectatori, care i-au aplaudat cu generozitate pe micii artisti.
Un sprijin continuu şi permanent l-am primit din partea familiei mele, care m-a încurajat mereu în activitatea profesională, care nu s-a supărat pe mine din pricina absenţei mele din mijlocul ei în repetate rânduri, chiar şi atunci când au avut nevoie mai mult ca oricând de sprijinul meu. Şi astăzi mulţumesc pentru înţelegerea de care a dat dovadă şi pentru toate! Personal, nu-mi arog nici cel mai mic merit la realizările pe linie sportivă. Am analizat activitatea sportivă din pitoreasca şi înfloritoarea localitate de pe meleagurile legendare, unde locuitorii ei au avut şi au o mare credinţă şi dragoste în Dumnezeu, iubire faţă de semeni, grijă, ataşament şi sprijin pentru bătrâni şi suferinzi. De asemenea, am o stimă deosebită şi tot respectul faţă de toate cadrele didactice şi intelectualii satului. Acestea s-au transmis de la strămoşii, moşii şi părinţii noştri care i-au venerat pe învăţătorii şi preoţii satelor noastre. Aşteptăm ca dumneavoastră să vă exprimaţi impresiile, părerile şi comentariile pertinente. Naşterea Domnului Nostru Iisus Hristos să ne aducă tuturor multe bucurii, oaze de linişte şi pace în sufletele şi casele noastre şi să ne facă parte de tot binele de care avem nevoie. Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toţi. Vă dorim tuturor Sărbători Fericite, La Mulţi Ani şi Multă Sănătate!

Prof. Gheorghe C. Catană

Cinstind trecutul, cu ochii spre viitor – Întâlnirea anuală a fiilor satului Poenărei

Posted in eveniment rural with tags , , , , , , on august 29, 2009 by argesuldenord

Dacă Dumnezeu îţi îndrumă paşii să urci pe Valea Râului Doamnei spre Corbii de Piatră, la un moment dat, pe mâna stângă îţi sare-n ochi la capăt de drum o alcătuire ca un altar sculptat în lemn. Ca bun creştin, te închini la crucea simbolizând pătimirea lui IIsus pentru răscumpărarea păcatelor lumii. Iar dacă norocul sau o putere mai mare decât cea omenească ţi-a purtat paşii într-acolo în prima zi de sâmbătă de după prăznuirea creştină a Sfintei Maria, Maica Domnului, îţi va va îndruma calea să urci pe drumeagul pietruit, chemat de clopotele bisericii din Poenărei. Şi poate vei fi uimit că nu eşti singur şi că alături de tine sunt şi alţii care năzuiesc să ajungă spre unul dintre locurile de unde curge veşnicia în crugul vremii, pentru a-şi spăla sufletul de păcatele ştiute şi neştiute.
De 6 ani aşa se întâmplă în fiecare asemenea zi. La Poenărei, din iniţiativa a trei vrednici fii ai satului, Virgil Baciu, Sorinel Păunescu şi Gigi Vlad – fie-i odihna lină şi ţărâna uşoară! – fraţii lor de pământ şi suflet se adună pe la vetrele străbune prăznuind acest adevărat Paşte de vară. Poate că Dumnezeu a orânduit drept răsplată pentru suferinţele oamenilor din Poenărei ca într-o zi din an să reînvie, căpătând drept de viaţă nouă…
Veşnică pomenire martirilor libertăţii!

 

Poenărei, sâmbătă, 22 august 2009, la aproape 481 ani de la prima atestare documentară din 10 noiembrie 1528… Inima satului bate prin glas de clopot la biserica din lemn clădită între 1937-1943 după planurile arh. D. Ionescu-Berechet prin truda localnicilor, sub privegherea preotului ctitor Ioan Constantinescu, tatăl actualului reputat istoric Grigore Constantinescu. Uliţele satului sunt prea mici pentru mulţimea autoturismelor venite de pe tot cuprinsul românesc. Printre fiii satului îşi găsesc loc în biserică fostul deputat Adrian Miuţescu, fostul primar de Curtea de Argeş Gheorghe Nicuţ, consilierul municipal Nicolae Derviş, primarul din Corbi, Mihai Ungurenuş, primarul domnişan Nicolae Smădu, vicele Adrian Achim şi consătenii prof. George Baciu şi Ion C. Hiru, fondatori ai Fundaţiei “Petre Ionescu-Muscel” (care a doua zi aveau să distribuie premiile unui concurs naţional), directorul Bibliotecii Municipale, Marian Ghiţă şi mulţi alţii care sufleteşte se simt adoptaţi de micuţa comunitate cu vârstă aproape semimilenară. Un sobor de preoţi în frunte cu consilierul eparhial Daniel Obrocea, reprezentându-l pe PS Calinic, Episcop al Argeşului şi Muscelului şi cu preotul-paroh Ion Tuţă oficiază cu glasuri înalte şi solemne slujba de pomenire a fiilor satului trecuţi în amintire. Dintr-o regretabilă scăpare corectată mai apoi de istoricul Grigore Constantinescu, nu se fac auzite numele celor 4 martiri localnici căzuţi sub gloanţele plutonului de execuţie comunist în noaptea de 18 spre 19 iulie 1959. La final, portretele acestora, preoţii Nicolae Andreescu şi Ioan Constantinescu, învăţătorul Gheorghe Popescu şi baciul Nicolae Ticu-Sorescu îşi găsesc locul cuvenit alături de ctitori. Nu sunt uitate nici numele altor 10 condamnaţi care au însumat 113 ani de puşcărie: Maria pr. Andreescu, Justina pr. Ioan Constantinescu, prof. Ioana Constantinescu-Preduţ, student Gheorghe Gh. Popescu, Maria înv. Gheorghe Popescu, Gheorghe N. Sorescu şi mama sa, Maria. Lor şi tuturor celor care au avut de suferit de pe urma terorii bolşevice dezlănţuită de comunişti cu mai bine de 50 ani în urmă, veşnică pomenire în veacul vecilor!

Primarul Ungurenuş nu e Regina Maria!

Istoricul Grigore Constantinescu şi-a prezentat apoi ultima carte – “Epopeea Rezistenţei anticomuniste din Poenărei Muscel” – avansând drept argument un citat din Alexandru Vlahuţă: “Uitarea e un început de ruină în sufletul unui neam”. Apărută graţie sponsorului unic Virgil Baciu, aceasta se vrea a fi opentru cei de azi şi pentru cei de mâine piatra de temelie a dăinuirii. Pentru că, spunea cândva Nicolae Iorga, poporul care-şi uită trecutul nu are drept la viitor. Totodată a prezentat şi revista anuală a comunităţii – “Poenărei, străbuna vatră natală” – apărută pentru al cincilea  an cu acelaşi sprijin financiar şi prin truda colectivului de redacţie strâns în jurul său. Respectând adevărul istoric, Grigore Constantinescu le-a amintit celor prezenţi că angajamentul luat cu un an înainte de consolidare a bisericii s-a împlinit tot datorită ajutorului covârşitor dat de acelaşi Virgil Baciu. Profitând de prezenţa primarului comunei, Mihai Ungurenuş, a atras atenţia asupra necesităţii captării izvoarelor subterane care pot măcina în timp temelia sfântului lăcaş. Şi iarăşi n-a uitat istoricul ridicat dintre fiii satului că primarul nu şi-a onorat promisiunea de a ridica pe cel mai înalt vârf de deal de la Poenărei o cruce monumentală de comemorare a martirilor luptei anticomuniste din gruparea de rezistenţă Haiducii Muscelului. Cu fină ironie, domnia sa a făcut trimitere la crucea de pe Caraiman ridicată de Regina Maria, scuzându-l subţire pe primul edil cum că n-ar fi chiar uituc, dar a fost împiedicat de gripa aviară, de criza economică sau de gripa porcină în încercarea de a-şi ţine cuvântul dat.
Primarul a sărit ca muşcat de streche: “Pe măsură ce îmbătrânim, cei mai mulţi dintre noi facem crucile tot mai mari!” (Pe piept, poate…). Şi a trecut la contraatac, recomandându-i istoricului să vină mai des prin satul natal, nu numai într-o zi din an. Replica potrivit căreia e infinit mai greu să întocmeşti o carte cu faptele de laudă ale părinţilor căzuţi pe altarul patriei decât să te plimbi ca vodă prin lobodă, admirându-te prin bălţile gropilor din drum, l-a lăsat rece pe şeful administraţiei comunale. Mai mult, acesta s-a spălat pe mâini ca Pilat din Pont de dojana neacceptării propunerii botezării unor uliţe din Poenărei cu numele martirilor libertăţii, aruncând vina pe legislativul local. Şi atunci, chiar şi cei care se mai îndoiau au înţeles că primarul Ungurenuş nu e şi nu va fi o Regină Maria pentru comunitatea pe care o cârmuieşte aşa cum poate şi cum îl duce capul! (Supărat, dumnealui n-a mai venit la petrecerea câmpenească).

A.C.A.: apă, canal, asfalt

Acestea au fost cerinţele prioritare formulate de către Virgil Baciu pentru ridicarea satului natal din încremenirea stării precolectiviste din urmă cu 50 ani. Văzând că nu-l poate sensibiliza pe primarul care nu prea are la suflet Poenăreiul, şi-a anunţat intenţia ca împreună cu cei cei care-l sprijină să întocmească proiecte pentru accesarea unor fonduri de dezvoltare europene nerambursabile. Totodată, a remarcat faptul că, urmare a strădaniilor din ultimii 6 ani, satul dă semne de revigorare, vădite prin noile construcţii în număr de 9, care nu-s de colea la o comunitate îmbătrânită de numai 100 locuitori, careia i s-a desfiinţat şi şcoala, intrată într-un proces ireversibil de degradare.

Petrecere populară până a doua zi

Cei prezenţi au putut vizita apoi muzeul local instalat în şcoală, unde există şi o expoziţie de metaloplastie şi pictură realizată de fiul satului Constantin Samoilă şi şi-au găsit loc la mesele din corturile care îi protejau de razele dogoritoare ale soarelui. Vestitul lăutar Didi Carpovici şi concurenţii săi de la Berevoeşti, Leana şi Nicu Oprea, Ştefania Rareş şi Valentina Ionescu, fluieraşii din Corbi şi grupurile folclorice i-au îndemnat pe cei prezenţi să se prindă în horă şi să joace până la ruptul încălţărilor, inimaţi de vestita ţuică de Poenărei stinsă cu bere rece şi de mititeii, pastrama, brânza cu mămăliga strămoşească şi alte produse ale pământului stropit cu sudoare şi îngrăşat deseori cu sânge. Şi n-au uitat cei de faţă să lase, potrivit tradiţiei, câteva picături de ţuică să cadă peste glia lacomă… N-a lipsit nici muzica uşoară interpretată de Daniela Marin şi Adelina Stancu, pe acordurile cărora mulţi au intrat pe ringul de dans acoperit cu iarbă. “Tatăl pâinii”, Nicolae Derviş şi-a câştigat repede fani din rândul celor prezenţi prin comportamentul firesc şi generozitatea sa, fiind aplaudat la scenă deschisă când s-a  prins în joc inclusiv cu Ştefania Rareş, făcând deliciul scriitorului Marin Ioniţă. La rându-i, acesta s-a declarat cucerit de repertoriul autentic al soţilor Leana şi Nicu Oprea, pe care i-a răsplătit pentru sufletul pe care-l pun în cântecele lor.
Petrecerea a continuat şi după ce soarele s-a dus la culcare la lumina focului de tabără haiducesc, sub cerul înalt al verii spuzit de stele, până când acestea au pălit şi astrul zilei a revenit mirat să-i regăsească pe fiii satului Poenărei în dimineaţa zilei de duminică, atunci când cu greu s-au despărţit pentru a-şi odihni trupurile trudite, nu înainte de a-şi da întâlnire peste un an, în prima zi de sâmbătă de după sărbătoarea creştină a Maicii Domnului…
Eva ADAMP1070575