Arhivă pentru ion c. hiru

Portret sentimental: Constantin Voiculescu, la ceas aniversar

Posted in cultura with tags , , on februarie 29, 2012 by argesuldenord

Motto: „Se ştie că un profesor bun este acela care te face ca lucrurile cele mai grele să ţi se pară uşoare”. (Grigore Moisil)

„Părinţii mei au fost agricultori din Poenarii de Argeş, oameni modeşti, serioşi, cu multă dragoste pentru pământul pe care, cu pricepere, îl făceau roditor, dar şi cu dragoste de cultură, de învăţătură”, îmi spunea deunăzi profesorul de excepţie Constantin Voiculescu, la un ceai, pe terasa cofetăriei „Ilea”, privindu-mă cu ochii ageri şi plini de înţelepciune, scăldaţi în sinceritatea ce mereu îl însoţeşte. Drept, cu mersul vioi, cu privirea mereu înainte, cu mişcări agere, mereu elegant, toate la un loc nu-i trădează vârsta pe care a adunat-o din 25 februarie 1935 până în prezent. Dascăl deosebit, a absolvit Şcoala Pedagogică de Băieţi din Sibiu în anul 1953. Până în 1955, timp de doi ani, învaţă cu dragoste şi mult tact pedagogic copiii din satul natal. Dar Constantin Voiculescu nu s-a oprit aici. Tânărul dascăl, ambiţios, dar şi inteligent, este admis fără probleme, frecventând apoi cursurile Facultăţii de Pedagogie-Filologie din Bucureşti, obţinând în 1959 diploma de profesor. A predat la şcolile din Tigveni şi Valea Iaşului, bucurându-se de aprecierea mai marilor vremii, astfel încât este numit inspector şcolar, şef al Secţiei de învăţământ şi vicepreşedinte al Sfatului Popular al raionului Curtea de Argeş.
Liceul „Vlaicu Vodă”, din oraşul Basarabilor descălecători, s-a bucurat de prezenţa la catedră a dascălului Constantin Voiculescu timp de şase ani, în perioada 1968-1974, an în care este numit inspector general adjunct al Inspectoratului Şcolar al Judeţului Argeş. Aici, împreună cu inspectorul general, profesorul Florea Stan, a constituit cea mai competentă echipă a conducerii învăţământului argeşean din toate timpurile. Doi dascăli de o cultură solidă, mari pedagogi, cu prestanţă, înţelepciune, seriozitate, un filozof şi un filolog la cârma învăţământului din Argeş, Timp de cinci ani, ei au situat învăţământul argeşean pe cel mai înalt podium al învăţăturii şi educaţiei. Au fost „duetul de aur al învăţământului argeşean”, cum îmi place mie să le spun celor doi dascăli. După 1979, până în 1997, Liceul „Vlaicu Vodă”, Seminarul Teologic şi Şcoala Postliceală de învăţători şi educatoare din Curtea de Argeş s-au mândrit cu dascălul Constantin Voiculescu.
Munca, înţelepciunea, devotamentul i-au adus dascălului titluri pentru merite deosebite, culminând cu Meritul cultural, clasa a III-a. Palmaresul maestrului educaţiei şi învăţământului argeşean este bogat: metodist al Inspectoratului Şcolar Judeţean, preşedinte al Filialei Curtea de Argeş a Societăţii de Ştiinţe Filologice, responsabil al Comisiei metodice. A publicat articole cu conţinut didactic în reviste de specialitate. Este director al Universităţii Cultural Ştiinţifice din Curtea de Argeş. Ziarul „Argeş Expres” i-a oferit dascălului spaţiu pentru rubrica „Cum vorbim, cum scriem”. Publică şi cartea cu acelaşi titlu, în două ediţii, carte ce se află în mapa dascălilor de limba română din zonă. Apoi a publicat scrierea de un real succes, „Articole, recenzii, eseuri”.
Articolele, eseurile, portretele domnului Constantin Voiculescu ridică ştacheta revistei „Pietrele Doamnei”. A fost un colaborator de înaltă ţinută documentară la cele trei volume ale cărţii „Celebrităţi din negura uitării”. Lucrările susţinute de domnia sa în cadrul Cenaclului literar „Nicolae Velea” de la Biblioteca Municipală Curtea de Argeş, sau la Cenaclul literar din cadrul Casei de Cultură, condus de poetul Dumitru M. Ion, sunt adevărate opere de valoare. Nu există cărţi lansate, fie la Cenaclu, fie la Clubul Iubitorilor de Cultură, patronat de  neobositul Om de Cultură, academicianul Gheorghe Păun, sau instituţii de cultură unde profesorul Constantin Voiculescu să nu facă recenzii sau prezentări de mare valoare. Muncă de Sisif, cu implicare în tot ce este cultural în oraşul Basarabilor şi nu numai, el participând activ la toate acţiunile prietenilor domnişani, organizate de către Fundaţia „Petre Ionescu-Muscel”, de Biblioteca Judeţeană „Dinicu Golescu” sau la acţiunile organizate de către reputatul istoric George Rotaru la Salonul Cărţii şi al Autorilor de Literatură şi Artă (SCALA) din Râmnicu-Vâlcea.
Şi, de parcă nu ar fi fost îndeajuns toată această trudă pe tărâmul culturii şi creaţiei, Constantin Voiculescu a fost ales preşedintele Filialei Curtea de Argeş a Societăţii Naţionale „Spiru Haret”. Dacă vrei să potriveşti ceasul, o dată pe lună, miercurea, exact la ora şaisprezece fără trei minute, intră în sala Casei de Cultură unde, la ora şaisprezece punct, academicianul Gheorghe Păun sună clopoţelul care anunţă începerea activităţii la Clubul Iubitorilor de Cultură ce adună intelectuali din multe comune ale zonei Curtea de Argeş. Unul dintre cei mai mari romancieri români contemporani, prof. univ. dr. Mihail Diaconescu care, de curând, a fost premiat de Academia Română, de câte ori am o conversaţie cu domnia sa, nu uită să adreseze cuvinte de laudă profesorului condeier Constantin Voiculescu, numindu-l „marele profesor”. Îi mulţumim şi noi „marelui profesor” că onorează „Pietrele Doamnei” cu materialele sale de înaltă ţinută profesională.
Ca un mare dascăl al învăţământului argeşean, deşi pensionar, Constantin Voiculescu veghează, cu ochiul ager al pedagogului, „brambureala” din educaţia şi învăţământul din România, aşa numita „reformă de formă” care, din multe cauze, din pricina ambelor părţi – dascăli, elevi – a condus la rezultatele deplorabile ale examenului de bacalaureat din 2011 şi care a împărţit oamenii catedrei în două categorii, cum spune profesorul: prima cei care ridică ştacheta şcolii, a doua – cei care beneficiază (sau mai bine zis, profită) de pe urma muncii primei categorii. Într-adevăr, neobositul intelectual din oraşul Basarabilor trebuie aşezat cu deosebit respect în fruntea elitei intelectualităţii argeşene şi nu numai. Un model de conduită, de înţelepciune, de profesionalism pe tărâmul scrisului, cu o putere de muncă intelectuală nebănuită, bun povăţuitor şi confident, iubitor al limbii române corecte, profesorul Constantin Voiculescu, la cei 77 de ani pe care i-a împlinit în 25 februarie, este încă tânăr, viguros, brad drept şi neaplecat de furtunile vieţii.
La mulţi ani, stimate domnule profesor Constantin Voiculescu!

Prof. Ion C. HIRU

Adio, veterani! Încet-încet, se sting eroii

Posted in rural with tags , on ianuarie 31, 2012 by argesuldenord

Motto: “Un popor care nu respectă trecutul şi datina creştinească, un popor care îşi pierde credinţa, un popor care nu cultivă iubirea pentru morţii săi, este un popor condamnat. (…) Căci, de la antici şi până astăzi, nu răzbat în veşnicie decât popoarele care au cultul eroilor şi al mormintelor. Eroii şi martirii sunt pentru un neam ceea ce sunt profeţii pentru religie şi sfinţii pentru Biserică. Ei sunt verigile prin care se leagă lanţul veşniciei naţionale”. (Testamentul politic al mareşalului Ion Antonescu)

Privesc cu multă emoţie patru imagini, patru fotografii surprinse de obiectivul aparatului la un interval de douăzeci şi cinci, doisprezece şi cinci ani ani. Patru fotografii importante ale albumului meu de suflet, fotografii ce sunt izvoare de istorie a neamului meu domnişan, vegheat de secole de un râu cu nume gingaş, al Doamnei, al unei domniţe basarabe iubitoare de glie, soţie a unui domnnitor descălecător de ţară. Patru fotografii cu chipuri din ce în ce mai puţine, împuţinate de vreme, de timpul ce se scurge peste noi, oamenii, ducând în undele lui legende şi adevăr, istorie, când horindă, când lăcrimândă. Îmbătrâneşte cremenea, se învecheşte oţelul, îmbătrânesc munţii, se corodează fierul, se mută albiile râurilor, seacă izvoarele, darămite omul care se află, cum zice cronicarul, “supt vremi”, născut să se bucure, dar şi să îndure, născut să lupte, dar şi să fie învins. Timpul este ireversibil. Putem, oare, ţine timpul pe loc, ora, minutul, secunda? Putem, oare, să ne mai întâlnim cu secunda plecată? Putem, oare, să ne scăldăm mereu în apa curgătoare a aceluiaşi râu? “Nevermore”, ar răspunde Corbul lui Edgar Allan Poe. Încet-încet, se sting eroii. Încet-încet, dispar veteranii. Din zi în zi, se împuţinează chipurile de pe cele patru fotografii ale sufletului meu. Erau tineri în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale, unii chiar în prima, în întâia linie a frontului, în tranşeele estului sau vestului, acolo unde au fost trimişi să lupte, să apere, să elibereze, însă niciodată să cotropească, să smulgă teritoriile altcuiva, să ocupe populaţii şi neamuri, să înrobească naţii. Se împuţinează veteranii, se sting ca mucul de lumânare, bolnavi, gârboviţi, împovăraţi de ani şi de greutăţi, ducând cu ei grozăviile războiului, amintirea sângelui vărsat de camarazii de arme, a ochilor deschişi pironiţi ţintă pe albastrul cerului, ai eroului căzut lângă ei, la datorie, amintirea zgomotului asurzitor al bombelor şi grenadelor, vaietele răniţilor ale căror mâini şi picioare spulberate de obuze, mai zvâcneau lângă ei pentru ultima dată. Însă peste toate aceste grozăvii, revine încă în minţile lor istovite, îmbătrânite, de oameni ajunşi la capătul drumului, “terminându-şi rostul lor”, cum spune poetul, cuvintele de îmbărbătare ale sergentului patriot: “Înainte, băieţi!”. Îl aud şi îl văd parcă aievea, în fruntea grupei sau a plutonului decimat, purtându-i spre victorie, neînfricat. Privesc cu lacrimi în ochi, cu inima tremurândă, la prima fotografie, cea mai veche, cea mai îmbătrânită de vreme, înfăţişându-i pe veteranii noştri ceva mai tineri. Cu respect, îmi descopăr capul, pun mâna dreaptă în dreptul inimii şi, cu mare admiraţie le rostesc numele, multe dintre ele azi doar nişte inscripţii pe crucile din cimitirul de pe Dealul Voievozilor: Toma Costică, Rusalim Victor, Pulbere Gheorghe, Lixandru Traian, Iordan Ionel, Moraru Luca, Ţibichi Gheorghe, Bucurescu Gheorghe, Iacob Nicolae, Vâlvoi Gheorghe, Boşcănici Gheorghe, Duţă Vasile, Avram Vică, Ştirbu Petre, Mihalache Nicolae, Luţa Dumitru, Barangă Ion, Pădurean Nicolae, Ticu Nicolae, Teodorescu Bebe, Tecău Neculăiţă, Ilie Petre, Ene Gheorghe, Smădu Smădu, Mitu Ion, Ticuţă Vasile şi mulţi, mulţi alţii. Păcat. Mare păcat! Se sting veteranii. Azi unul, mâine altul, se topesc şi pleacă dintre noi fără să fie preţuiţi, stimaţi, sprijiniţi, respectaţi. Sunt uitaţi, nu sunt băgaţi în seamă de stăpânii, vremelnici numai, de astăzi, li se ciuntesc pensiile, ajutoarele, drepturile câştigate la Odessa, la Cotul Donului, în Munţii Tatra, unde şi-au îngropat sănătatea, şi-au lăsat mâna sau piciorul, zburate de schijele aducătoare de moarte. Care e preţuirea generaţiilor de azi pentru aceşti eroi care au luptat pentru pământul Basarabiei, pentru Cadrilaterul românesc, pentru ţara românilor de peste Carpaţi, pentru nemurirea fiinţei neamului românesc, pentru păstrarea limbii naţiei române? Uitaţi sunt veteranii ce dispar unul câte unul. Uitate sunt faptele lor de vitejie, uitate sunt ordinele şi medaliile ce încă mai strălucesc pe piepturile lor.
Privesc cu ochii înlăcrimaţi o altă fotografie care are pe verso, scrisă cu majuscule, data: 2006, 9 mai. Veteranii din Domneşti. Nu-mi vine să cred. S-au rărit mult faţă de câţi erau în prima fotografie. Din peste treizeci de eroi, veterani al celui de-al Doilea Război Mondial, eroi ce sunt trup din trupul moşiei basarabe, au mai rămas doar doisprezece. Ceilalţi au luat drumul eternităţii, ducând cu ei gustul amar al pulberii de puşcă, clănţănitul mitralierelor, bufniturile înfiorătoare ale obuzelor, scrâşnetul şenilelor pe câmpurile de luptă de la Câmpia Turzii, Păuliş, Carei, Miskolc, Tatra. Ce ştim noi, generaţiile de după veterani, despre aceşti eroi ce se sting în tăcere, şi se duc, doar cu câteva rude şi câţiva prieteni în urma cortegiului lor funerar? Pe pieptul uniformei le strălucesc decoraţii româneşti, ruseşti, maghiare sau cehe. Neştiuţi de nimeni, ei ne părăsesc şi nici cel puţin amintirea lor nu ne mai rămâne. Ultima fotografie. Mai 2011. În faţa monumentului eroilor din comuna noastră, obosiţii veterani, nerespectaţii eroi, doar cinci. Cinci nepreţuite smaralde, cinci suflete de nenumărate carate, mai trişti ca oricând, mult mai suferinzi, aproape nici bastoanele nu-i mai ajutau. Îşi mişcau greu picioarele, paşii le erau obosiţi de vreme şi de vremuri, aşteptând o mână de sănătate de la cei care le-au luat spitalul, aşteptând ajutoare băneşti de la cei care nu realizează că ei, aceşti cinci oameni, împreună cu alţii ca ei, au păstrat nestingherite hotarele României şi au apărat limba şi cultura românească. Ce le pasă, ce vă pasă dacă se duc veteranii, şi odată cu ei, se îngroapă o istorie. Vom ajunge o ţară fără veterani. Haideţi să-i respectăm, să le facem bătrâneţile mai frumoase, oferindu-le, dacă nu compensaţii materiale, cel puţin respectul nostru. Dacă nişte “eroi” autointitulaţi ai anului 1989 se bucură de milioane nemeritate, de ce oare câteva mii de adevăraţi eroi, poate nu mai mult de cinci mii în toată ţara, nu s-ar putea bucura de un mic sprijin pentru medicamentele de care au atâta nevoie acum, la bătrâneţe?Vizitându-l în vara lui 2011 pe veteranul Ion Boşcănici, în vârstă de aproape 102 ani, împliniţi în 4 ianuarie 2012, prima întrebare pe care, destul de lucid, mi-a pus-o, a fost: “S-a ieftinit zahărul, s-a ieftinit pâinea?”. Pe urmă mi-a zis: “Iară mă întrebi de război?”. Spre ruşinea mea, nu-i adusesem nimic, în afară de respectul şi preţuirea mea. Nenea Ion a luptat, a fost decorat, dar şi uitat. Nenea Lucă Moraru, zis Pătrunjel, în vârstă de 96 de ani, Nicolae Ticu (Damian), Gheorghe Avram, Nică Barangă, de asemenea. Puţinii veterani pe care îi mai are Domneştiul aşteaptă stima şi respectul semenilor, aşteaptă atenţia noastră, a tuturor. Ei sunt adevăraţii cetăţeni de onoare ai satului, ai oraşului, ai ţării. Ei trebuie să beneficieze de la “stăpânire” de scutirea de taxe şi impozite, nu falşii revoluţionari din ’89. Dar ei, săracii, nu cer nimic. Tăcuţi şi modeşti, cer doar preţuire şi respect, pe care noi uităm să le dăm. De câte ori am ocazia, aplaud gestul nemaipomenit al profesoarei domnişance Sorina Vasile-Ştirboiu, din Curtea de Argeş, care, împreună cu un grup de elevi, a venit la Domneşti pentru a sărbători împlinirea unui veac de către veteranul Nică lu’ Boşcănici. Oare drumul nu era mai scurt dacă noi, cei de aici, din Domneşti, făceam acelaşi lucru? Ar fi fost o adevărată lecţie de patriotism! Dispar veteranii. Duc cu ei o istorie destul de tristă. “Dintr-o groază de voinici, rămăserăm numai cinci”, îmi spune cu tristeţe nenea Lucă, zis Pătrunjel. “Câţi veţi mai număra la sfârşitul anului 2012?” Se sting veteranii, se sting eroii şi, odată cu ei, o pagină a istoriei noastre zbuciumate. Se sting, dar nu mor. Nu trebuie să moară! Ei vor dăinui în conştiinţele noastre şi a celor care vor veni după noi, pentru că numele lor sunt încă adânc încrustate în mintea şi inima românilor. Sau, cel puţin, aşa ar trebui să fie, pentru că ei sunt stâlpii de susţinere ai neamului. Să ne iubim veteranii, adevăraţii eroi cunoscuţi şi necunoscuţi, cât mai sunt. În curând, vom fi o ţară fără veterani. Şi, culmea, o veste tristă umple de durere Domneştiul. Clopotele bisericii “Buna Vestire” aruncă peste întregul sat vălul cernit al veştii morţii celui mai vârstnic fiu al său. Cel care, pe 4 ianuarie, puţin după începutul noului an 2012, împlinise un secol şi doi ani. S-a stins nenea Nică lu’ Boşcănici, zis Cucu, primul veteran, în ordinea vârstei, din cei cinci rămaşi. Mai sunt patru supravieţuitori ai celui de-al Doilea Război Mondial. S-a stins la 102 ani, lucid, dar obosit de vreme şi vremuri. S-a stins cu gustul amar al unei ţări prădate, bolnave, plină de români trişti. S-a stins şi n-a obţinut un răspuns afirmativ la întrebarea: “S-a ieftinit, zahărul, pâinea?” Fie-ţi ţărâna uşoară, nene Nică! Şi, unul câte unul, cu sentimentul că s-au sacrificat în zadar, se sting încet-încet veteranii noştri. Mareşalul Antonescu avea dreptate, un neam ce nu-şi cinsteşte eroii, nu merită să trăiască pe lume!

Prof. Ion C. HIRU

S-a stins încă o stea, Paul Everac

Posted in In memoriam with tags , on octombrie 29, 2011 by argesuldenord

“ – Vă aşteptăm cu cel mai mare drag la Podul Dâmboviţei în toamna asta, nu vezi ce toamnă frumoasă se anunţă, Ioane?! Râd florile din grădina ta. Eu şi Diţi iubim mult florile. Să îmi aduci seminţe de la acelea albe şi de la cele galbene şatirate. Nu vezi ce frumoase le-a creat Dumnezeu?” Au fost ultimele cuvinte ale maestrului Everac, înainte de a se urca în maşină, cu destinaţia Podul Dâmboviţei, după ce, timp de peste o oră, a zăbovit cu o plăcere deosebită la noi acasă, la familia Hiru din Domneştii Muscelului, împreună cu soţia, doamna Diţi şi cu familia care-i ocroteşte casa de vacanţă ce va deveni “Casa memorială Paul Everac”. Îl cunoscusem cu peste trei decenii în urmă, la Teatrul “Al. Davila” din Piteşti, unde formaţia de teatru a Domneştiului i-a interpretat piesa “Vizită la Malu”. Venise cu prietenul lui, pictorul Vrăneanţu – odihnească-l Dumnezeu în pace! – pentru a ne felicita în cabina actorilor. Iar acum, tot domnia sa a venit la mine acasă, la Domneşti, pentru a mă felicita pentru a doua oară, purtând în mână cele două volume “Celebrităţi din negura uitării” despre care, încă din poartă, îmi spune: “Am venit să-ţi mulţumesc pentru cărţile astea uriaşe, la propriu şi la figurat, cărţi ce vor face să străbată în această lume pestriţă în care trăim, dar şi în viitor (care să sperăm că n-o să fie ca prezentul!), gândul că au trăit şi că, poate se vor mai ridica, oameni ce nu-şi vor bate joc de această ţară, ci o vor iubi şi îi vor vrea doar binele. Trăim acum într-o ţară jefuită în care, sub pretextul reformelor, o clasă politică pusă numai pe căpătuială, distruge, acaparează cu neruşinare tot ceea ce a fost valoros în socialism”.
Înconjuraţi de flori, de multe flori, al căror colorit desfată privirea maestrului, dar şi a blândei şi înţeleptei sale doamne, la umbra chioşcului tradiţional, din lemn lucrat cu migală de mâna meşterilor domnişani, încadraţi, cum spuneam, de flori şi de două putineie străvechi ce-i plăceau maestrului, am discutat mult, despre Domneşti, despre oameni, tradiţii, obiceiuri. Era vesel. Glumele pe care le strecura în discuţie deveneau săgeţi îndreptate asupra stărilor de lucruri actuale şi mi se păreau irezistibile, robuste şi sănătoase ca şi omul uriaş ce-l aveam în faţă. Niciun pic de tristeţe în ochi sau în vorbe, nimic care să-i trădeze suferinţa. “Mai avem dramaturgie, domnilor? Mai avem dramaturgi? Toţi aşteaptă ca noi, cei vechi, să dăm colţu’. Şi-l vom da, că nu ne-am legat cu veşnicia… Să scrie oare pe noi, domnilor, expirat? S-ar putea, fără ca noi să ştim, aşa cum făceam, când eram mici, câte un semn cu creta pe spatele hainei vreunui coleg, fără să ştie”. Din “Câteva feluri de moarte”, maestrul şi-a ales unul, acela de a muri demn, dar neîmpăcat, totuşi, cu realităţile zilelor noastre, cu îmbogăţiţii peste noapte, cu inculţii stând în fotolii luxoase nemeritate, cu jefuitorii de ţară şi de popor, cu şpăgarii şi impostorii, cu Tălmăcenii, Vişanii, Videnii şi Udrenii, pe lângă care Dinu Păturică al lui Filimon era un “mic copil”. Ce i-ar mai fi prins maestrul în vreun pamflet de-al său, dar…
Da, viaţa i s-a terminat, a “dat colţu’”, cum îi plăcea să spună, puţin după miezul lui octombrie, pe 18, în jurul orei trei, pe patul unui spital bucureştean. Cine-l va plânge? Toţi oamenii de bună credinţă, prietenii, oamenii de litere, artiştii, oamenii din televiziuni, poate şi unii politicieni. Dar lacrimile familiei vor curge râuri, pentru că a fost un soţ, un tată şi un bunic ca nimeni altul. Îl va plânge sanctuarul cultural de la Podul Dâmboviţei, “Nunta Zamfirei”, “doi paşi la dreapta-ncetişor şi alţi doi la stânga lor”, Manole Meşterul, “Mistreţul cu colţi de argint”, “Căprioara” lui Labiş, codrii lui Sadoveanu, Călinescu, Coşbuc, Goga dezrădăcinatul, Iorga savantul, dar şi Caragiale cu care se asemăna pe alocuri în ale condeiului. Iată, în continuare câteva date despre Maestru:
“Paul Everac (23 august 1924, Bucureşti – 18 octombrie 2011, Bucureşti), a fost un dramaturg contemporan extrem de prolific, pe adevăratul său nume Petre Constantinescu. Clasele primare şi liceul le-a făcut la Arad, unde părinţii săi erau profesori secundari. A urmat apoi Facultatea de Drept din Bucureşti, fiind în acelaşi timp angajat la ziarul Curentul, iar mai apoi meditator. În 1948 scrie prima sa opera literară, poemul dramatic Robinson, o căutare patetică a lui Dumnezeu. Urmează în interval de câţiva ani alte zece piese, în general reinterpretări şi parafraze ale unor mituri cunoscute ca Oedip,  Ifigenia, Ioan Botezătorul, Noe, sau evenimente, cum ar fi Revoluţia Franceză, abordată dintr-un alt unghi, comentarii la Iuliu Cezar etc. În acest timp, funcţionează în diferite locuri şi ipostaze ca muncitor agricol, cantaragiu de sfeclă, contabil, director de Casă de Economii, muzeograf, mai târziu jurisconsult şi apoi şef de protocol la Marea Adunare Naţională. Se însoară, în 1951, cu o fată din judeţul Arad, fiică de învăţător, cu care are un băiat şi o fiică, iar de pe urma lor, trei nepoţi. Debutează literar cu proză scurtă spre sfârşitul deceniului cinci, iar în 1959 apare cu patru piese de teatru reprezentate în Bucureşti şi provincie, din care trei (“Poarta”, “Ferestre deschise” şi “Explozie întârziată”) sunt comentate cu elogii de presa vremii. Urmează apoi alte producţii dramaturgice, promovate aproape anual (“Ochiul albastru”, “Costache şi viaţa interioară”, “Himera”, “Ştafeta nevăzută”, “Simple coincidenţe”) care îl impun între numele cele mai circulante în opinia teatrală. Îi apare, de asemenea, micro-romanul “Don Juan din Grădina Icoanei” şi un volum de “Poeme discursive”.
Scrie în presa literară, la “Contemporanul”, “România Literară”, “Luceafărul”, “Viaţa Românească”, dar şi în presa zilei, la “Scânteia” şi altele. Urmează o nouă serie de piese, precum “Camera de alături”, “Paharul cu sifon”, “Baletul electronic”, “A cincea lebădă”, “Ordinatorul”, “Beţia Sfântă”, “Salonul”, “Cartea lui Ioviţă”, toate de relativ succes, dar mai ales “Un fluture pe lampă”, “Viaţa e ca un vagon”, “Piatră la rinichi”, care înregistrează mari recorduri de reprezentaţii şi audienţă la public. Scrie totodată pentru echipe de amatori circa 40 piese scurte, participând la concursuri unde repurtează foarte frecvent premiul I (cu “Logodna”, “Cântec din fluier”, “Câteva halbe cu rom”, “Trepte”, “Cadoul”, “Urme pe zăpadă”, “Iancu la Hălmagiu”, “Autograful”, “Dulapul”) sau “Vizită la Malu” (piesă cu care echipa de teatru a Căminului Cultural Domneşti a luat locul II la Festivalul Teatrului Sătesc, participând apoi, cu mare succes, la Festivalul Everac, organizat de Teatrul “Al. Davila” din Piteşti, n.a.), piese din care unele sunt reluate şi în teatre profesioniste. E tradus în limbi străine, jucat în Anglia, Polonia, fostul RDG, Ungaria. E autor de numeroase scenarii radiofonice şi TV ca şi de cinci scenarii de film. A fost ales, în mai multe rânduri, în Biroul de Conducere al Uniunii Scriitorilor din România şi a condus mulţi ani Secţia de Dramaturgie. A luat premii ale Uniunii Scriitorilor, Academiei Române, Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, Ministerului Culturii ş.a. A scos volume de eseuri şi proză satirică scurtă (“Şedinţa balerinelor”, “Funigei peste Alpi”). După schimbarea din decembrie 1989, lui Everac i s-au tipărit trei volume de teatru, incluzând zece piese noi, romanul “Câteva feluri de dragoste”, volumul de nuvele “Câteva feluri de moarte”, volumul de poezii “Poeme crepusculare”, eseuri social-politice ca “Reacţionarul” şi “Mai are România vreo şansă?”, eseul filozofic “Breviar despre lume şi viaţă” şi mai multe volume de tablete, între care “La poarta din dos a Europei”. A fost activ în publicistică până cu puţin înainte de a-şi da obştescul sfârşit, precum şi ca preşedinte al unei Fundaţii Culturale ce desfăşoară numeroase manifestări publice de o oarecare anvergură privind cultura şi arta românească. Cele 40 piese încă nereprezentate constituie o treime din întreaga sa opera dramaturgică. A făcut şi regie de teatru. A condus Televiziunea Română şi Institutul de Cultură din Veneţia. Nu a fost niciodată înregimentat într-un partid politic. O biografie mai detaliată, cu nuanţe comice şi ironice a lui Paul Everac se găseşte în volumul său memorial “Revelionul”, apărut în anul 2000”.
Nu am uitat invitaţia, maestre… Va fi acolo, la Podul Dâmboviţei, buna şi înţelepta dumneavoastră soţie, doamna Diţi, în cernitele sale straie, privind din înălţimea pridvorului muscelean al “Casei memoriale Paul Everac”, întreaga privelişte minunată ce se deschide privirilor, iar undeva, pe şoseaua şerpuită, i se va părea că se iveşte, cu braţele uriaşe, desfăcute, marele dramaturg, soţul ideal, părintele de excepţie, bunicul cel bun şi blând, omul plin de umor care a fost Petre Constantinescu, cunoscut ca Paul Everac.

Prof. Ion C. HIRU

Sărut mâna, domnule prof. dr. Pesamosca!

Posted in In memoriam with tags , on septembrie 30, 2011 by argesuldenord

Simt nevoia să-mi descarc sufletul, cu ochii plini de lacrimi, cu mintea năpădită de amintiri. Mă întorc cu vreo cincisprezece ani în urmă. Vara anului 1996. O după-amiază de august splendidă. Totul părea frumos, liniştit. Copiii umpleau cu larma lor parcul din apropierea spitalului din Domneşti. Veselie, jocuri, renumita “pitulice”, unii chiar erau căţăraţi în copacii ale căror ramuri dese opreau razele puternice ale soarelui de vară. La poartă mă strigă puternic, speriat, gâfâind de cât fugise, un copilaş mult drag mie care, suspinând, abia reuşeşte să îmi spună o veste proastă: “Nepotul dvs. a căzut dintr-un pom”. Fugii spre parc. Copilul era întins pe iarbă, cu umărul întors, rupt, strigând ca din gură de şarpe. L-am luat acasă, l-am urcat în maşină şi am plecat repede spre Curtea de Argeş, pentru consult şi radiografie. Nu am rezolvat nici una, nici alta. Specialist nu avea spitalul, aparatul cu raze Roentgen nu funcţiona. Am zburat spre Piteşti. Se făcuse noapte. La Spitalul CFR i s-a făcut o radiografie copilului şi apoi am fost trimişi la Spitalul Judeţean. Un medic tânăr, apoi altul, s-au adunat în final mai mulţi la patul copilului şi au hotărât ca dimineaţa să-l bage în operaţie, să-l taie, să-i introducă în umăr o tijă. Lucrurile nu păreau deloc simple. O asistentă cu multă experienţă m-a chemat pe coridor şi mi-a spus, aproape şoptit: “… duceţi-l la Bucureşti, la Spitalul Marie Curie (Budimex). Acolo este marele doctor Pesamosca. E tare cumsecade…”.  Am intrat în sala de consultaţie, unde nepotul meu era întins pe pat, legat cu o faşă. Am rugat doctorul să-mi dea un bilet de trimitere la Bucureşti. Foarte amabil, mi-a dat biletul şi mi-a vorbit elogios de doctorul Pesamosca, cu care îşi dăduse rezidenţiatul. Spre miezul nopţii am ajuns acasă, dar nu înainte de a ruga pe doamna doctor Floarea, de gardă la spital, să-mi facă legătura cu marele doctor, prieten de familie. N-a ezitat nicio secundă. Pe spatele unui bilet de trimitere a scris câteva rânduri doctorului Pesamosca. Ne-am pregătit pentru Bucureşti: bani, alimente specifice zonei noastre – caşcaval afumat, opărit, brânză la coşuleţ, pulpă de viţel, ţuică veche, dulceţuri – două sacoşe foarte încărcate.
La ora 08.00 eram la uşa profesorului. Când am intrat, l-am întrebat pe portar dacă doctorul vine la o oră aşa matinală. Răspunsul a fost lămuritor, dar m-a impresionat şi m-a speriat oarecum: “Aici doarme, are o cameră la etajul I. Acolo, în cămăruţa aceea, îşi plânge durerile, îşi plânge soţia şi pe cei doi fii, dispăruţi din această lume…”. Împreună cu nora mea, ducând copilul care avea umărul strâmb, am urcat şi am aşteptat la uşa profesorului. O îngrijitoare îi ducea cafeaua. I-am explicat ce-am păţit, i-am dat biletul, iar profesorul l-a citit. După 10 minute ne-a chemat în cameră. Vorbea cu noi în timp ce se spăla pe dinţi. Era un munte de om, iar în mâna lui miraculoasă ţinea periuţa de dinţi, ce părea un nimic. Ne-a ascultat din nou, rugându-ne să-l aşteptăm puţin. Larisa, nora mea, l-a rugat să primească darurile noastre. Pe sub ochelarii cu ramă aurie, ochii doctorului ne-au privit cu supărare, invitându-ne să ne întoarcem, cu pachetele noastre cu tot, la Piteşti. Larisa a insistat, a făcut glume, profesorul a început să zâmbească. A chemat îngrijitoarea, rugând-o să trimită la el bucătăreasa. După câteva minute, apare o femeie plinuţă care vorbea moldoveneşte. După ce l-a salutat pe doctor, s-a aplecat asupra pachetelor, le-a ridicat şi, din uşă, a spus: “Apăi, ştiu ce-am de făcut, cu astea voi îmbunătăţi hrana copiilor!” Profesorul a atenţionat-o, zâmbind, că acolo este şi alcool: “Duminica, cei mari, care nu au interdicţie la alcool, să fie serviţi la masă cu un păhărel de ţuică…”. Nu a primit absolut nimic. I-am dat apoi un plic cu bani, cum ştiam că se obişnuieşte. Întâi l-a aruncat, apoi tot dânsul l-a ridicat de pe linoleum şi l-a dat copilului, zicându-i: “Sunt ai tăi, să-ţi iei ce vrei, după operaţie!” Apoi, pregătindu-se să iasă, ne-a spus: “În jurul orei 11.00, să fiţi la uşa sălii de operaţie…”.
Sincer să fiu, mi-a fost teamă că operaţia e grea şi de aceea nu a vrut să ne ia bani. Simţeam valuri-valuri de transpiraţie, în timp ce plimbam copilul de mână pe coridorul curat al etajului al doilea, unde era sala de operaţie. Copilul plângea, eu eram destul de speriat, Larisa ne încuraja. Am inventat amândoi poveşti, pentru a-i sustrage atenţia copilului şi a mai uita de durerea din umăr. A intrat în operaţie. Cu voia unei asistente, după o perdea s-a ascuns Larisa. Doctorul s-a făcut că nu ştie. Îi promisese copilului că va fi lângă el. Avea încredere în ea. Operaţia s-a desfăşurat cu aparatură modernă, pe monitoare văzându-se totul, oasele au fost puse la loc cu mare exactitate. Apoi, ghipsul i-a fost pus sub privirile profesorului, nu oricum, ci ţinându-i mâna sus, la nivelul capului. Destul de incomod. Dar i-a luat durerea cu mâna. Profesorul a privit copilul, l-a sărutat pe frunte, privindu-i cei doi mari ochi albastri, acum liniştiţi şi plini de mulţumire. Ne-a spus, la plecare: “Peste trei săptămâni veniţi la control”. Nu a primit nimic. Demnitate, pasiune pentru meserie, talent – toate pentru a face bine, pentru a-i vindeca pe copii. Şi totul, fără a primi nimic. Aşteptau la rând pentru operaţii părinţi cu copii desfiguraţi, cu buză de iepure, malformaţii şi câte şi mai câte…
De curând, am aflat de la nişte emisiuni ale Antenei1 şi Antenei3 că marele chirurg a fost forţat să iasă la pensie, asta după ce, într-o viaţă dăruită binelui, a făcut aproape 50.000 operaţii. Dar oficialităţile şi lumea, în general, l-au răsplătit cu uitare. De ce oare? Emisiunile Antenei 1 “Acces Direct” şi “Observator” au, printre altele, ca obiectiv cunoaşterea, de către cetăţenii României, a felului cum ne respectăm marii oameni ai vremurilor prezente, vremuri tulburi şi încrâncenate. Printre aceşti mari oameni, marile personalităţi ale ştiinţelor, mai ales medicale. Mâinile doctorului Pesamosca au făcut minuni în sălile de operaţie (a operat atât în ţară, cât şi ca invitat, în multe ţări ale lumii). Acest titan al medicinii româneşti trăia izolat, de prin 1984, într-o cameră de la etajul I al Spitalului Marie Curie, fiind permanent la dispoziţia bolnavilor şi, în singurătate, plângându-şi soarta crudă, drama vieţii sale. Marele chirurg în chirurgie pediatrică trăia într-o rezervă a spitalului cu o pensie de 1.000 lei. Era mulţumit când i se aducea o cafea sau o supă caldă. Cei apropiaţi cândva, îl uitaseră. Puţini îi mai treceau pragul. Puţini mai veneau la “vila” lui, de la etajul întâi al spitalului. Îi stăteau alături doar icoanele, amintirile despre familia lui pierdută şi pozele făcute de profesor copiilor însănătoşiţi de dânsul. Îi plăcea muzica, ca tuturor oamenilor sensibili.
Povestea tristă a profesorului Pesamosca mi-a îndurerat sufletul şi mi-au lăcrimat ochii, amintindu-mi de întâmplarea de acum cincisprezece ani. Acest erou, doctorul Pesamosca, nu avea nici vile, nici conace, nici palate cu majordomi, cu parcuri de flori, cu piscină, maşini, iaht, aşa cum au cei de la putere sau cei din tagma lui Bercea Mondialu’. Eroul nostru nu avea decât o cameră de trei metri pe trei, cu o masă, un pat, o bibliotecă şi un televizor. Se mulţumea cu o supă, o cafea, un pahar de suc. Avea pe masă cheia oraşului Bucureşti, dăruită de colegul mai tânăr, azi primar al oraşului, prof. dr. Sorin Oprescu, alături de fluturaşul de pensie pe care scria 1.000 lei. Ce făcea cu cheia, acest dar moral, simbolic? Putea el deschide cu ea casele de bani ale corupţilor, vilele şmecherilor, palatele derbedeilor? Deşi meritate de el, nu s-ar simţi bine în ele. Aici, în bogata lui sărăcie, el se simţea bine. Şi poate ar fi fost şi mai rău dacă două inimoase fete, realizatoare TV, n-ar fi dezvăluit tuturor rana academicianului prof. dr. Alexandru Pesamosca, savantul, chirurgul eminent care trăia cu o pensie de 1.000 lei, din care guvernanţii i-au tăiat câteva procente.
Guvernul, preşedintele, oamenii politici nu au timp să-şi aducă aminte de eroii acestei ţări, de marii ei oameni. Între două ieşiri la “Golden Blitz” sau mai ştiu eu unde, nu puteau oare să viziteze o personalitate a medicinii româneşti, un savant a cărui mână a folosit, o viaţă întreagă, bisturiul miraculos? De ce n-au avut timp să se intereseze de marii sportivi, olimpici, adevăraţi patrioţi, ce au făcut să răsune imnul României la Helsinki sau Montreal? Toţi aceşti oameni trăiesc în sărăcie, privind la huzurul derbedeilor şi lichelelor ce s-au îmbogăţit după 1990. Păcat! Istoria îşi va spune, cu siguranţă, cuvântul. Ziarele, opinia publică şi-au spus, indignate, părerea. Cotroceniul tace!
După aproape un an de la operaţia nepotului meu, beneficiind de relaţia cu marele profesor Pesamosca, m-am prezentat la dânsul cu o rudă apropiată, operată la Piteşti, la mâna dreaptă. Operaţia, nereuşită, urma să aibă un final tragic: mâna strâmbă toată viaţa. Bineînţeles că doctorul Pesamosca, plin de nervi şi criticând incompetenţa, a rezolvat problema, corectând greşeala altor doctori, dar tot fără vreun ban. De fapt, ştiam că aşa va fi. Băiatul operat atunci lucrează azi în Poliţie, nemaiavând niciun fel de sechele. Dar altceva voiam să spun. La uşa cabinetului doctorului Pesamosca, de la Policlinica Spitalului “Marie Curie”, o femeie din Purani, de lângă Alexandria, îmi povestea drama ei, arătându-mi fotografia băieţelului ei înainte de operaţie. Incredibil! M-am speriat văzându-i faţa. Apoi m-am liniştit, privindu-l. Un copil normal, frumos, cu o mică cicatrice neobservabilă. Mărturisesc că m-am închinat. Nu a fost de ajuns. Femeia mi-a mai spus, cu lacrimi în ochi: “N-am avut loc ca să îl însoţesc pe Goriţă în spital, după operaţie. Domnul doctor m-a chemat în cabinet, mi-a dat un pumn de bani, obligându-mă să-i iau şi să merg la hotelul din apropierea spitalului, să plătesc 14 nopţi, ca dimineaţa să pot fi lângă copil. Aşa am făcut. Acum am venit la control şi am vrut să-i dau înapoi banii. A sărutat copilul pe frunte, s-a întors către mine şi mi-a zis: Nu ţi-e ruşine?! Să-i dea Dumnezeu sănătate, că el chiar e un Dumnezeu al alinării suferinţelor oamenilor!”
Acesta a fost doctorul Pesamosca. Întreaga lui viaţă a fost suferinţă, alinată însă de binele pe care l-a făcut pentru oameni. Putea să fie foarte bogat, şi nu aici, în România, ţara din ceaţă, ci undeva în Florida, lângă prietenul lui plecat, sau într-o ţară exotică, înconjurat de palate, parcuri, bogăţie. A stat aici, iubindu-şi ţara şi alinând durerile a aproape 50.000 suflete, care, poate, au lăcrimat azi, văzând drama acestui mare om.
Şi totuşi, am văzut în acea emisiune, el era vesel, mulţumit cu ce avea: o cafea, o supă, un suc, cărţi şi muzică, multă muzică. Popor român, aşa ne preţuim noi eroii, oamenii de seamă? Voi, conducători miopi, surzi şi corupţi, ştergeţi praful uitării de pe imaginile marilor oameni ai acestei naţii, personalităţi incontestabile care au dus faima României în cele patru colţuri ale lumii! Oferiţi-le, măcar în al doisprezecelea ceas, un trai pe măsura staturii lor morale gigantice şi a marelui lor profesionalism. Rupeţi din averea voastră necinstit adunată şi pentru aceşti uriaşi ai neamului românesc! Nu le mai tăiaţi câteva procente. Asta în loc de mulţumire că au salvat atâtea suflete, făcând zecilor de mii de părinţi darul cel mai de preţ din lume – vieţile copiilor lor.
***
Părintele chirurgiei pediatrice, Alexandru Pesamosca, internat la 18 iunie 2011 în Spitalul Floreasca din cauza unor probleme cronice cardiace şi pulmonare, a decedat la 1 septembrie 2011, la Spitalul Marie Curie, fost Budimex, unde îşi petrecuse marea parte a vieţii, lăsând fluturaşul mizer de pensie şi nepăsarea oamenilor. Ce folos că acum l-am îngropat cu onoruri?

Prof. Ion C. HIRU

Poenărei, satul cu tinereţe fără bătrâneţe

Posted in POENĂREI with tags , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , on august 27, 2011 by argesuldenord

Cine s-a ostenit să urce “drumul Golgotei” pe lângă troiţa care marchează intrarea pe calea pietruită din ordinul premierului Armand Călinescu acum mai bine de 70 de ani, a putut înţelege de ce actualul primar din Corbi nu-i poate călca pe urme. Şi asta nu pentru că Mihai Ungurenuş nu are şcoala celui asasinat de legionari sau pentru că el poate socoti că dacă şi-a pus nume ca erou al străzii lui, şi-a făcut datoria de mandatar al administraţiei publice locale, ci pentru că nu are sufletul marelui dispărut. Care, probabil, niciodată n-ar fi putut spune că face ceva pe 20 de voturi din Poenărei!… Şi de aceea preferă să lase drumul spre “piciorul de Paris” din perioada interbelică să fie un chin pentru oricine vrea să ajungă la biserica vegheată de un brad înalt, tăiat ca un palmier. Dar cei cu inima curată nu se tem de asemenea omeneşti răutăţi şi în prima sâmbătă după sărbătoarea creştină a Adormirii Maicii Domnului, vin la întâlnirea fiilor satului care peste câţiva ani va împlini o jumătate de mileniu de la prima atestare documentară. Care s-a consemnat printr-un hrisov emis de cancelaria domnească a ginerelui ctitorului Mănăstirii Argeşului, Radu de la Afumaţi, la anul 1528 după naşterea Mântuitorului. Şi care a dat oameni de seamă în toată existenţa sa multiseculară, pe care urmaşii îi pomenesc cu mândrie pentru a-şi justifica fără putere de tăgadă nobleţea neamului. Grigore Poenăreanu a cinstit numele satului natal la 1833, când era alături de Ion Heliade Rădulescu, Ion Câmpineanu, Constantin Aristia şi alţi patrioţi când s-a înfiinţat Societatea Filarmonică, edificiu al culturii naţionale a vremii; dr. Ion Mitulescu a fost unul dintre savanţii care studiau la Berlin bacilul lui Koch, pentru a stopa tuberculoza, boală mortală spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Sunt numai două exemple dintre multele care pot fi oferite dintr-o suflare de oricare dintre consătenii prezentului.
Şi tot la Poenărei a fost şi ultimul adăpost al rezistenţei antibolşevice din deceniul 1948-1958, la Râpile cu brazi, unde-şi duraseră în trupul muntelui punct de retragere din faţa urgiei trupelor Securităţii. De acolo i-a scos pe partizani numai trădarea celor în care aveau încredere, repetând parcă povestea arginţilor lui Iuda şi provocând calvarul a sute de oameni care nu acceptau ideea stăpânirii lor de ciuma roşie. Lângă Biserica “Sf. Paraschiva”, durată pe temelii vechi între 1938 şi 1943, când a fost sfinţită (potrivit pisaniei de la intrare), pe str. Învăţător Popescu, poate fi găsită fiica martirului, Gina şi soţul ei, Alexandru Marinescu, participant la mişcarea de rezistenţă de la mijlocul secolului trecut, care a cunoscut calvarul reeducării de la Piteşti, executată de fostul legionar Eugen Ţurcanu şi ciracii săi convertiţi şi transformaţi în slugi ale cozilor de topor ce acţionau la ordinele stăpânilor de la Lubianka moscovită. “Adevărata istorie a rezistenţei încă nu s-a scris, pentru că există încă interese pentru a o falsifica. Trebuie să ieşim odată pentru totdeauna din minciună!”, spune Alexandru Marinescu, fratele studentului medicinist ucis gratuit de fraţii Arnăuţoiu de teama de a nu fi trădaţi, după cum aţi aflat din paginile ziarului nostru din studiul realizat de prof. Daniel Dejanu.

“Veşnica lor pomenire!”

Prin cimitirul bisericii forfoteau femei şi bărbaţi îmbrăcaţi în straie cernite, care aprindeau lumânări la mormintele celor dragi, ca să le lumineze calea veşniciei şi mai smulgeau pârdalnicele de buruieni care ameninţau să sufoce florile. La poarta sfântului lăcaş, Costel Samoilă, înveşmântat cu cămaşa pe care o purtase tatăl său în ziua nunţii, îi întâmpina cu braţele deschise pe oaspeţi. Acad. Gheorghe Păun, profesorii domnişani Ion C. Hiru şi George Baciu, cei argeşeni Constantin Voiculescu şi Daniel Dejanu, arefeanul Cezar Bădescu, fostul deputat liberal Adrian Miuţescu, precum şi fostul primar din urbea Basarabilor, Gheorghe Nicuţ, împreună cu li-derul democrat-liberal Ştefan Lăzăroiu, primarii Nicolae Smădu (Domneşti), Emil Simion (Brăduleţ), Cornel Berevoianu (Nucşoara) şi mulţi alţii, dar nu şi primarul comunei Corbi, Ungurenuş, reţinut de cine ştie ce omeneşti pricini… Un sobor format din 4 preoţi de la parohiile comunale a oficiat slujba de pomenire a martirilor împuşcaţi de comunişti la Jilava – preoţii Nicolae Andreescu şi Ioan Constantinescu, învăţătorul Gheorghe Popescu şi baciul Nicolae Sorescu – precum şi alţii din familii care au suferit prin lagărele de exterminare sau li s-a întors acasă numai numele, dar nimic nu le-a putut şterge amintirea din memoria celor care i-au iubit. “Vin aici cu pioşenie şi cu un oarecare sentiment de vinovăţie, deşi la vremea aceea eram numai un copil…”, mărturisea prof. Nicuţ. Cu ochii înlăcrimaţi, pierduţi în negura amintirilor unde întrezăreau umbrele comemoraţilor dragi, au ascultat cei mai mulţi dintre cei prezenţi “Veşnica pomenire”, păstrând legătura ritualică prin atingerea veşmintelor preoţilor sau a celor care ţineau tava cu colivă.

Revista satului

Respectând tradiţia stabilită la prima întâlnire a fiilor satului, şi la cea de a opta s-a lansat revista “Poenărei – străbună vatră natală”, fondată tot de Virgil Baciu şi apărută prin grija colectivului coordonat de către istoricul Grigore Constantinescu, care a şi prezentat-o extrem de inspirat, cu mândria unui părinte pentru odrasla sa. Şi avea şi motive, căci este una de excepţie, atât ca formă, cât şi în ceea ce priveşte conţinutul bogat în informaţii din toate domeniile de interes, de la istorie la medicină populară sau de la religie la folclor local – detaşându-se bijuteria baladei “Mioriţa musceleană”, despre care nu se mai ştie nici măcar numele celui care a cules-o… Şi astfel, după ştiinţa noastră, Poenărei rămâne singurul sat din România care are o revistă proprie prin care îşi afirmă autoritar identitatea. (Cam atunci a apărut şi primarul comunei, ca un om important ce este şi care trebuie să se lase aşteptat, dând parcă mesajul că toată lumea îi datorează respectul primordial acordat de bunii creştini numai sfintelor moaşte ale unei administraţii publice locale tot mai prăfuite, eşuate între prea multe eşecuri succesive. Ca un tataie deştept ce se află, a dat de înţeles că simte primejdia pierderii popularităţii într-un mod uniform accelerat…).

“Celebrităţi din negura uitării”

Acesta este numele enciclopediei în două volume realizată de Ion C. Hiru şi de colaboratorii săi, dintre care îi amintim pe George Baciu, Grigore Constantinescu, Constantin Voiculescu şi Daniel Dejanu (recenzorii care au şi prezentat-o), Paul Cruceană şi alţii. Lucrarea monumentală cu peste 1.000 pagini este deja motiv de critică invidioasă, în ciuda scopurilor nobile de a păstra vie flacăra conştiinţei valorilor naţionale, şi a rotunjit cum nu se poate mai fericit componenta culturală a evenimentului, aşa cum se întâmplă de obicei. Autorul a dăruit unor apropiaţi exemplare din cartea sa, care au fost primite cu recunoştinţă, prilejuind chiar şi un gest populist al primarului localnic, care anunţa că o va dona bibliotecii instituţiei, dar a lăsat-o moartă când a aflat că Ion C. Hiru va face el însuşi asemenea gest pentru toate bibliotecile comunale din zonă.
Seniorul dramaturgiei româneşti contemporane a venit la Poenărei pentru a-l întâlni pe acad. Păun şi a fost încântat de modul în care a fost primit, ca un fiu al satului, cu o diplomă de onoare acordată în numele organizatorilor de către Virgil Baciu. Paul Everac le-a vorbit celor prezenţi cu înţelepciunea celui care a trecut la viaţa lui prin trei dictaturi, începând cu cea a regelui Carol al II-lea şi sfârşind cu aceea comunistă a lui Nicolae Ceauşescu, despre necesitatea de a-şi asuma destinul cu seninătate şi de a încerca să se pună în slujba semenilor pentru a construi viitorul pe care toţi îl visează pe temelii durabile.


De curaj adevărat au dat dovadă cei care au rămas…

nu noi cei care am plecat în lumea largă. Ei au îndurat lipsuri, mizerie şi umilinţe, păstrându-şi speranţa că vor apuca ziua în care totul se va schimba. Eu am părăsit o situaţie materială bună şi mina de aur a uşilor deschise la toate nivelurile, am ajuns în Franţa şi mi-am construit de-a lungul anilor o nouă viaţă. Tot timpul visam însă la vacanţele petrecute la Poenărei, la bunici şi rude şi acum sunt fericit că am revenit aici!”, spunea Viorel Bindea, vestitul om de cultură şi de televiziune, care a revenit în satul natal însoţit de medicul generalist Gilles Galliez, amândoi primind diplome de onoare înmânate de ctitorul evenimentului, Virgil Baciu.

Respect senectuţii

Tot fondatorul publicaţiei noastre a reuşit să-i surprindă plăcut pe înţelepţii satului, care au împlinit vârsta de 65 ani, când le-a înmânat pe lângă diplome, şi câte un plic cu bani, ca un semn de respect pentru vârstă şi ca ajutor pentru rezolvarea unor probleme cotidiene în aceste vremuri atât de sărace la suflet. Expunerea motivaţiei a rostit-o cu glasul gâtuit de lacrimile emoţiei autentice, impresionând auditoriul, mai puţin pe primarul Mihai Ungurenuş, deşi în mod evident nu avea nevoie de ceva de la cel pe care-l socoteşte de ani buni cel mai mare adversar politic. De altfel, dumnealui fusese deranjat de cererile localnicilor pentru aducerea drumului în starea de a fi circulat şi branşarea la reţeaua de apă potabilă. Replica sa, taxată dur de cei prezenţi, a fost aceea că ar fi trebuit ca plicurile să fi fost ceva mai consistente. “De ce n-a contribuit şi primăria?… Ne-am săturat de vorbe goale!” – s-au auzit şoapte scrâşnite în biserică. Virgil Baciu a reuşit să treacă peste momentul penibil rostind numele consătenilor premiaţi. Ion Vlad, Aurelia Diaconu, Maria Păunescu, Paraschiva şi Aurel Leaşu, Gheorghe Grigorescu, Maria Dragomir – sunt câţiva dintre cei chemaţi în faţa altarului.
Virgil Baciu a anunţat că după 7 ani a predat ştafeta organizării evenimentului finului său din Olteniţa, Nicu Stoian, care lucrează de ani buni la Barcelona, în Spania. Anul viitor, continuitatea va fi asigurată de prietenul Ştefan Lăzăroiu, care şi-a propus să-i dea amploare superioară în 2012.

Cea mai grozavă petrecere câmpenească

Suflul nou adus de Nicu Stoian a fost evident la petrecerea gândită ca pe vremea dacilor, desfăşurată în curtea şcolii din sat. Actriţa Doina Ghiţescu a dat încă o dată recital la iarbă deschisă, fiind inspirată în toate momentele sale, având replică şi dând dovadă de certe calităţi muzicale. Surpriza cea mare i-a făcut-o lui Gilles Galliez, când i-a interpretat în limba maternă un şlagăr lansat de Dalida, determinându-l apoi să intre în duet pentru a cânta popularul “Aupres de ma blonde”, răsplătit cu aplauze furtunoase. “Vive la Roumanie!”, a strigat entuziasmat francezul iar replica a fost spontană: “Vive la France!”
Tot Doina Ghiţescu l-a convins pe fostul deputat liberal Adrian Miuţescu să se ridice de la masa unde se simţea foarte bine lângă Ştefan Lăzăroiu pentru a cânta romanţa “De ce oare eu te-am cunoscut”(tot în duet) şi chiar pe prof. Gheorghe Nicuţ, care aşa cum ne-a obişnuit, a impresionat cu “Foaie verde măr sălciu”, la care a fost acompaniat de Adrian Vişan, şeful formaţiei de la “Hanul drumeţului”, din Bucureşti. Acesta a fost coleg cu Doina Ghiţescu la Şcoala Populară de Artă cu ani în urmă şi a reîntâlnit-o la Poenărei, ca şi pe vechiul amic Doru Beca, primul aromân stabilit în satul de pe valea Râului Doamnei, pentru care a cântat un cântec în limba sa, ridicând lumea de la mese într-o horă parcă fără de sfârşit…
Nici colegii săi nu s-au lăsat mai prejos şi au fost de-a dreptul strălucitori – solista de muzică populară Elena Zambila, Pavel Ilie (Michael, muzică uşoară), Marian Gheorghe, zis Viteză (acordeon), Marius Vladan, zis Italianu’ (orgă) şi Alexandru Bălăioară, zis Artistu’ (vioară). La reuşita petrecerii şi-au dat concursul şi localnicii Nicoleta Claudia Bădoiu (care promite mult în muzica populară), “copilul orchestră” David Sturzeanu sau deja cunoscutul peste nu ştiu căte hotare de sat, Nicu “Fluieraşul“ Cătănoiu.

Prin hore şi dansuri din toate genurile muzicale, participanţii s-au scuturat de îngreunarea bucatelor sau băuturilor, dintre care n-a lipsit vestita ţuică de Poenărei, galbenă ca mierea, scoasă din pivniţele răcoroase unde dormitează prin butoaie de dud sau de stejar până-i vine timpul să-şi împlinească menirea de a bucura sufletele oamenilor. Ceea ce se petrecea acolo a întrunit şi aprecierile şefului Culturii argeşene, Sorin Mazilescu, originar din Coşeşti, pe care însă sarcinile de serviciu l-au chemat destul de repede la Arefu.
Virgil Baciu a distribuit şi diplome de onoare pentru ing. Nicolae Iuraşcu, Doru Bobi (Trustul Media Argeş Expres), Nicolae Stoian (sponsorul ediţiei), Doru Beca, Adrian Miuţescu, Vidra Partenie, Gabriela Dinică (soţia ilustrului dispărut, maestrul Gheorghe Dinică), Gheorghe Nicuţ (fostul primar din Curtea de Argeş, participant la toate ediţile), Dodică Păunescu, prof. George Baciu, Elena Picu şi Doina Ghiţescu. Pentru câteva ore, oamenii şi-au uitat grijile şi s-au distrat fără restricţii, poate gândindu-se şi la ce va fi anul viitor, când de organizare urmează să se ocupe Ştefan Lăzăroiu… Oricum, petrecerea a atins apogeul în momentul în care s-a aprins focul de tabără de-a dreptul ritual de acum şi s-a spart abia spre dimineaţă, pentru a se revigora câteva ore mai târziu, în cadru mai restrâns, pentru că şi la Poenărei mai sunt la preţ cele trei zile tradiţionale ale distracţiilor româneşti. Toţi şi-au urat bună revedere anul viitor, în locurile acestea minunate, care câştigă într-o zi din an tinereţea fără bătrâneţe a locurilor binecuvântate de Dumnezeu.

La Mulţi Ani, Poenărei!

Eva ADAM

O carte cu deosebite rezonanţe sufleteşti – “Povestiri adevărate. Crâmpeie de viaţă”

Posted in cultura with tags , , on martie 26, 2011 by argesuldenord

Scriu cu plăcere şi din convingere despre o carte care mi-a plăcut în mod deosebit. Este vorba de volumul “Povestiri adevărate. Crâmpeie de viaţă”, de un autor bine cunoscut şi respectat în rândurile intelectualităţii argeşene. Aceasta pentru faptul că el a devenit un veritabil reprezentant moral al unei vestite localităţi – Domneşti, din judeţul Argeş – un om devotat trup şi suflet consătenilor. Împreună cu editorul, istoricul şi poetul George Baciu, tipăresc de câţiva ani revista “Pietrele Doamnei”, care cunoaşte deja o răspândire naţională. A publicat, ca autor sau coautor, monografii, prezentări de personalităţi locale, studii de gramatică şi istorie.
De mult nu mi-a fost dat să citesc o nouă apariţie ca această carte, motivaţia afirmaţiilor mele referindu-se la faptul că în paginile ei am întâlnit o îmbinare armonioasă între “Povestirile adevărate”, pe care autorul însuşi le-a trăit, cum ar fi: “Domneşti între legendă şi adevăr” sau “O poveste devenită realitate” şi legende istorice, preluate ca adevărate, bazate pe hrisoave şi tradiţii folclorice, precum: “O poveste însângerată” şi “Amintiri nostalgice”. Unele lecturi provin din relatările altora, oameni de seamă din Domneşti, aşa cum putem exemplifica: “Durerea unei iubiri”, preluată din memoriile profesorului universitar Petre Ionescu-Muscel, despre o pasiune din copilărie pentru frumoasa Nişeta, o ţigăncuşă de un farmec tulburător.
Alte povestiri îşi trag izvoarele direct din istoria medievală, de la Basarab şi mai de departe, reînviate printr-un timp al prezentului permanent, în măsura în care acele izvoare păstrează un filon al realităţii, pe care ni-l transmit cu aceeaşi emoţie ca odinioară. Autorul împleteşte relatările despre comuna Domneşti cu acelea ale familiei sale, bucurându-se de fiecare dată când localitatea natală atrage, din punct de vedere economic şi istoric, atenţia întregii ţări.
Luptători anticomunişti, “Haiducii Muscelului”, destine ale unor oameni harnici, frânte de teroarea comunistă, prin naţionalizare, persecuţie şi închisoare, intelectuali de nivel naţional, preoţi, medici şi învăţători, care se dedică progresului comunei Domneşti – o întreagă pleiadă de oameni deosebiţi populează paginile acestui volum – destine pe care autorul le consideră demne de scrisul său. Îi urăm domnului Ion C. Hiru noi succese pe drumul spre o împlinire superioară!

Ion C. ŞTEFAN

Români de mult uitaţi: Titi Boldescu – Omul de fier

Posted in Evocari with tags , , , , , on martie 26, 2011 by argesuldenord

Pe la 8-9 ani, părinţii mei, destul de înstăriţi, chiaburi ai regimului comunist, m-au dus la Piteşti, în Târgul Moşilor, să văd un spectacol de circ ce mi-a rămas adânc întipărit în imaginea copilăriei mele. Ne aprovizionam prăvălia de la negustori renumiţi din Piteşti şi parcam Pakard-ul în faţa prăvăliilor Cazangiu sau Sufleris, pe Strada Mare, neîncăpătoare pentru parada zgomotoasă a circarilor cu sau fără animale care făceau reclamă spectacolului de seară, din Târg. Agitaţia, hărmălaia de care era cuprinsă Strada Mare mi-a atras atenţia. Circari cu picioroange de peste trei metri ascunse sub fuste colorate, namile care rupeau lanţuri, clovni cu gura până la urechi, cu nasul borcănat, saltimbanci, iluzionistul cu pelerină şi joben negru, fete cu costumaţie specială de arenă care săreau coarda sau făceau roata, bărbaţi purtând de mână maimuţe, alte animale în cuşti pe rotile – toate acestea transformau uliţa de promenadă a piteştenilor într-o hărmălaie multicoloră. Cei de pe trotuar priveau cu atenţie cum iluzionistul scoate porumbeii din joben sau cum învârte bagheta magică, sugerând că este în stare să transforme apa în vin.

Lumea circului prin ochi de copil

Panglici pe gură sau limbile de foc atrag aplauzele gurilor-cască între care mă număram şi eu, copilul privind circul din cabina bombată a camionului pe a cărei uşă scria cu vopsea albă – viteza maximă 30 km/h. Toate acestea fac parte dintr-o imagine a copilăriei. Spectacolul din Târgul Moşilor începea pe la 3 după-amiaza, de fapt primul spectacol, că mai urmau încă două până peste ora 9 seara. Programul desfăşurat de circari îl ştiau pe dinafară, le intrase în sânge; acelaşi lucru de ani de zile. Aşa că am rămas la circ, la primul spectacol, mai ales că se anunţase apariţia unui prieten al tatălui meu, supranumit “Omul de fier”, Titi Boldescu, un ţigan uriaş de vreo 2 metri şi peste 150 kilograme. Îl ştiam de la Domneşti. Îl adusese Nelu Achim Cârlig – numit Amzică, un comic al scenei despre care se spunea că ar fi învăţat la şcoala comediei marelui Grigore Vasiliu Birlic. Îi semăna într-o oarecare măsură. Era şi un fel de impresar, nu numai actor. A adus la Domneşti multe spectacole cu capete de afiş artişti recunoscuţi: Maria Tănase, Maria Lătăreţu, Rodica Bujor, Ioana Radu, Ileana Constantinescu.
În vara anului 1950, Nelu Achim Cârlig organizează în sala “Preda” un spectacol diversificat, numere de circ, iluzionism, hipnotism, gimnastică acrobată mult dragă nouă, băieţilor curioşi, interesaţi de picioarele lungi şi frumoase ale gimnastelor în fustiţe multicolore de o palmă. Nelu Cârlig spune un monolog comic purtând picioroange de peste 3 m, coborând de pe scenă să nu lovească cu capul tavanul. Între numerele de circ au cântat două fete frumoase – una blondă, Lucreţia Ciobanu şi alta brunetă, Ana Fărcaş, despre care se zicea că-s surori. Îmi amintesc ca azi cântecul interpretat în duo: “… vară, vară primăvară/ Toate plugurile ară/ Numai plugul badelui/ Şade-n vârful dealului/ Nici nu ară, nici coboară…”.

“Omul de fier” la Domneşti

Apariţia lui Titi Boldescu a fost surprinzătoare. Ţiganul uriaş întins pe o saltea îşi pune o scândură pe piept, invită din sală patru bărbaţi să se dea în leagănul improvizat când într-o parte, când în cealaltă. Şi-a pus, apoi, pe cap o tichie metalică cu un ax pe centru. Ajutoarele au montat două bare metalice în cruce. La capătul fiecărei bare au prins cu lanţuri câte un leagăn, formând un mini-carusel cu patru locuri. S-au urcat patru oameni din sală. “Omului de fier” i se umflaseră vinele gâtului, dar i-a învârtit câteva minute pe cei patru. A făcut şi alte chestii spectaculoase. Toţi cei din sală aşteptau finalul, şi anume lupta lui Titi Boldescu cu un spectator care s-a găsit destul de repede, cel mai forţos bărbat din sat, al cărui nume nu-l dau, cu care “Omul de fier” s-a jucat, punându-l la pământ în câteva secunde.
După spectacolul la care a participat şi Alfons Popescu, profesor la “Sf. Sava”, destul de apropiat lui Titi Boldescu, cu care se cunoscuse la Bucureşti, au fost invitaţi în salonul familiei mele la o friptură (pastramă, mici şi un şpriţ), ce s-a întins până spre dimineaţă. Atât de mult îl îndrăgisem pe Boldescu (care era însoţit de un alt forţos, dacă nu mă înşel Greceanu din Câmpulung), încât am adormit sub masă cu capul pe pantofii lui giganţi, aflând de mine când şi-a mişcat picioarele. Aveam în mână un baston din metal lustruit care în capul de jos se afla 3-4 kg de plumb, baston cu care forţosul se juca între două degete. La chef au participat toţi protagoniştii spectacolului, o parte au dormit la Nelu Achim Cârlig, iar cei doi uriaşi şi cele două cântăreţe la noi, urmând ca a doua zi să-i ducă tata la Curtea de Argeş cu camionul, sus în caroserie, unde montase pe doi măgari din lemn o bancă din scândură de 5 cm. Ce, eu m-am lăsat de ei? Am mers la Curtea de Argeş pe genunchii uriaşului “Om de fier”.  Seara aveau spectacol în târgul de la Sfântă Mărie.

Mitul “Omului de fier”, destrămat de un luptător de la Dinamo

Să revin, l-am văzut din nou în arenă pe Titu Boldescu în Târgul Moşilor la Piteşti, aceleaşi numere, acelaşi final, lupta liberă cu un curajos din tribună câştigată bineînţeles de “Omul de fier”. După spectacol, tata s-a întâlnit cu Boldescu care m-a luat ca pe un fulg în braţe, m-a sărutat pe părul uns cu briantină şi mi-a dat un pumn de bani. L-am văzut pentru ultima dată. Mai ştie cineva de “Omul de fier” Titi Boldescu? Îşi mai aminteşte istoria sportului românesc de Nicolae Ogrinja – domnişan – dublu campion balcanic la decatlon, de Gogea Mitu, “gigantul României”, de “Omul de fier” Titi Boldescu, care înzestrat cu o forţă nemaiîntâlnită rupea lanţurile cu zale groase, toţi, parcă, coborâţi din basmele poporului român, cu Feţi-Frumoşi puternici şi Greuceni, înzestraţi cu putere pusă în slujba binelui? Oare cei trei primeau apă vie din ciocul păsărilor măiestre?
Mult mai târziu, când eram la şcoala primară, am aflat că la un spectacol, în momentul aşteptat de spectatori, urcă pe scenă un tânăr bine legat, dar pitic pe lângă ţiganul cel uriaş. La început Boldescu a refuzat să lupte, motivând diferenţa de categorie, îi era teamă să nu-şi omoare, din greşeală, adversarul. Dar, n-a fost aşa. Tânărul l-a apucat pe Boldescu într-un fel oarecare, s-a răsucit cu el şi în circa 5 secunde ţiganul era cu umerii la pământ. Oamenii râdeau, îl huiduiau, mai ales că Boldescu refuzase la început să-i dea 500 lei. Vreo câteva zile, la alte spectacole, tânărul – luptător la Clubul Dinamo – lua banii “Omului de fier”, care după puţin timp şi-a închis definitiv afacerea. Răpus de eforturile făcute în arenele circurilor, T. Boldescu a murit uitat de lume, uitat de cei care l-au aplaudat ani de-a rândul. Înainte să-şi dea obştescul sfârşit, câţiva ani putea fi zărit pe Calea Moşilor, înalt, negricios, singur şi trist. Încă un român uitat de lume – “Omul de fier”!

Prof. Ion C. HIRU

Măsuri diabolice în învăţământ

Posted in actualitate with tags , , , on februarie 26, 2011 by argesuldenord

Normă didactică 18 ore.  Ceauşescu o coborâse la 16 ore. Ştia ce-i stresul intelectual. Poate nu el, cei de lângă el. De la 18 ore până la 40, mai sunt 22 ore, timp ce obligatoriu trebuie consumat eficient în şcoală. Cum? E posibil? Nici comuniştii nu impuneau această aberaţie a deceniului II al mileniului trei. Cum se pregătesc în şcoală patru ore dascălii? Au condiţii, au o bibliotecă mereu încălzită, dotată cu materiale de specialitate? Au liniştea necesară studiului? Unde stau?… În cancelarie cu cei ce intră şi ies de la ore?… în cancelarie unde se află şi secretara, probabil contabilul sau administratorul, de multe ori femeia de serviciu care îmbrăţişează soba, luând un pic de căldură în zilele de iarnă?
Ce condiţii de pregătire au dascălii în şcoală unde sunt legaţi de Funeriu să stea încă patru ore zilnic pe deasupra programului prevăzut în orar, cu pacheţelul în servietă, cu mâncare pentru prânz. Cine învaţă de dimineaţă, vor sta până la ora 16,00. Cei ce învaţă după-amiază vor sta până la 9 seara?… Sau vor veni cele patru ore dimineaţa? Ce nesăbuire, ce judecată îngustă emanată de capul obraznicului ministru ce nu se poate stăpâni, jignind doamne, chiar demnitare, pe sticla televizoarelor. Să nu uite că succesul, înălţimea pe scara sus-puşilor
e relativă. Prin 1851 Bălcescu spunea într-o scrisoare: “Nu ştii ce lesne se face şi se desface o popularitate!”. Mărirea este efemeră. Helvétius spunea: “Întâmplarea este aproape unicul zeu al succesului” (De l’Esprit, IV. Ch. XIII).  Englezul Robert Southei afirma că succesul şi euharistia sunt cele mai mari mistere. Mă mir că intelectualul Funeriu, şcolit în “marile şcoli ale lumii” nu ştie toate acestea.
Succesul, mărirea este o iluzie, o himeră, nu trebuie luat în serios, este un foc de paie, chiar dacă ne intoxică pe toate canalele radioului şi televiziunii. Este o beţie de moment care se va risipi. Şi atunci, cum rămâne cu comportamentul imbecil din timpul succesului susţinut de spiritul de partid, la modă? Oamenii deveniţi neoameni din cauza succesului efemer, al măririi întâmplătoare se vor înscrie, precis, în paginile negre ale istoriei unui popor, mai ales prin măsuri oarbe, nejudecate, antiumane.
Iată cum va arăta programul unui umilit dascăl care se îmbracă de la “mâna a doua” din coşurile de gunoaie ale Europei, care cumpără cretă şi burete de şters tabla din umilul său salariu, care nu-şi mai permite să cumpere o carte, beneficiind de biblioteci din regimul ceauşist când cartea era ieftină, bietul dascăl hulit de un regim mediocru cu un ministru arogant, ironic, needucat în ţara de baştină, unde adevăratul român învaţă din faşă ce este bunul simţ; bietul dascăl timorat, bietul dascăl urmărit să nu cumva să primească un buchet de flori, o cutie de bomboane, să facă o meditaţie încropind bani pentru scumpetea medicamentelor, a hranei şi îmbrăcămintei.
La ora 6.00 trebuie să se scoale, să facă treburile gospodăriei (la ţară au animale), să aranjeze membrii familiei, să le pregătească micul dejun, de multe ori de-abia reuşind să se îmbrace pentru şcoală. Ajunge gâfâind la şcoală, intră la ore, odihnindu-se în pauze de 5 sau 10 minute. Se confruntă cu fel de fel de elevi, agonisând stresul atât de nesănătos; face 4-5 ore pe zi (cum le face, e treaba celor ce ar trebui să controleze şi din păcate, după ’90 nu se mai întâmplă. Unde sunt acele brigăzi de control?!)
La orele 13.00 vine schimbul doi. Îşi scoate bietul dascăl din gentuţă (ca la grădiniţă) pacheţelul cu mâncărică, de multe ori subţire, şi în văzul tuturor întinde pe un prosopel alimentele sărăcăcioase. Cei din schimbul doi îi urează “poftă bună” şi “să-i fie de bine”. Termină masa şi se apucă de citit, de învăţat, de pregătit pentru a doua zi. Din altă sacoşă, mai voluminoasă, îşi scoate materialele pentru că la şcoală nu le are. În cancelarie e un “du-te vino”, asta până la terminarea programului la orele 16.00 când îşi ia trăistuţa şi merge la familie cu mândria că este pregătit tobă pentru a doua zi. Acasă o ia de la început cu munca: focuri, gătit, curăţenie, călcat, tăiat lemne, cărat lemne, animale, familie, deseori numeroasă, îl apucă miezul nopţii, dar ştie că e pregătit pentru a doua zi la şcoală.
Ce-ţi pasă ţie, dom’le ministru! Ce vă pasă guvernanţi de viaţa omului, dascălului căruia şi comuniştii le acordau mai multă atenţie; nu era blamat, jignit, urmărit, umilit. Făceau muncă culturală, de multe ori o relaxare a lucrătorilor din educaţie. Şi cum era învăţământul atunci?… Care erau rezultatele muncii dascălilor care nu foloseau manuale alternative, aprobate cele care cunoşteau şpaga mai mare, programe bazate pe norme solide, controale, inspecţii serioase, pentru că, de ce să nu recunoaştem, “frica păzeşte bostănăria”. Câte brigăzi ale ministerului d-lui Funeriu nebacalaureat în ţară au descins în judeţe? Câte brigăzi ale inspectoratelor au descins în şcolile oraşelor şi comunelor?… Cum sunt făcuţi dascălii de azi? Oriunde, în doi ani este domn’ profesor. Ce sită deasă cernea candidaţii la licee, cu examen adevărat, nu făcături ca azi, când se adună aia cu aia, se împarte, se mai adună cu ceva, se bagă în calculator şi eşti gata, făcut licean, apoi student pe puncte la fără ghiozdan, cu examene plătite, şpagă… Cine învaţă sluga hoaţă, decât stăpânul?!… Nu mai amintesc programul celor care învaţă după-amiază.
Trezeşte-te, domnule ministru, treziţi-vă guvernanţi, învăţământul, educaţia constituie un sector prioritar, deosebit de alte domenii. Umblaţi mai uşurel cu slujitorii domeniului care modelează oameni şi conştiinţe cum n-au reuşit alţii cu dumneavoastră, cel care aţi beneficiat, nu de învăţământul marelui Haret, ci de al altora din lumea largă. O fi bine?
Bietul Caragiale, ce tematică variată ar avea la îndemână pentru a râde de o societate mult prea departe, democratică, o societate a Funerilor, Ialomiţenilor, Tălmăcenilor, Vişanilor, toţi nişte Caţavenci şi Brânzoveneşti, nişte Farfuridi şi cel mai tare din parcare, Agamiţă Dandanache.
Nu uitaţi! Apa trece, pietrele rămân!

Ion C. Hiru

Clubul Iubitorilor de Cultură a încheiat al cincilea an de existenţă

Posted in Eveniment urban with tags , , , , on decembrie 27, 2010 by argesuldenord

Sala mare a Casei de Cultură “George Topîrceanu” din oraşul Basarabilor – Curtea de Argeş -, gemea de lume bună, adunată aici din toate colţurile ţării la zi aniversară: cinci ani de frumoasă şi rodnică viaţă a Clubului Iubitorilor de Cultură. Clinchetul clopoţelului păunescian a sunat ca de obicei începutul orelor de destindere cultu-rală pe fundalul acordurilor pianului pe clapele căruia zburdau degetele graţioase ale doamnei Maria Calleya,  prietenă a clubului.
Patronul spiritual al C.I.C.-ului, iniţiatorul, organizatorul, animatorul, neobositul om de ştiinţă, acad. Gheorghe Păun, într-o ţinută festivă ireproşabilă, într-un context scenic bine ales, de unde nu a lipsit aranjamentul floral “marca Ikebana Fulga”, a deschis ultima întâlnire a membrilor Clubului. Întâlnire spirituală istorică. De ce?… Pentru că s-a lansat primul număr al revistei de cultură “Curtea de la Argeş”, apărută sub egida Trustului de presă “Argeş Expres” şi a Casei de Cultură „George Topîrceanu”, redactor şef fiind acad. Gheorghe Păun, cu o echipă de redactori numai unul şi unul: Paul Ioan Cruceană, pr. Daniel Gligore, Maria Mona Vâlceanu şi Constantin Voiculescu.
După ce maestrul Păun a prezentat bilanţul roditor al celor cinci ani – cuprins în cele 4 ediţii ale “Cronicii” Clubului (ultima în curs de apariţie), la editarea cărora şi-a pus umărul şi sufletul şi istoricul George Rotaru, director general al Grupului Editorial “Rotarexim şi Rottarymond” din Râmnicu Vâlcea – au fost anunţate personalităţile participante: dr. ing. Florin Tecău – vicepreşedinte al C.J. Argeş, Nicolae Diaconu – primarul municipiului Curtea de Argeş, Filofteia Pally – director general al Muzeului Viticulturii şi Pomiculturii Goleşti, dr. Spiridon Cristocea – director general al Muzeului Judeţean Argeş, dr. Mihail Sachelarie – director general al Bibliotecii Judeţene “Dinicu Golescu”, dr. Sorin Mazilescu – directorul Centrului Judeţean pentru Promovarea şi Conservarea Culturii Tradiţionale Argeş, istoricul George Rotaru, Constantin Rotaru – om de afaceri, scriitorii Radu Cârneci, Paula Romanescu, Florian Copcea, Puiu Răducan,  membri ai Ligii Scriitorilor din România, filiala Argeş, Ion Ionescu – primarul din Cicăneşti, primarul Nicolae Smădu şi viceprimarul Adrian Achim din Domneşti (mari susţinători ai actului cultural săvârşit în cea mai importantă comună de pe Valea Râului Doamnei), Ion C. Hiru şi George Baciu – preşedinţi executivi ai Fundaţiei “Petre Ionescu-Muscel”, dr. Adrian Sămărescu – directorul editorial al Editurii “Tiparg”, Maria Calleya – poetă, compozitoare, pianistă, artiştii plastici Tudor Meiloiu, Gavril Mocenco, Ion Aurel Gârjoabă, Elena Stoica, Ruxandra Socaciu şi mulţi alţi iubitori ai făptuirilor culturale.
Vorbitorii au reliefat valoarea acţiunilor clubului, sutele de cărţi lansate aici în cursul celor cinci ani, expoziţiile de artă plastică, protagonişti fiind artişti plastici din ţară şi din afara graniţelor.
Reputatul istoric şi inventator George Rotaru a oferit acad. Gheorghe Păun un obiect de artă deosebit – DIORAMA CRONO CODECS ACADEMICUS – calendar până în 2070, cu ceas, pe al cărui cadran este chipul academicianului, iar pe panoul înconjurător imaginile a 34 coperte aparţinând unora dintre cărţile scrise de renumitul om de ştiinţă şi litere, care pe 6 decembrie a petrecut şase decenii de viaţă.
Meşterul popular Ion Rodoş de la Nucşoara a dăruit C.I.C.-ului o sculptură înfăţişând simboluri ale unor îndeletniciri spirituale, propunând acceptarea ei ca blazon al Clubului – “instituţia” cu cea mai mare cantitate de suflet pe metru pătrat.
Scriitorul Lucian Costache – director adjunct al Colegiului Naţional “Ion C. Brătianu din Piteşti – a înmânat domnului academician două obiecte de reală valoare, cu o vechime de peste un secol – tipare pentru tipărit fote şi ii. A recitat apoi o strofă din poemul “După melci” al lui Ion Barbu, fiindcă ceea ce imprimau tiparele semăna cu un “brâu de bale” făcut de melci.
Fundaţia “Petre Ionescu-Muscel” din Domneşti a acordat celui care pe 29 noiembrie a primit titlul de DOCTOR HONORIS CAUSA al Universităţii din Piteşti – acad. Gheorghe Păun – cu prilejul celor 60 ani de viaţă şi ca apreciere pentru bogata sa activitate pe tărâmul culturii, o medalioplachetă aniversară, iar seniorul literelor româneşti, Radu Cârneci, şi apoi doamna Paula Romanescu (scriitor şi traducător) au făcut, pe rând, un laudatio maestrului, ţinând fără respiraţie, pentru multe minute, o sală plină la refuz.
O altă mare doamnă, tot Paula, dar Fulga, a descifrat cu lux de amănunte imensul aranjament floral ikebana, făurit cu mare artă de mâna, inima şi mintea acestei minunate contese a florilor. Actorul Puiu Mărgescu a recitat impecabil poezii din volumul “Teama de toamnă”, lăcrimat de inima poetului Gheorghe Păun, iar frumuseţea slovei bine rostite s-a supus mângâierii muzicii, prelinse din clapele pianului devenit, în mâinile doamnei Calleya, un clinchet al sublimului din sufletul fiecărui martor la această întâmplare. Grupul “Rapsozii Argeşului” al Casei de Cultură “George Topîrceanu” a încheiat sărbătoarea Clubului cu o suită de cântece populare de pe Valea Vâlsanului, Zona Muscelului şi Argeşului.
S-a închinat, la ceas aniversar, un pahar de şampanie, după care a urmat un ospăţ cu păstrăv şi o carafă de vin la CASA PELERINULUI.
LA MULŢI ANI Clubului Iubitorilor de Cultură!
LA MULŢI ANI domnului academician GHEORGHE PĂUN!
Prof. Ion C. HIRU

S-a constituit Federaţia “Societatea Civilă Românească”

Posted in actualitate with tags , on octombrie 30, 2010 by argesuldenord

În data de 14 octombrie 2010 a avut loc în amfiteatrul Muzeului Judeţean Argeş, devenit neîncăpător pentru participanţii sosiţi din întreaga ţară, şedinţa de constituire a Federaţiei “Societatea Civilă Românească”. Reprezentanţi ai patronatelor, sindicatelor, mediilor academice, forţelor politice, ONG-urilor, au hotărât crearea unui organism naţional neangrenat politic, ale cărui scopuri sunt: mai buna gestionare a resurselor materiale şi umane ale ţării; renunţarea la confruntări de natură a compromite ideile de democraţie, acţiune civică şi socială; eliminarea din practica lor a activităţilor şi discursurilor de natură să divizeze societatea românească, să slăbească şi să compromită instituţiile statului de drept; militarea pentru instaurarea unui climat social-politic civilizat şi demn, promovând în plan politic şi social un dialog bazat pe idei şi programe clare. Pe scurt, Societatea Civilă Românească este născută din suferinţele şi nemulţumirile sociale ale cetăţenilor umiliţi şi dezamăgiţi de politicienii şi guvernanţii care s-au succedat la putere în ultimii 20 ani.
Adunarea de constituire a debutat prin discursul de salut al domnului George Rotaru, reputat istoric, preşedintele Asociaţiei Naţionale de Vexilologie “Tricolorul”, unul dintre promotorii înfiinţării Federaţiei SCR. În cuvântul său, cercetătorul Petre Răcănel, reprezentantul Asociaţiei Patronale “Surse noi de energie”, urează “bun venit” tuturor celor prezenţi – de la Cluj, Suceava, Iaşi, Constanţa, Bucureşti, Piteşti, Domneşti, Retevoieşti, Vâlcea, Federaţiei Pensionarilor, Asociaţiei pentru Siguranţa Cetăţeanului, Federaţiei Naţionale a Sindicatelor din Industria Alimentară, Confederaţiei Patronale a Industriilor şi Comerţului din România, Sindicatului Servicii Video şi Conexe, Asociaţiei pentru Securitate la Incendii, Ordinului Militar din România, Asociaţiei de Vexilologie “Tricolorul”, Societăţii Interne pentru Drepturile Omului, Cartelului Civic “Viaţă-Mediu-Sănătate”, toţi membri fondatori.
Au vorbit la această amplă manifestare a societăţii civile româneşti oameni de ştiinţă, oameni politici, foşti parlamentari, reprezentanţi ai ONG-urilor, diverselor federaţii naţionale, asociaţii profesionale, ai “Cultului Eroilor”, toţi reliefând necesitatea înfiinţării Federaţiei SCR şi rolul important al acesteia în organizarea şi susţinerea unui cadru de identificare, coordonare, comunicare, exprimare şi acţiune civică eficientă şi coerentă în sprijinul intereselor comune şi legitime ale tuturor grupurilor sociale organizate non-profit, non-politic şi non-guvernamental, din România.
Despre revigorarea SCR, despre unitate, transparenţă, seriozitate, muncă, corijarea, în măsura în care se poate, a greşelilor politicienilor, al căror buzunar a luat-o înaintea capului, aducând România în “sapă de lemn”, au cuvântat prof. Ion Coja, fost parlamentar, prof. univ. dr. Cogheci, dl. Bejenariu (Federaţia Asociaţiilor de proprietari şi locatari), prof. Cazacu (Liga Naţională “Dimitrie Gusti”), dl. Dinuţ (Societatea română de cinstire a eroilor revoluţiei), generalul Pavel Abraham, col. (r) Marius Balaban (Asociaţia Naţională “Cultul Eroilor”, filiala Argeş), prof. Ion Măldărescu, doamna Lia Ardelea (Partidul Conservator), Dumitru Dincă (Federaţia Asociaţiilor de Pensionari din Sistemul Public), Dumitru Andrei (Confederaţia Patronală a Industriei Serviciilor şi Comerţului din România), general veteran I. Dobrescu, Victor Boarţă (Partidul Verde, filiala Argeş).
“La mâna unui grup de înavuţiţi peste noapte, ce sfidează buna intenţie a poporului român îngenuncheat, dar renăscându-se ca Pasărea Pheonix – din propria-i cenuşă – distrugând prin forţe loiale cuvântul ameţitor folosit de 20 ani – reformă -, praf în ochii acestui popor răbdător, dar învolburat când cuţitul străpunge osul”, spunea istoricul George Rotaru. După o mică pauză de cafea s-a trecut la alegerea conducerii Federaţiei SCR. S-au făcut propuneri şi s-au votat individual cei 21 membri ai Colegiului Director, oameni sobri, bine pregătiţi profesional şi social, capabili să promoveze şi să apere, alături de organizaţiile componente ale FSCR, drepturile fundamentale ale omului, libertăţile cetăţeneşti, spiritul civic participativ, respectul pentru democraţie şi lege, egalitatea şanselor, toleranţa şi solidaritatea socială, respectul şi atitudinea faţă de natura şi mediul înconjurător.
Colegiul Director a propus ca preşedinte al său pe dl. Petre Răcănel, economist de prestigiu, preşedinte al unei firme private de import-export. Ca vicepreşedinţi au fost nominalizaţi numai doi – George Rotaru şi Ionel Chircu (Sindicatul Servicii Video şi Conexe) – urmând ca ceilalţi doi să fie aleşi ulterior. Secretar general a devenit Dumitru Dincă (Federaţia Asociaţiilor de Pensionari din Sistemul Public). La finalul şedinţei de constituire a FSCR, preşedintele Petre Răcănel a rostit un minunat discurs de angajare într-o muncă destul de grea, dar necesară revigorării acestui popor minţit de două decenii şi a mulţumit asistenţei pentru încrederea acordată. Şi George Rotaru – vicepreşedinte -, într-un cuvânt plin de sensibilitate şi adevăr, a accentuat rolul important în viaţa publică a FSCR, neuitând să aprecieze aderarea la federaţie a două ONG-uri cu mari realizări sociale şi culturale ce trebuie cunoscute şi urmate – Fundaţia “Petre Ionescu-Muscel” din Domneşti-Argeş (reprezentată de prof. Ion C. Hiru) şi Asociaţia “Paraschiva” din Retevoieşti-Argeş (reprezentată de Elena Bărbucescu). Nu ne rămâne decât să urăm Federaţiei “Societăţii Civile Româneşti”, Colegiului Director, eficienţă în activitatea de păstrare şi promovare a valorilor democraţiei şi spiritului civic românesc, întru readucerea cetăţenilor la un trai decent şi european! Eruditul istoric George Rotaru amintea într-una din zicerile sale ceea ce spunea prof. Gh. Marinescu: “Adevărata fericire este să ştii să faci bine poporului tău!”.
Prof. Ion C. HIRU