Arhivă pentru invatatorii dudu

Învăţătoarea Maria Dudu, “Doamna noastră” – 100 ani de la naştere

Posted in eveniment rural with tags , on septembrie 22, 2012 by argesuldenord

În amintirea anilor mei din copilărie, încerc să creionez cu firească emoţie şi cu adâncă dragoste, respect şi recunoştinţă, pe întâia mea “Dăscăliţă” din viaţa de şcolar, învăţătoarea emerită Maria Dudu (1912-1998), cea care, cu părintească grijă, mi-a pus condeiul în mână “pe tăbliţa de ardezie”, în Şcoala Primară din Pârâieşti, com. Stăneşti (Corbi), fostul Raion Curtea de Argeş. Cu amabilitatea Emiliei Dudu, fiica cea mijlocie a soţilor Maria şi Mihail Dudu, “m-am înconjurat”, pe masa de lucru, cu fotografii “de suflet” şi articole din unele ziare şi reviste ale vremii, care atestă, chiar şi sumar, bogăţia de “trofee” şi mărturii, din palmaresul profesional-didactic şi cultural-artistic, deosebit de fructuos, al iubiţilor noştri dascăli din Stăneşti, care şi-au statornicit numele şi renumele pentru eternitate, pe frumoasele noastre meleaguri natale. Pentru a evoca personalitatea “Doamnei noastre” (cum este numită şi astăzi cu dragoste de pârâieşteni), amintim mai întâi că s-a născut cu un secol în urmă, în zi de sărbătoare, la 6 august 1912 (“Schimbarea la Faţă a Domnului”). A crescut şi s-a format ca om alături de cei şase fraţi, în familia Gherghina şi Constantin Blăjan, din com. Ciofrângeni, pe frumoase meleaguri de pe Valea Topologului. Copila Maria Blăjan, o fată “cu suflet curat, blajină şi delicată”, se impune în şcoala primară, aşa cum remarca întâiul său dascăl, Gh. Pătroi, “prin agerimea minţii, gingăşie şi perseverenţă”. Inimosul dascăl din Ciofrângeni intuieşte calităţile şcolăriţei Maria Blăjan şi recomandă părinţilor s-o orienteze spre şcoala normală, convins fiind că va deveni o foarte bună succesoare a sa. Astfel, la îndemnul mentorului său, Maria Blăjan urmează cursurile Şcolii Normale de Fete din Piteşti, apoi, din anul 1932, după desfiinţarea şcolii piteştene, ajunge repartizată la Şcoala “Elena Doamna” din Bucureşti. Aici se bucură de profesori de elită, precum celebra pianistă Margareta Delavrancea.
După absolvire, parcurge “traseul peregrinărilor”, supliniri şi transferuri, de la o şcoală la alta. Primul an se încadrează la Şcoala “Industria Casnică” din Cepari, apoi, în anii următori, ajunge învăţătoare la Ciofrângeni şi Poienari, unde se întâlneşte cu tânărul învăţător Mihail Dudu, cu care se căsătoreşte în anul 1935. Destinul face ca tinerii căsătoriţi “frumoşi la chip şi la suflet” să se titularizeze, împreună, la 1 septembrie 1936, la Şcoala Primară din satul Pârâieşti, com. Stăneşti. Aici, înv. Mihail Dudu (1911-1987) este numit şi director. Neavând locuinţă, sunt nevoiţi să convieţuiască, pentru o perioadă, în micuţa cancelarie a şcolii. Sătenii “i-au înfiat” şi i-au ajutat să supravieţuiască. Cu multă trudă, tinerii dascăli şi-au construit în Pârâieşti o casă spaţioasă, devenind oameni ai locului: “Ne-am legat viaţa de satul acesta, de oamenii de-aici. Oriunde, oricând, noi am mers cu satul!”, spunea doamna Dudu. Aşa cum remarca metaforic prof. Gh. Ungurenuş, soţii Dudu “au aprins aici opaiţul a cărui lumină s-a amplificat, devenind flacără, vâlvătaie ce a aprins tot satul, pe aceia cărora le-a pus condeiul în mână învăţându-i să migălească alfabetul, numerele, cuvintele, pe tăbliţa de ardezie!” (“Familii de ieri şi de azi”… p. 21).

Portretul “Dăscăliţei”, imortalizat pe peliculă

În colecţia de trofee a familiei Dudu, la loc de cinste, se află filmele “Învăţătoarea” (1954) şi “Reîntâlnire cu vechii mei prieteni”… (1971), ambele realizate de regizorul-documentarist Mirel Ilieşiu (1923-1985), pe un scenariu de scriitorul Paul Anghel (1931-1995). Filmele “vorbesc” şi astăzi prin imagini semnificative despre celebra învăţătoare emerită Maria Dudu şi şcolarii ei de la Pârâieşti. Eram în clasa a IV-a (1954), când echipa de filmare a poposit la şcoala noastră pentru a imortaliza pe bandă cinematografică “portretul Dăscăliţei” cu chipu-i de “madonă” la catedră. Cu vorba-i uşor “sfielnică” şi “blajină”, asemenea dăscăliţei poetului Octavian Goga, ne “preda” lecţia “demnităţii şi hărniciei”, sub lumina proiecţiei cinematografice, îndemnându-ne “să frecventăm şcoala”, învăţătura deschizându-ne larg porţile devenirii profesionale. De la “Doamna noastră” am învăţat că în drumul nostru prin şcoală, singură “frumuseţea vieţii” rămâne, “ca un curcubeu care se arcuieşte pe deasupra norilor întunecaţi şi grei”. Şi, din păcate, toţi, copii şi părinţi, din “generaţia Doamnei”, am trăit vremuri grele: războiul şi urmările lui tragice, anii cumpliţi de secetă şi foamete, cu restricţii şi “cartele”… pentru alimente şi îmbrăcăminte, presiunile regimului stalinist-comunist etc. “Cumplite vremuri” de tristă amintire, în care am crescut şi ne-am pregătit pentru viaţă!… În timpul războiului, înv. M. Dudu, împreună cu femeile din sat, “confecţionează fulare, ciorapi şi mănuşi din lână” pentru soldaţii de pe front, iar la Căminul Cultural “Plai de dor” organizează serbări cu scop umanitar, pentru ajutorarea refugiaţilor din Moldova. Învăţătoarea Maria Dudu ne-a fost “călăuza protectoare” în educaţie şi cultură; cu dragoste părintească, ne-a îmbărbătat şi ne-a sfătuit, ne-a încurajat pe calea cea bună. Pe toţi, tineri şi vârstnici, ne îndemna la muncă cinstită, ca fiind “singurul izvor de satisfacţii şi bucurii”. Pentru noi şi-a pus sufletul pe “Altarul luminat al şcolii”, arzând pentru binele comunităţii…
Caracterizând personalitatea complexă a înv. Maria Dudu, regizorul Mirel Ilieşiu se destăinuie: “Am filmat atunci o devotată şi pricepută învăţătoare, punând-o în adevărata lumină printr-o caleidoscopică suită de micro-portrete ale învăţăceilor, cărora le deschidea orizonturile vieţii” (“Informaţia Bucureştiului”, 14 martie 1970, interviu realizat de Nae Cosmescu). Învăţăceii eram noi, în ordinea din catalogul clasei a IV-a: Bădescu Maria, Bădescu Eugenia, Comănescu Gheorghe, Costescu Polixenia, Dejanu Daniel, Dinu Ion, Moisel Nicolae, Pavel Aurel, Tuşa “Catalinei” (eleva “problemă”, care fugea cu caprele pe Vlezia, lipsind de la şcoală. Doamna o convinge pe Tuşa să frecventeze cu regularitate şcoala. De la acest “pretext” porneşte filmul “Învăţătoarea”…). Fiecare cu povestea lui de viaţă şi toate însumate întruchipează “Povestea vieţii Şcolii Pârâieşti”, condusă de înv. Maria Dudu, o poveste brodată pe o peliculă cinematografică şi cu deosebire în “memoria vie” a satului Pârâieşti. Revenind peste ani la Stăneşti, pentru a urmări “evoluţia învăţăceilor” şi “realizările” Doamnei învăţătoare, regizorul Mirel Ileşiu “toarnă” un nou film intitulat sugestiv “Reîntâlnire cu vechii mai prieteni”… (1971). “… am reîntâlnit-o pe eroina filmului, înv. Maria Dudu, se destăinuie Mirel Ilieşiu. Între timp s-a pensionat, însă continuă să activeze ca deputată (…) şi ca entuziasă instructoare a artiştilor amatori… Semnificative mi se par evoluţiile copiilor, cărora atunci (anul 1954, n.n.) le deschidea orizonturile vieţii… Unii sunt acum profesori, ingineri, tehnicieni”… (“Informaţia Bucureştiului”, 21 aprilie 1972). Ziarele vremii (“România liberă”, “Informaţia Bucureştiului”, revista “Magazin”, “Secera şi ciocanul” şi altele) au consemnat pe larg activitatea didactică a înv. Maria Dudu. Aş aminti articolul “Învăţătoarea”, semnat de prof. P. Tudose în “Secera şi ciocanul” (14 martie 1964), în care este elogiată “Dăscăliţa de la Pârâieşti care se apropie cu drag de copii, are o atitudine caldă, delicată, le picură zi de zi în suflete setea de muncă şi de adevăr, îmbinând blândeţea cu severitatea”.

Revigorator al vieţii culturale stăneştene

Talent pedagogic înnăscut, înzestrată cu voinţă şi perseverenţă, doamna a urcat treptele didactice, obţinând toate gradele (definitiv, Gr. II şi Gr. I). Pentru merite deosebite, înainte de pensionare (1969), prezidiul MAN i-a conferit “Medalia Muncii”, prin decretul din 2 iunie 1955. Din partea Ministerului Învăţământului a primit binemeritata distincţie de “Învăţător Fruntaş” (iunie 1961), iar Consiliului de Stat i-a conferit prin decret de stat şi Titlul de “Învăţător Emerit” (27 iunie 1966). Încă din 1948, înv. Maria Dudu a fost numită şi directoare la Căminul Cultural de centru din Stăneşti, prilej de a se manifesta cu competenţă şi în activitatea cultural-artistică de masă. Mai întâi se preocupă de valorificarea tradiţiilor folclorice locale. Îşi formează un colectiv de colaboratori ca prof. N. Hera, Ion Dinu, Mihail Dudu, Margareta Duţoiu, Gh. Ungureanu şi alţii. Pe lângă formaţia de dansuri, înfiinţată încă din 1938, instructoarea Maria Dudu, în cooperare cu înv. Ion Dinu (corepetitor, vioară) dezvoltă şi reorganizează formaţia cu noi suite coregrafice. De la 8 perechi se ajunge la 30 perechi de artişti-dansatori, organizaţi în suite pe trei generaţii (copii, tineri, bătrâni). Formaţia impresionează prin repertoriul deosebit de bogat şi autentic: sârba (cu variantele ei), mânioasa, rustemul, ciocârlanul, ciuleandra, ungurica şi altele, suita încheindu-se totdeauna cu “brâul pe şase” specific stăneştenilor. În revista “Îndrumătorul cultural” (1954), marele coregraf Gh. Baciu apreciază “felul de a înlănţui dansurile în suită şi emoţiile artistice create spectatorilor”. Palmaresul trofeelor formaţiei de dansuri este impresionant: peste 50 premii, medalii şi diplome “cucerite” în concursuri regionale şi naţionale. Cu formaţia de dansuri se atinge strălucirea la “Dialog la distanţă” (27 martie 1966), când pe scena “Operei Române” din Bucureşti, se încheia spectacolul folcloric prezentat de regiunea Argeş cu “brâul pe şase” de la Stăneşti, coloana fiind încheiată chiar de “dansatorul student”, astăzi, semnatarul acestor rânduri.
Ca directoare de cămin, doamna Dudu preia şi bagheta dirijării formaţiei corale din Stăneşti, unde reuşeşte să adune, cu ajutorul cadrelor didactice şi a preoţilor, peste o sută de corişti, toţi îmbrăcaţi în frumoase costume populare de Muscel, având în repertoriu, cântece patriotice şi prelucrări folclorice. În anii şaizeci, am avut ocazia să admir pe scena Casei de Cultură din Curtea de Argeş corul mixt, dirijat de înv. Maria Dudu (împodobită cu un superb costum popular, cu maramă), în care preotul Ion Eftimie, un mare “păstor de suflete”, ca solist, impresionând, pe toţi spectatorii, cu vocea sa baritonală, excepţională…
Ca “animatoare culturală”, doamna Dudu avea grijă să-i mobilizeze pe cei tineri la activităţi cultural-artistice, pe cei plecaţi din sat, la şcoli sau facultăţi. Astfel, de mai multe ori, m-a “cooperat” şi pe mine în echipa de dansuri şi în trupa de teatru. În anii 1964-1965 am “jucat” în comedia “Slugă la doi stăpâni” de Carlo Goldoni (regizată de prof. Gh. Ungureanu), în rolul lui Florindo, alături de Dade Moisescu (devenit ulterior mare regizor), sluga Trufaldino şi de Lili Sandu, Beatrice, al doilea stăpân, în travesti. La premieră, spre hazul spectatorilor, a ieşit pe scenă, în timpul spectacolului, o “bătaie” pe cinste, “sluga” Dade Moisescu ripostând cu violenţă la “bătaia” pe care i-am administrat-o “ca stăpân”… Invoca faptul că l-am lovit prea tare şi a ripostat.
Învăţătoarea emerită Maria Dudu, o fiinţă deosebită, firavă şi delicată, şi-a îndeplinit cu cinste atribuţiile de soţie, de gospodină şi, mai ales, de mamă blândă, devotată familiei. A născut şi crescut cu gingăşie maternă trei fiice, frumoase ca nişte flori. Doina, fiica cea mare cu nume de cântec, a făcut studii universitare la Bucureşti, absolvind Facultatea de Pedagogie-Filologie (1959), fiind cunoscută în judeţul Argeş pentru competenţa sa profesională. Emilia, fiica cea mijlocie, s-a remarcat ca asistentă medicală în Piteşti, iar Carmina, fiica cea mică, absolventă a Facultăţii de Chimie-Industrială, şi-a luat libertatea de a se manifesta în comunitatea românescă din Canada. Atrase fiind de “rădăcinile natale”, fetele se întorc periodic la casa părintească, pentru a cinsti memoria iubiţilor părinţi şi dascăli, Maria şi Mihail Dudu, care şi-au găsit odihna veşnică lângă Biserica “Sf. Voievozi” din Pârâieşti. Din clopotniţa de lacrimi a “bătrânei cetăţi” se aude mereu, în zi de sărbătoare, dangătul amintirilor ca o chemarea divină la rugăciune pentru “Doamna noastră” care rămâne ca o icoană vie în sufletele şi inimile stăneştenilor. Un gând pios pentru sufletul ei nobil şi generos, pentru inima sa de aur! Rostindu-i în cor “balada” creştinească “Veşnica pomenire”, să-i aprindem spre nemurire candela recunoştinţei veşnice…

Prof. Daniel DEJANU