Arhivă pentru grigore constantinescu

O maiestuoasă ctitorie domnească: Mănăstirea Tutana

Posted in religie with tags , on februarie 29, 2012 by argesuldenord

Mănăstirea Tutana a fost întemeiată de către călugări sihaştri de la Cotmeana care trăiau retraşi în pădurile de pe valea Tutanei. Invocând hramul sihăstriei – “Sfântul Athanasie al Athonului” şi relaţiile voievodului Vlaicu Vodă (1364-1377), care a donat Marii Lavre din Athos “o frumoasă icoană cu Sfântul  Athanasie al Athonului”, precum şi legăturile călugărilor din Ţara Românească cu egumenul Mănăstirii Cutlumuş din Athos, ieromonahul Ioanichie Bălan, în  “Vetre de sihăstrie românească” (Bucureşti, 1982), considera că “Sihăstria Tutana a fost înfiinţată de sihaştri români cu metania de la Cotmeana reveniţi din Athos în urma conflictului dintre domn şi egumen”. Motivaţia acestei supoziţii este, potrivit autorului, plauzibilă: “Nimeni dintre monahii români nu ar fi preferat de patron al bisericii pe părintele monahismului atonit, decât numai cei care s-au nevoit un timp la Athos, poate chiar în Marea Lavră”. Concluzia devine, în acest context, plauzibilă: “Sihăstria Tutana este, aşadar, cea dintâi aşezare isihastă românească cunoscută, de tradiţie atonită.”.
Sihăstria Tutana a fost transformată în mănăstire cu viaţă de obşte, din cauza conflictului iscat între domn şi egumenul Hariton, spre sfârşitul domniei lui Vlaicu Vodă, în scopul limitării procesului de transhumanţă dintre mănăstirile româneşti şi aşezămintele monahale de la Muntele Athos. Mănăstirea Tutana va deveni, astfel, în această perioadă, “o adevărată lavră românească, în care se respecta cu sfinţenie rânduiala vieţii de obşte, lăsată de Sfântul Atanasie al Athonului”. După ce, în anul 1582, Mănăstirea Tutana a fost refăcută de Mihnea Turcitul, în secolele XVII-XVIII va fi metoc al mănăstirilor Radu Vodă şi Ivir, iar viaţa isihastă care se manifesta evident, în sec. XIV-XV, în pădurile din jurul Tutanei de la: Aluniş, Stejari, Valea Brazilor, se va stinge cu timpul. Întemeiată din poruncă domnească, de vreme ce voievozii îi întăreau, prin hrisoave, drepturile şi o reclădeau din temelie, Biserica Mănăstirii Tutana constituie unul dintre cele mai reprezentative monumente pentru evoluţia arhitecturii româneşti din secolul al XVI-lea, prin tipul planimetric, plastica arhitecturală şi decoraţie.
Ridicată ante 1 aprilie 1497, când este amintită într-un hrisov privind dreptul de posesie al unor proprietăţi, emis de cancelaria domnească a lui Radu cel Mare, domnul Ţării Româneşti (1495-1508), act confirmat, la 7 decembrie 1543, de voievodul Radu Paisie, biserica a fost refăcută de Mihnea Turcitul, în perioada anilor 1582-1588, ispravnic de lucrări fiind Mihai, banul Craiovei, viitorul mare domn al vremelnicei uniri din 1600 a provinciilor istorice ale neamului românesc, Mihai Viteazul. Pisania excizată în slavonă din 10 septembrie 1582, concepută de banul Mihai, confirma contribuţii ctitoriceşti voievodale: “Cu voia Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, amin. Iată dar eu, robul stăpânului meu, Iisus Hristos, Io Mihnea voievod, din mila lui Dumnezeu, domn a toată Ţara Românească, fiul marelui şi preabunului Alexandru Voievod, am binevoit domnia mea pentru acest lucru, ca să zidesc această cinstită mănăstire numită Tutana, unde este hramul preacuviosului şi de Dumnezeu purtătorului, părintelui nostru, Atanasie de la Athos. Şi s-a început în luna iulie 9 zile, luni şi s-a isprăvit în luna septembrie 10 zile, luni, în anul 7091 şi temelia 17, epacta 7, crugul soarelui 7, lunii 4, numărul de aur 6, indictionul 11. Şi eu robul şi ispravnicul jupan Mihai Ban”.
Biserica Mănăstirii Tutana a fost reparată în perioada anilor 1774-1777, pereţii fiind consolidaţi cu 16 contraforţi.  Concomitent, a fost edificat turnul clopotniţă de pe latura estică, pe unde se asigură accesul în incintă. Afectată considerabil de distrugătorul cutremur din 1838, când turlele şi bolţile originare s-au prăbuşit, biserica va fi modificată structural prin refacerea bolţilor şi înlocuirea turlelor din cărămidă cu altele din lemn de stejar, prin înlocuirea contraforţilor  fixaţi pe un soclu continuu care înconjoară perimetral biserica şi adăugarea  unui pridvor, pe latura vestică.
În cursul unei călătorii de studii efectuate la mănăstirile din Argeş în vara anului 1860, împreună cu pictorul Henri Trenk, scriitorul Alexandru Odobescu, vizitând Tutana, consemna: “Schitul este bine situat şi clădit cu tărie şi cu luxul de ornamentaţie al vechimei.”. Din mănăstire, culeg “antichităţi şi vederi”, Trenk realizând trei picturi care prezintă, actualmente, un caracter documentar, întrucât unele construcţii din incintă, chiliile cu sală de pe latura sudică şi cele de pe latura nordică, au dispărut. După secularizarea averilor mănăstireşti din 1864, mănăstirea a fost părăsită de monahi, iar construcţiile s-au ruinat. În 1883, au început, din iniţiativa locuitorilor satului Tutana, lucrări ample de restaurare a bisericii constând din: refacerea şarpantei şi învelitorii, refacerea turlelor şi realizarea picturii murale, întrucât biserica nu fusese “niciodată pictată”. La 30 octombrie 1885, refacerea bisericii era definitivată, iar pictura murală executată de către preotul pictor Constantin Petrescu din Craiova. Construită din cărămidă, “biserica interpretează elevaţia Bisericii Mănăstirii Dealu, cu o turlă pe naos şi două turle mici pe pronaos.”.
Biserica prezintă un plan triconc, accesul asigurându-se printr-o uşă masivă din stejar dispusă pe latura vestică, spaţiul interior fiind compartimentat “clasic” în: pronaos, naos şi altar; naosul fiind separat de altar prin tâmplă de zid. Decoraţia faţadelor exterioare rezultă din “alternarea cărămizii aparente cu tencuiala şi din jocul de arcaturi oarbe dispuse în două registre se-parate printr-un brâu” median încadrat de cărămizi dispuse pe muchie sub forma unor zimţi de fierăstrău. Cărămizile aparente din paramentul bisericii prezintă diverse grafite databile sau datate în prima jumătate a secolului al XIX-lea atribuite unor călugări ai aşezământului monahal sau unor vizitatori cu ştiinţă de carte din epocă: “eromonah Ioachimú”, “eromonah e[gumen] Teofan”, “popa Manea ieromonahú”, “Rafail monah”, “popa Stanciu, leat 7240”, “Gligorie dascalul, leat 7238”, “pis gramatic Stanciu”, “Mihai grămătic, 7237”, “Radu Păunú ot Argeş, 7238”, “Trandafirú, 7239”, “Stan ot Slobozia Domnească, 7248”, “Stanciul logofăt”, “Pârvul logofăt ot mitropolie”, “Theodosie”, “Ionú”, “Codean vameşu”.
O cărămidă fixată în paramentul sudic al bisericii suscită un interes particular prin desenul incizat, interpretat ca fiind reprezentarea grafică a unui extraterestru “dotat” cu cască prevăzută cu vizor, costum special cu fermoar, alături de un aparat individual de zbor, iar desenele liniare formate din linii, triunghiuri şi dreptunghiuri – drept o posibilă scriere apocrifă. Ansamblul Mănăstirii Tutana includea un turn masiv de apărare, Casa domnească din secolul al XVI-lea, edificată pe latura de sud-vest, şi un turn impunător datând din anul 1777, pe latura estică, destinat clopotniţei. Afectată de “trecerea vremii şi lipsa de înţelegere a oamenilor”, dar şi de seismul din 1940, biserica a fost reparată în anul următor, iar pictura murală refăcută integral, la 6 septembrie 1942, de către pictorul Teodor Petrescu, originar din Tutana.
Investigaţiile arheologice efectuate în anul 1987 de către specialişti ai Muzeului Judeţean Argeş au relevat, sub actuala construcţie,  fundaţia unei biserici de plan triconc de tip Vodiţa II, cu pridvor exterior pe trei laturi, databil din perioada domniei lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), supoziţie confirmată, mai ales, prin cei 11 dinari de aramă, monede emise în epoca istorică menţionată, recuperate din mormintele interioare care, prin inventarul lor, îmbogăţesc cunoştinţele existente despre civilizaţia medievală românească.  În afara dinarilor, s-au descoperit: un inel de aur în greutate de 22,42 gr cu  gemă antică, atribuit unuia dintre ctitorii refacerii bisericii din secolul al XVI-lea, monede din secolul al XVI-lea, fragmente ceramice feudale, piese intrate în patrimoniul Muzeului judeţean Argeş. S-au depistat, de asemenea, urmele unui sistem de canalizare peirmetral monumentului pentru colectarea apei din terenul mlăştinos consolidat, parţial, prin  piloni de stejar.
Monumentală prin proporţii, dar vitregită de neputinţa oamenilor locului, cu toate că erau păstoriţi de un preot cu o molipsitoare putere de muncă şi cu dorinţa de a reda înfăţişarea maiestuoasă dintru început acestei ctitorii domneşti, Biserica Mănăstirii Tutana a renăscut, începând cu anul 1987, modelată după înfăţişarea ei originară, în strălucirea construcţiilor ecleziastice din ţară, dovedind preocuparea continuă a neobositului preot Gheorghe Bărănescu, străduinţa enoriaşilor, dar, mai ales, statornicul sprijin al ierarhilor de la Argeş şi Vâlcea, preasfinţiţii episcopi Calinic Argeşeanul şi Gherasim Cristea, pentru reînvierea unor altare ale credinţei străbune. Prin înzestrarea sa, în anii 1992-1996, cu podoaba picturii murale în frescă de inspiraţie neobizantină – operă a talentatului zugrav Ioan Savu, originar din comuna Săpata-Argeş -, pictură caracterizată prin unitate compoziţională, armonie cromatică, amplu decor dezvoltat în spaţiile intermediare, biserica redevine unul dintre nestematele arhitecturale create în spaţiul de spiritualitate al neamului românesc.
Biserica Mănăstirii Tutana a fost resfinţită în ziua de 4 iunie 1992, când se sărbătoarea Înălţarea Domnului, de către Preasfinţitul Calinic, episcop al Argeşului şi Muscelului, împreună cu un sobor de preoţi, printre care se afla şi parohul bisericii, preotul Gheorghe Bărănescu. Noua pisanie pictată fixează momente semnificative din istoria monumentului ecleziastic: “Această sfântă mânăstire cu hramul Cuviosului Atanasie din Athos s-a zidit în anul 1582 de voievodul Mihnea Ioan al V-lea, supraveghetor al lucrărilor fiind Mihai Viteazul. În anul 1864, Mânăstirea Tutana a fost secularizată, ajungând în stare foarte degradată, fără acoperiş, fără pictură şi fără ziduri înconjurătoare. În anul 1987 s-au început lucrările de consolidare şi restaurare cu sprijinul sfintelor episcopii a Râmnicului şi Argeşului şi a(l) creştinilor din Tutana conduşi de preotul paroh Gheorghe Bărănescu. Pictura s-a executat de mâna şi inima zugravului Savu Ion din Săpata-Argeş între anii 1992-1996. Prea Fericitul părinte patriarh Teoctist a vizitat acest frumos monu-ment şi a dat binecuvântare patriarhală în timpul lucrărilor, iar Prea Sfinţitul Calinic, episcop al Argeşului, a vegheat permanent şi cu răbdare la restaurarea şi consolidarea frumoasei biserici. Mulţumim bunului Dumnezeu pentru că ne-a ajutat şi nu ne-a părăsit niciodată.”.
Fie ca această sfântă biserică să se împlinească în splendoarea aşezământului monahal de odinioară, prin restaurarea Casei Domneşti, a turnului clopotniţă şi a zidului de incintă, pentru ca osteneala celor care s-au străduit până acum să nu se curme încă şi, asemenea păsării Phoenix, măiastra Mănăstire Tutana să renască din cenuşa “lipsei de înţelegere a oamenilor şi a răutăţii vremurilor”, precum înţelept glăsuia marele istoric al neamului, Nicolae Iorga. Fie-i veacurile ce vor veni strajă în împlinirea misiei încredinţate de cel Atotputernic pentru izbăvirea sufletelor tuturor celor ce au trudit întru înălţarea sa, înălţându-se ei înşişi în dreapta şi statornica iubire a credinţei strămoşeşti!

Prof. Grigore CONSTANTINESCU

Preotul Ioan Constantinescu, un erou al altarului credinţei în libertatea neamului românesc

Posted in In memoriam with tags , , on decembrie 27, 2011 by argesuldenord

Din pleiada celor 250 martiri creştini, incluşi în volumul “Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist” (Bucureşti, 2007), un autentic mausoleu bibliografic, evocator al unor existenţe umane cărora comunismul le-a spulberat sfintele lor idealuri în neantul ucigător al temniţelor, 207 au fost ortodocşi, 30 romano-catolici şi 4 protestanţi. Dintre aceştia, 96 au, datorită unei documentări complexe a autorilor, biografii ample, edificatoare, relevând istoria unor  vieţi care n-au  curs în zadar, dar care au fost frânte preme-ditat de către totalitarismul comunist în închisori sau, mai grav, în faţa plutoanelor de execuţie. Consemnarea alfabetică a martirilor creştini legaţi spiritualiceşte de tărâmul Argeşului şi Muscelului confirmă tributul de sânge şi de suferinţă pe care aceştia l-au dat în lupta inegală cu regimul comunist impus din afară, de către armata sovietică “eliberatoare”: Anastase Iancu Gheorghe, Andreescu Nicolae, Constantinescu Ioan, Despina Andrei Hora, Dinescu Haralambie, Donescu Nicolae, Drăgoi Ion, Drusz Romuald, Enescu Mihai, Leu Grigore, Mănescu Nicolae, Popescu Teodor, Postelnicescu Ion, Rudeanu, Savu Constantin, Tomescu Gheorghe. Slujitorilor sfintelor altare creştine, li s-au adăugat, în contextul evocării martiriului anticomunist, cărturari de seamă ai naţiunii române, precum: renumitul istoric Gheorghe Brătianu, poetul Vasile Militaru, medicul-poet Vasile Voiculescu, etnosociologul Mircea Vulcănescu şi mulţi alţii.
În acest monumental volum, care se constituie într-un veritabil pomelnic sacru naţional, printre eroii luptei neînfricate pentru libertatea neamului românesc martirizaţi în inegala confruntare cu regimul comunist totalitar, se află şi preotul de vrednică amintire din Poenăreii Muscelului, Ioan Gh. Constantinescu. A consemna sine ira et studio acţiunile partizanilor din Munţii Argeşului înseamnă a face o cronică obiectivă a luptei lor decise contra “ciumei roşii”;  a scrie despre eroii care s-au jertfit în această confruntare cu duşmanii libertăţii poporului român înseamnă a dăltui, în conştiinţe, istoria… În cronica rezistenţei antitota-litariste din România, operaţiunile iniţiate de gruparea de partizani “Haiducii Muscelului”, care a acţionat pe versanţii sudici ai Munţilor Făgăraş, constituie un episod de referinţă al luptei împotriva regimului comunist instaurat prin forţă, de către trupele sovietice “eliberatoare”. În confruntarea inegală cu aparatul represiv al statului comunist totalitar, au căzut eroic la datorie numeroşi fii ai plaiurilor muscelene, menţinând, prin exemplul lor, nestinsă, flacăra vie a speranţei în reîntronarea idealurilor de libertate pe pământul sfânt al patriei.
Amplificarea excesivă a “culpabilităţii” participanţilor la această luptă eroică, în “retortele” aberantei justiţii “democrat-populare” total aservite unui regim de reprimare a libertăţii de conştiinţă, se înscria în practica arhicunoscută a torţionarilor comunişti.
Sentinţa Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare nr. 107 din 19 mai 1959, de condamnare la moarte a unui apostol al libertăţii, după consemnarea elementelor de natură pur biografică, insera vinovăţii şocante prin măsluirea adevărului: “CONSTANTINESCU IOAN, născut la 19 octombrie 1906, în satul Cerbureni, comuna Valea Iaşului; fiul lui Gheorghe şi Victoria, domiciliat în satul Poenărei, comuna Corbi; preot, căsătorit, cu trei copii, a fost recrutat în banda teroristă – sic! – Arnăuţoiu, în toamna anului 1951, de către Andreescu Nicolae, preot în Nucşoara, şi, la puţine zile după aceea, a pus la dispoziţia bandei o mare cantitate de armament şi muniţii, care se găseau ascunse în turla bisericii din Poenărei, unde le-a pus cumnatul său, Popescu Gheorghe, şi unde el oficia slujba religioasă. În acest fel, a dat ocazia membrilor fugari ai bandei ca să intre în posesia a 10 arme militare de calibre şi sisteme diferite şi o mare cantitate de muniţiuni. El personal a dat teroriştilor fugari un pistolet t.t. şi 100 cartuşe pe care le-a procurat de la elementele de sprijin a bandei”.
Operaţiunea de mistificare a adevărului, regizată de Securitatea piteşteană de oribilă reputaţie, printr-un scenariu odios, prestabilit, includea învinuirea falsă a preotului paroh de coparticipare la acţiunea de depozitare a armamentului în turla bisericii în care slujea şi, evident, la dotarea cu armament şi muniţii a partizanilor din Munţii Făgăraş.
Ampla declaraţie a preotului Nicolae Andreescu dată la Securitate, referitoare la armele şi muniţiile ascunse în podul bisericii din Poenărei de către învăţătorul Gheorghe Popescu, relevă contextul recrutării de către partizani a parohului bisericii transformate, fără ştirea sa, în depozit de armament destinat acţiunii de rezistenţă armată anticomunistă, semnatarul decla-raţiei, convins de nevinovăţia parohului, reluând obsesiv ideea: “Ion Constantinescu mi-a declarat că nu cunoaşte nimic despre existenţa unui depo-zit de armament în podul bisericii din Poenărei”.
Momentul “recrutării” parohului bisericii din Poenărei, la cererea partizanilor Petre şi Toma Arnăuţoiu, a fost ales cu extremă abilitate de către preotul Nicolae Andreescu… Întrucât calea de înapoiere spre casă a preotului Ioan Constantinescu  care oficiase, împreună cu el, slujba religioasă de înmormântare a enoriaşului Gheorghe Băcioiu de lângă Corbşori, trecea pe lângă grajdul unde se ascundeau partizanii, preotul Nicolae Andreescu stabilise un consemn cu aceştia, ca, în cazul în care, preotul Ioan Constantinescu ar accepta să-i vadă, să-l provoace la “o discuţie despre bandă, pentru ca ei personal să îl audă ce zice” şi să hotărască în consecinţă: “I-am spus lui Constantinescu Ion că eu m-am întâlnit cu teroriştii Arnăuţoiu Toma şi Arnăuţoiu Petre şi că aceştia au informaţii despre existenţa unui depozit de armament în podul bisericii din Poenărei. Constantinescu Ion mi-a declarat că nu cunoaşte nimic. În continuare, eu i-am spus tot ce aflasem şi l-am întrebat pe Constantinescu Ion dacă ar avea curajul să se întâlnească cu bandiţii şi să le dea armamentul. Deşi Constantinescu Ion manifestase şi exprimase neîncredere privind cele ce-i spusesem eu, totuşi a spus că are curaj să se întâlnească cu ei. Fiind de acord, i-am promis că-i voi face legătura cu fugarii şi i-am precizat că ei se găsesc în podul grajdului proprietatea mea, situat la râul Doamna, la o distanţă de circa 100 m de unde noi aveam această discuţie. Ajungând în apropierea grajdului, l-am întrebat cu voce tare pe Constantinescu Ion: Ce ai face dacă te-ai întâlni acum cu Toma Arnăuţoiu?, la care Constantinescu Ion a răspuns: Vezi de treabă că glumeşti, nu sânt ei pe aici ! După cum ne înţelesesem, am rostit parola Cantemir, am intrat cu Constantinescu Ion în grajd; a coborât mai întâi Arnăuţoiu Toma şi apoi Arnăuţoiu Petre şi în felul acesta s-a făcut legătura între bandă şi Constantinescu Ion”. (Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, Fond Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare, Dosar 1238, vol. 45). O întâlnire nefastă, pe un drum care venea de la o înmormântare, drum ce avea să-l ducă spre propria sa moarte pe parohul bisericii din Poenărei…
Evident că, fiind pus în această conjunctură dramatică, fără ieşire, a acceptat să se întâlnească cu partizanii, convins, probabil, că numai aceştia îl mai puteau salva dintr-o situaţie extrem de periculoasă, deoarece erau în joc atât libertatea sa personală, cât şi profesiunea de preot… Ca preot, ar fi fost acuzat, cu certitudine, de către conducerea Bisericii Ortodoxe Române – aservită regimului comunist! – că a profanat locaşul său de cult încredinţat spre păstorire prin depozitarea unor arme în podul bisericii, iar, în acelaşi timp, Securitatea l-ar fi învinuit că armamentul fusese ascuns în acel “loc inimaginabil chiar şi pentru organele sale de anchetă”, ca fiind destinat partizanilor care acţionau în munţi…
Eliminarea, pe această cale, a armamentului – dacă într-adevăr exista acolo, în biserica sa! – îi părea, desigur, singura ieşire din acest terifiant impas… Aşa că preotul s-a lăsat în mâna destinului, pentru că o altă mână, iresponsabilă, din neamul său, cea a învăţătorului Gheorghe Popescu, care locuia peste drum de biserică, profanase locaşul de cult din Poenărei… Declaraţia preotului Ioan Constantinescu în cursul cruntelor interogatorii de la Securitate este menită să stabilească, printre altele, contextul existenţial dramatic în care parohul bisericii avea să-şi ducă, în continuare, crucea vieţii sale: “După ce am făcut cunoştinţă, teroriştii Toma şi Petre Arnăuţoiu mi-au spus că, în podul bisericii, se găseşte ascuns armament militar, cerându-mi, în acelaşi timp, cheia pentru a-l ridica. În discuţiile ce le-am purtat, teroriştii mi-au afirmat că ei au venit să-mi facă acest mare bine şi faptul că, pentru aceasta, şi eu trebuie să-i subvenţionez material pe viitor”. (Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, Fond Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare, Dosar 1238, vol. 46). Un şantaj pe care preotul Ioan Constantinescu va trebui să-l accepte, întrucât calea deconspirării organelor Securităţii a acestei acţiuni în care erau implicaţi partizanii, un preot prieten, dar, mai ales, cumnatul său, învăţătorul Gheorghe Popescu, era o cale a delaţiunii care i-ar fi măcinat sufletul său de creştin tot restul vieţii…
Aberanta înlănţuire a acuzelor de “colaborare” smulse cu brutalitate, prin tortură, va fi infirmată în “procesul” intim familial, prin “spovedania” de la suflet la suflet, când mărturia soţiei preotului, JUSTINA CONSTANTINESCU, ea însăşi condamnată la 15 ani muncă silnică pentru “omitere de denunţ”, va disocia minciuna de adevăr, precizând că “acuzatul” fusese înştiinţat de către preotul Nicolae Andreescu despre existenţa unor arme destinate partizanilor, depozitate pe ascuns în podul bisericii satului de învăţătorul Gheorghe Popescu – veste cutremurătoare pentru preotul Ioan Gh. Constantinescu, care considera profanarea, în acest mod inimaginabil, a sfântului locaş “o pedeapsă cruntă, nemeritată, dată de Dumnezeu, mai ales că el se trudise din greu să dureze din temelii această casă a Domnului” ? monumentala Biserică de lemn “Cuvioasa Paraschiva”, edificată între anii 1937-1943, pe baza proiectului renumitului arhitect muscelean Dimitrie Ionescu-Berechet.
Mărturiile familiale au întotdeauna girul autenticităţii, întrucât dispar tendinţele motivate, de altfel, de diluare a adevărului în marea incertitudinilor şi a speranţelor maculate de perspectiva “gulagului” comunist. Reluând monstruoasa sentinţă, potrivit căreia “preotul Ion Constantinescu personal s-a înarmat cu o puşcă militară, o puşcă de vânătoare şi un pistolet, pentru a fi gata pregătit de a trece la acţiuni împotriva statului”, convertirea adevărului în minciună este de o crasă insolenţă.
Comunitatea sătească din Poenărei, pe care o păstorise cu devotament şi jertfire de sine, ar fi fost, cu certitudine, în total dezacord cu o asemenea gravă învinuire “confecţionată” de artizanii răului, adusă slujitorului bisericii lor din sat, al cărui comportament moral fusese exemplar. Din memoria obştii, nu se putea şterge uşor imaginea fidelă a duhovnicului lor, purtător de grijă pentru comunitate, prilejuind, prin intervenţia sa, electrificarea satului Poenărei înaintea altor localităţi mai mari din jur, preocupat continuu nu numai de sănătatea sufletului celor încre-dinţaţi spre vrednică păstorire, dar şi pentru cea a trupului, preotul Ioan Constantinescu acordând primul ajutor unor suferinzi sărmani din sat, în imposibilitate de a se deplasa la un spital, făcându-le injecţiile prescrise de medic, chiar şi extracţii dentare, parohul lor fiind – după confesiunea unui consătean – “doctorul nostru fără de arginţi”.
Duhovnic în accepţia cea mai profundă a cuvântului, ajutorând pe cei neajutoraţi, dându-le sentimentul celor însinguraţi că trăiesc într-o obşte unită, care îi simte, fără niciun discernământ, ai ei, preotul Ioan Constantinescu avea reputaţia unui adevărat păstor spiritual, fiind, potrivit aceluiaşi enoriaş, “o nesecată fântână de leac”, din credinţa sa, adăpându-se sufletele unor oameni descumpăniţi veniţi spre spovedanie şi din alte zări, uneori, foarte îndepărtate de satul Poenărei. De aceea, este întru totul aberantă atribuirea unor învinuiri imaginare, etichetarea ca “terorist” a unui om care a slujit numai adevărul şi iubirea faţă de aproapele, sub pretextul participării, cu numele conspirativ “Micu”, în gruparea “Partizanii libertăţii” – poate cel mai puternic detaşament naţional de rezistenţă anticomunistă, situat nu numai geografic, dar şi moral, la cea mai înaltă altitudine, prin atitudinea fermă promovată consecvent de către membrii săi împotriva unor precepte fals egalitariste răspândite pretutindeni, pe meridianele şi paralele patriei, de “crivăţul roşu” stârnit de bolşevismul asiatic al “geniilor” falimentarei ideologii marxist-leniniste.
Nedeconspirarea locului în care “Partizanii libertăţii” se adăposteau – aflat la circa un kilometru de casa preotului, într-o grotă amenajată în Râpile cu Brazi, ajutorarea lor permanentă cu alimente, procurarea unor surse informative (un aparat de radio) şi a altor materiale “conspirative” vizând evoluţia sau, mai exact, involuţia flagelului de “ciumă roşie” în ţară şi pe mapamond, hrana spirituală oferită partizanilor prin intermediul volumelor cu conţinut religios (o Biblie, o Cazanie ş.a.), dar şi patriotic (versuri aparţinând poetului martir Radu Gyr şi altor barzi ai libertăţii) constituiau “capete de acuzare” care nu ofereau suficiente motive pentru aplicarea unor articole din Codul penal comunist, care prevedeau pedeapsa capitală, pentru asemenea “delicte” împotriva Securităţii statului. Minciuna dirijată a “justiţiei democrat-populare” pregătea, în retortele alchimiei ei criminale, eliminând orice urmă de adevăr, culpabilizarea gravă a preotului, insinuându-se că ar fi “pus la cale săvârşirea a numeroase acte de teroare împotriva organelor de stat şi a membrilor PMR”, imputându-i-se, de asemenea, faptul că “a avut un rol deosebit de important în nedescoperirea la timp a bandei”.
Autor al unor importante studii şi articole cu conţinut moral-religios şi metodic publicate în periodice bisericeşti: Metoda practică a predării învăţământului religios în şcoala primară (1944), Obiceiurile strămoşeşti şi obiceiurile noastre (1940), Iubirea creştină (1939), Despre trebuinţa religiei în omenire (1936), Taina sfântă a căsătoriei (1935), Buna creştere a copiilor (1933) ş.a., preotul Ioan Constantinescu a fost acuzat de procurarea unor “materiale de propagandă contrarevoluţionară”, de multiplicarea şi difuzarea, în obştea sătească şi nu numai, a versurilor interzise ale poetului-martir Radu Gyr. Preotul Ioan Constantinescu, care cunoscuse personal pe bardul câmpulungean, tăinuia mărturia de preţ a unei versiuni a “manifestului” liric al acestuia, îndemnând la o sfântă revoltă împotriva comunismului ateu.
O anume comuniune spirituală se va fi statornicit între poet şi preotul cărturar de la Poenărei, care releva, în articolele sale, printre altele, forţa regeneratoare a religiei în viaţa poporului român: “Credinţele religioase – precum consemna, în studiul Metoda practică a predării învăţământului religios în şcoala primară (revista “Tomis”, Episcopia de Constanţa, anul XXI, 1944, iulie-septembrie, nr. 7-9, p. 72-82), – alcătuiesc un fond sufletesc comun tuturor credincioşilor şi când acest fond de idei, sentimente şi obiceiuri este comun naţiunii întregi, atunci religia este pentru neam o mare putere de viaţă, căci toţi fiii lui se simt mai uniţi în faţa primejdiei de orice fel care-i ameninţă”. Cu această convingere, se va fi avântat în lupta împotriva duşmanilor religiei, împotriva celor fără credinţă, fără Dumnezeu…
De teamă că va fi depistat de către organele represive ale Securităţii, manuscrisul poeziei lui Radu Gyr încredinţat spre păstrare, a fost sortit, împreună cu alte mărturii, “purgatoriului”, şi numai datorită memorării versurilor de către fiica preotului, prof. Iuliana Constantinescu-Preduţ – condamnată şi ea, pentru “omitere de denunţ”, la 12 ani muncă silnică -, una dintre variantele poemului Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane a putut fi salvată, restituindu-se, astfel, memoriei colective, versurile omise din versiunea publicată în revista “Memoria” nr. 3 din 1992: “Cu crucea prin suflet de doruri amare,/ Cu vreri răstignite sub negre prigoane,/ Cu vise ucise de crunta teroare,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”.
Memoria confiscată de regimul comunist a traversat, prin tunelul gândurilor imposibil de cenzurat, infernul obscurităţii generate de marxism-leninism. Reiterând relaţiile de suflet dintre poetul Radu Gyr şi destinatarii manuscrisului: învăţătorul Gheorghe Popescu şi preotul Ioan Constantinescu din Poenărei, o ipoteză seductivă ar pleda pentru raportarea numelor invocate de poet – Gheorghe şi Ion – la persoane identificabile, deşi supoziţia pare greu de acceptat, întrucât, în onomastica naţională, aceste nume de persoane au devenit aproape “generice” pentru neamul românesc. Revenind la “depozitara” acestor versuri, aş releva adânca durere a preotului Ioan Constantinescu, care a albit în noaptea când a aflat că şi fiica lui mai mare, Iuliana, însărcinată în luna a şaptea, fusese arestată şi supusă unor repetate interogatorii de către criminala Securitate din Piteşti. De altfel, ea va da naştere, între zidurile Închisorii Văcăreşti, unei fetiţe: Justina-Libertatea, pe care nu va avea bucuria s-o revadă decât peste şase ani, după eliberarea sa din detenţie, în anul 1964, deoarece, imediat după naştere, îi fusese smulsă de la sân şi încredinţată unui orfelinat…
Cu durerea de a-şi fi lăsat soţia şi pe fiica cea mare pe drumul amar al temniţelor comuniste, cu neliniştea că şi ceilalţi doi fii vor fi împărtăşit soarta lor, cu tristeţea că ţara însăşi era înrobită unor străini de neam, se va fi stins în crunta noapte de 18/19 iulie 1959, la ora 22.30, în Închisoarea Jilava, făcându-şi semnul crucii, înainte ca armele ucigaşe să-i sfârtece trupul, preotul-martir Ioan Constantinescu, cu credinţa în Dumnezeul cel Atotputernic şi în veşnicia aspiraţiei spre libertate a poporului român, pentru slobozenia căruia s-a jertfit…

Prof. Grigore CONSTANTINESCU

Biserica-monument din Vlădeştii de Sus

Posted in istorie with tags , on septembrie 30, 2011 by argesuldenord

Durată în anul 1656, pe un platou care domină, spre est, satul Vlădeştii de Sus – atestat documentar iniţial în anul 1437, într-un hrisov emis de cancelaria domnească a voievodului Vlad Dracul, Biserica “Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul” este învăluită în legenda încă vie a unui episod însângerat din eroica luptă a înaintaşilor pentru menţinerea neatârnării vetrei strămoşeşti. Ctitorul locaşului de cult, marele vistier Pârvu Vlădescu, prins în iţele unui complot urmărind înlăturarea de la domnie a voievodului său, Constantin Şerban, complot urzit de Mihnea III Radu, care fusese crescut la curtea sultanului, unde se iniţiase în arta diabolică a intrigilor poftitoare de scaun domnesc, va sfârşi precum patronul spiritual al bisericii – nu întâmplător ales! – tăindu-i-se capul din porunca vicleanului domn. Afişând, pentru început, o atitudine prootomană, dând substanţiale bacşişuri şi promiţând sultanului trecerea norodului român la mahomedanism, Mihnea al III-lea va fi instalat domn al Ţării Româneşti (1658-1660) cu sprijin turcesc, detronându-l pe Constantin Şerban. Ajuns voievod într-o ţară secătuită de o excesivă fiscalitate, Mihnea unelteşte, la Dragoslavele, cu principele Ardealului, Gheorghe Rákótzi al II-lea, declanşarea unui război împotriva ocrotitorilor săi otomani. În divan, marele vistier Pârvu Vlădescu înfierează aventura fără sorţi de izbândă a noului domn, motivând că “Imperiul turcesc este cel mai  mare şi mai puternic din lume şi că, aşadar, nu se cuvine să pornim război împotriva lui, acum, nepregătiţi”. El însuşi merge la Istanbul în fruntea unei delegaţii, pentru aplanarea pe plan diplomatic a unui conflict previzibil, însă Mihnea al III-lea se dovedeşte extrem de abil, sultanul reconfirmându-i domnia şi dând firman de pedepsire a nesupusului boier. Invadând Ţara Românească, turcii o trec prin foc şi sabie într-o cumplită acţiune de reprimare a tendinţelor antitotomane. Vel vistierul Pârvu Vlădescu este prins şi ucis în apropiere de apa Teleajenului, la sfârşitul lunii iulie 1659.

Aşa se face că Biserica Vlădeştilor, începută de către marele boier, a fost desăvârşită de Anca, soţia sa, care i-a strămutat osemintele, peste trei ani, în locaşul de cult ctitorit de vel vistier. Fixată deasupra accesului în biserică, pisania săpată în piatră relevă osârdia ctitorilor: “Cu vrearea Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi al Sfântului Duh, ziditu-o-au această sfântă beserică din temelie întru slava Usochinoveniei   (Tăierii capului Sf. Propovăduitorului Ioan Botezătorul lui Hristos) în zilele luminatului domn Io Constantin Voevod Şerban, cu toată osârdia, dreapta cheltuială a jupan Pârvul vel vistier şi jupâneasa lui, Anca, şi coconii: Bălaşa, Constantin şi Şerban, ca să fie dumnealor şi părinţilor: Tudoran vel sluger şi jupâneasei Marie şi lui Ivan vel şatrar şi jupânesei Elinii poman(ă) în veci. Primeşte osârdia noastră şi, ca ruga Sfinţii(i) Tale, de muncile vecinice ne izbăveşte. Ispravnic Nan logofăt a scris-o în luna noiembrie 1 vă leat 7165”.
În structura planimetrică a construcţiei originare va surveni o modificare esenţială, în anul 1851, prin adăugarea pridvorului – operaţiune consemnată în textul pictat a fresco deasupra pisaniei originare:  “Făcutu-s-au acest anvon din temelie şi cu zugrăvitul de dumnealui Nicolae Arsenescu şi cu soţia dumisale, Safta, la an 1851, iunie 30”.

Compartimentarea interioară

Aparţinând tipului de biserici cu plan rectangular, Biserica Vlădeşti este compartimentată în: altar, naos şi pronaos, conform ritului bizantin. Altarul – absidat semicircular în interior şi poligonal, în exterior, este acoperit cu o semicalotă sferică edificată din cărămizi dispuse radial. Iluminarea spaţiului se asigură printr-o fereastră dispusă pe axul longitudinal al bisericii. Altarul – prevăzut cu nişa proscomidiarului, la nord, şi cea a diaconiconului, la sud – se separă de naos printr-o catapeteasmă de zid prevăzută cu trei deschideri terminate în arc în plin cintru destinate uşilor împărăteşti şi diaconeşti. Registrele catapetesmei sunt compuse din medalioane circulare sau casetoane. Naosul – acoperit cu o cupolă sferică susţinută pe arce descărcate pe stâlpii de colţ – prezintă un plan pătrat. Potrivit arhitectului N. Ghica-Budeşti, “naosul nu pare a fi avut turlă nici la origine”. În peretele vestic este practicată o deschidere cu arcadă în plin cintru pentru asigurarea accesului spre pronaos. Pronaosul – boltit printr-o calotă sferică cu o modalitate constructivă de susţinere similară aceleia a naosului, are un plan pătrat şi o intrare de acces spre turnul-clopotniţă, pe o scară elicoidală construită într-un turnuleţ alipit peretelui nordic. Turnul-clopotniţă de formă octogonală a fost refăcut, în secolul al XIX-lea, pe tamburul originar, de secţiune pătrată, decorat cu butoni de teracotă. Pridvorul – adăugat în anul 1851 – de plan dreptunghiular, este boltit în calotă semisferică descărcată pe arce în consolă inegale din cauza planului rectangular.
Decorul arhitectural originar al paramentului – caracteristic “vechiului stil din veacul al XVI-lea” – este separat, în registre, printr-un tor de cărămizi aparente dispuse pe muchie, încadrate de cărămizi ordonate în “dinţi de fierăstrău”.
Registrul inferior este format din panouri dreptunghiulare de diverse mărimi, amintind de Biserica Mănăstirii Căluiul. Registrul superior se compune din arcaturi în semicerc, alcătuite din cărămizi rotunjite, formând un ciubuc unic în relief; în interiorul arcaturilor şi în timpan, se găsesc presăraţi butoni rotunzi de teracotă.
Semnalând diferenţele arhitecturale evidente dintre cele două regi-stre, N. Ghika-Budeşti consideră că “s-ar putea ca biserica să fi fost începută în veacul al XVI-lea şi apoi terminată în al XVII-lea veac”, deşi pisania originară infirmă o asemenea supoziţie.
Registrul decorativ al exteriorului bisericii este amplificat la uşa bisericii – cu “chenar din piatră profilată, având un arc festonat cu vârf, care aminteşte de acel de la Biserica Sfinţii Împăraţi din Târgovişte” şi la ferestre, ale căror ancadramente din piatră prezintă decoruri fitomorfe iar, în partea superioară, arcade în acoladă şi o decoraţie din foi stilizate, chenarele “înrudindu-se întrucâtva cu unele din ferestrele de la Biserica Goleşti”. Impresionantul portal de piatră este ornamentat printr-un arc festonat cu vârf.
Pictura murală “a fresco” înre-gistrează etape diverse: cea originară – din anul 1656 – concepută în maniera picturii tradiţionale româneşti, în care filonul bizantin este evident, se conservă pe pereţii interiori ai naosului şi, fragmentar, pe peretele vestic al pridvorului, detaşându-se valoric de pictura în frescă  din anul 1808 desfăşurată în pronaos, altar şi pe catapeteasmă. O etapă ulterioară, consemnată în pisania din 1851, include programul iconografic din interiorul pridvorului deschis şi din exteriorul acestuia, în zona dintre arcade şi cornişă. În exterior, pictura iniţială a fost exclusiv decorativă, constând din “panouri pătrate marcate prin linii cu vopsea roşie late de 2 cm”. Ulterior, pe panouri, s-a aşternut un strat de pictură din programul iconografic al căreia nu s-a conservat “decât într-un panou, un sfânt care abia se vede, ceea ce dovedeşte că, a doua oară, a fost zugrăvită şi în exterior”. Pictura exterioară a Bisericii Vlădeştii de Sus a fost concepută pe baza unui proiect raportat la spaţiul existent, condiţionat de respectarea erminiilor.
Pictura tâmplei de zid este formată din “trei registre despărţite prin câte un brâu orizontal de cărămidă rotunjită şi câte 12 panouri de diferite mărimi în care sânt zugrăviţi proorocii, cele 12 praznice împărăteşti şi cei 12 apostoli. Deasupra catapetesmei, străjuieşte o cruce din cărămidă tencuită”.
În tabloul votiv de pe peretele vestic al pronaosului, se prezintă biserica în miniatură – element de interes arhitectural, întrucât construcţia apare fără pridvor. Portretele ctitorilor locaşului de cult au fost, din păcate, acoperite cu var, preotul Ion Iancu atribuind cauza acestei profanări “unor certuri aprinse dintre familia Arsenescu şi familia Vlădescu”.
În pronaos este imaginată scena uciderii de către Sfântul Mare Mucenic Gheorghe a balaurului – “tabloul simbolizând lupta binelui împotriva răului, dualism ce se întâlneşte în toate religiile”. Din perioada etapei a doua a picturii bisericii datează un pomelnic scris cu caractere chirilice menţionând numele enoriaşilor existenţi în Vlădeşti, pomelnic plasat pe pilonul sudic care susţine bolta clopotniţei.
În scena biblică reprezentând “Tăierea pruncilor în Betleem din porunca lui Irod”, încadrată într-un chenar de trandafiri sunt “zugrăvite capete de copii tăiate, mame plângând şi tânguindu-se, precum şi cei trei magi călări, arătând drumul fugii Sfintei Elisabeta cu pruncul Ioan în braţe de furia lui Irod”. Pe calota turlei pronaosului este pictat Iisus Hristos binecuvântând cu amândouă mâinile, scena fiind delimitată circular de inscripţia cu caractere chirilice: “Întăreşte, Doamne, Biserica Ta, care o alină cu scump sângele Tău, întărită celor ce nădăjduiesc întru Tine”. În naos, Iisus Pantocrator este încadrat de un chenar realizat în cromatica unui curcubeu, cu o inscripţie ilizibilă.
Dintre secvenţele programului iconografic al picturii murale, scena reprezentând “Judecata lui Iisus” prezintă o modalitate compoziţională rar întâlnită. “Pilat înconjurat de membrii Sinedriului, cu prestanţa judecătorului maiestuos, pare trist, ca şi când ar spune: Eu nu găsesc nicio vină omului acesta, dar, forţat să dea o sentinţă de moarte lui Iisus, pentru a astâmpăra ambiţia mulţimii instigate de cărturarii şi fariseii vrăjmaşi ai lui Hristos, pronunţă sentinţa de judecată: Eu, Pillat din Pont, judecător în Ierusalim sau puternicul Cezar Tiberiu, a căruia prea puternică împărăţie să fie sfârşitul întru tot şi de tot fericitul bine (…) pe scaunul (…) hotărăsc tuturor jidovilor fiind (…) vina lui Iisus Nazarineanul (…) şi l-au adus legat şi găsesc cu cale, fiind cu cuvinte lăudăroase, s-au făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu, s-au publicarisit de împărat al jidovilor cu toate că se trage din părinţi proşti şi au zis că va strica biserica lui Solomon. Să fie, dar, osândit pe cruce împreună cu doi tâlhari”.
Încadrate în chenare decorative formate din motive florale, scenele iconografice din naos sunt remarcabile prin expresivitatea lor. “Cina cea de Taină” şi tabloul redând momentul în care Iuda Iscarioteanul aruncă punga cu cei 30 de arginţi ai vânzării lui Iisus “spânzurat de creanga unui pom”, se constituie în scene de un accentuat rafinament artistic, relevând talentul pictorului anonim.
Icoanele mobile, care completează programul iconografic al Bisericii Vlădeştii de Sus, amplasate pe tâmplă şi pe pereţii estici ai pronaosului  au dimensiuni identice (88x69x5 cm), element determinant pentru ilustrul slujitor al locaşului de cult, preotul Ion Iancu, să considere, pe baza unor “similitudini grafice cu pictura originară”, că “vechimea lor este aceeaşi cu biserica”.

Atestări documentare

În Catagrafia anului 1847, la Biserica “Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” din Vlădeştii de Sus, se înregistrau 71 de familii, preot slujitor fiind Radu sin popa Voicu. Catagrafia din anul 1852 consemnează existenţa, în satul Vlădeştii de Sus, a două biserici: monumentala ctitorie a marelui vistier Pârvu Vlădescu – “proprietatea dumnealor Gheorghe Vlădescu şi Nicolae Arsenescu” şi “o biserică de lemn (la care) numai o latură e zugrăvită, dar încolo e prea proastă; cele trebuincioase are. Preotul Coman are purtări prea proaste, dar e şi bătrân. De ştiinţa slujbei, nu ştie nimic…”.
Biserica edificată din grădele de nuiele are, la originea sa, disputa dintre urmaşii vestitei familii a boierilor Vlădeşti şi familia Arsenescu – cu care se înrudea matrimonial – familie preocupată de a-şi proiecta, în comunitatea sătească, propria sa imagine de mare latifundiară. Cearta provocată, evident, de redistribuirea proprietăţilor din Vlădeşti, a fost atât de ascuţită, încât “membrii familiei Arsenescu nu se mai îmbisericeau la ctitoria boierilor Vlădeşti, ci şi-au construit o altă biserică din grădele de nuiele, ale cărei urme se mai văd şi astăzi”. Se mai păstrează piatra de la masa din altar şi câteva urme de morminte. Biserica “a fost şubred lucrată, iar zugrăvitul neterminat” – element semnificativ pentru preotul Ion Iancu în formularea următoarei concluzii pertinente: “Se vede de aici că această biserică a fost construită provizoriu şi numai dintr-o vădită ambiţie. Duşmănia ce s-a alimentat între aceste familii a mers până acolo încât membrii familiei Arsenescu au şters numele adevăraţilor ctitori, atât chipul lor de pe zidul bisericii, cât şi pomelnicul lor de la proscomidie”.

Patrimoniul bibliofil

În patrimoniul bibliofil al Bisericii Vlădeştii de Sus a fost înregistrat un exemplar din “Îndreptarea legii” tipărită la Târgovişte, în anul 1652. Publicată din porunca lui Matei Basarab, în intenţia de a da Ţării Româneşti o legislaţie corespunzătoare, “Îndreptarea legii” a fost întocmită de către prelatul ardelean Daniil Panoneanu împreună cu profesorii Şcolii domneşti de la Târgovişte, Paisie Ligaride şi Evghenie Petritzis, care s-au inspirat din codicele moldovenesc al lui Vasile Lupu, completat cu texte de legi traduse din limba greacă. “Spiritul în care era întocmită legislaţia patronată de Vasile Lupu şi Matei Basarab este strict feudal; se interzice orice strămutare a ţăranilor dependenţi, se prevăd cele mai cumplite pedepse pentru cei ce ar cuteza să nu asculte de stăpâni şi de cârmuirea statului. De asemenea, aceste codice fac o deosebire netă între clasa supusă şi cea stăpânitoare (boierii) în ceea ce priveşte pedepsele aplicate unora şi altora pentru fapte condamnate de lege”. Această pravilă a lui Matei Basarab este extrem de importantă pentru că, fiind utilizată în judecarea unor diverse cauze a cunoscut, din acest motiv, o circulaţie considerabilă.
Volumul “Îndreptarea legii” din inventarul Bisericii Vlădeştii de Sus a fost iniţial al Bisericii Aninoasa, ctitorie a boierilor Vlădeşti, pentru ca, ulterior, să intre în posesia Bisericii Corbşori de pe Râul Doamnei, unde, la începutul secolului al XIX-lea, preotul Iordache din localitate avea să consemneze unele elemente de interes local. De la “moş popa Iordache din Corbşori”, logofătul Elisei din Domneşti o luase, evident, pentru a o consulta, în 15 ianuarie 1785, potrivit adnotării sale din carte. După ce a intrat în arhiva Bisericii Vlădeştii de Jos, “Îndreptarea legii” va fi preluată de către Biserica Vlădeştii de Sus, “pentru păstrarea sa în mai mare siguranţă”.
În fondul bibliofil se afla un “Liturghier” tipărit în anul 1767. Volumul are o copertă de lemn îmbrăcată în piele, parţial distrusă. Pe coperta I este imprimat un medalion reprezentând pe Iisus Hristos, iar coperta a IV-a este decorată cu linii paralele sau romburi concepute din linii paralele. Întrucât foaia de titlu lipseşte, identificarea volumului şi precizarea anului apariţiei cărţii au fost facilitate de lectura textului de la fila 204 verso, reprodus integral, în continuare: “Tipăritu-s-au acestă sf(â)ntă şi D(u)mnezeiască/ carte ce să chiamă Liturghie, prin osteneala diortosirii smeritului între ieromonahi/ Grigorie ieromonahul. Rogu-mă dar, cinstiţi ce/titori, ori ce greşală veţi afla, au în cuvinte/ sau în slove îndreptaţi cu d(u)hul blândeaţelor ne/puindu-ne în ponos: că pre cât am putut cu ne/voinţă am diortosit în zi şi în noapte, prin li/psa învăţăturii. Deci, ertaţi, ca şi voi să aflaţi/ ertare dela lesne iertătoriul  D(u)mnezeu. Şi s-au început  acest sf(â)nt şi D(u)mnezeesc/ lucru la luna Octo(m)vrie, în zile 15; şi au/ luat sfârşit la luna lui Dichemvrie, în zile 18. 1767”. Iniţiala textului este încadrată în chenar floral. În carte sunt reproduse xilogravurile: Sf. Ioann Zlatoust (fila 49 verso) şi Sf. Grigorie (fila 111 verso). O însemnare manuscrisă – cu cerneală neagră – pe filele 36 verso până la 42 verso inclusiv, relevă circulaţia volumului: “Această sfântă şi Dumnezeiască carte ce să chiamă Liturghie de cele bogate este a lui Dosithie ieromonah dăruită  de stariuţul (sic!) Dosithei arhimandrit, fiind cumpărată de însuşi numitul arhimandrit. 1784 fevr(uarie) 2”.

Lespezi funerare

În pronaosul bisericii-necropole din Vlădeştii de Sus, pe mormântul ctitorului se află o lespede funerară cu inscripţie în limba slavonă: “Aici zac umedile oase ale celui cinstit şi de bună treabă Pârvu Vlădescu vel vistiar, fecior lui Tudoran sluger, care l-a sfărâmat Mihnea voievod pe grea nedreptate la Gura Teleajenului când a trecut hanul cu turci i cazaci de prăda Ţara Ungurească la leat 7166. Şi, după aceea, aduse fură aici oasele de jupâneasa Anca şi puse într-această biserică; vă leat 7169”.
Piatra funerară a soţiei sale, Anca, este amplasată lângă cea a marelui vistier. În zona de nord a pronaosului sunt fixate, pe paviment, două pietre tombale cu text ilizibil atribuite unor membri ai familiei boierilor Vlădeşti, iar lângă acestea este aşezat un sfeşnic de piatră. În spaţiul accesului din pronaos în naos, o lespede funerară din anul 1703 acoperă mormântul lui Răducanu, fiul marelui comis Şerban Pârvu Vlădescu, având săpată, pe ea, inscripţia: “Aici odihneşte oasele Răducanului Şerban Pârvu Vlădescu, la leat 7211 ianuarie”.

Conservarea monumentului

În decursul secolelor care s-au scurs de la ctitorirea ei de către marele vistier Pârvu Vlădescu, structura de rezistenţă a monumentalei biserici a fost considerabil afectată de seisme. “Înfiorătorul” cutremur din 11 ianuarie 1838 a fisurat efectiv biserica în zona mediană, impunându-se reparaţii efectuate cu efortul financiar al enoriaşilor. Intervenţia întreprinsă în anul 1936, sub supravegherea Comisiunii Monumentelor Istorice, a vizat înlocuirea integrală a şarpantei acoperişului afectat de apele pluviale care deterioraseră implicit pictura murală şi chiar mobilierul locaşului de cult. O neglijenţă survenită în cursul lucrărilor avea să determine noi eforturi financiare pentru definitivarea acestora. Tragicul episod din istoria Bisericii Vlădeştii de Sus este relatat de către preotul monografist Ion Iancu: “În anul 1936, acoperişul şi tot mobilierul din interior, fiind degradate, au fost reparate. Când, însă, acoperişul era aproape terminat, de sus, de pe turlă, un lucrător a aruncat restul de ţigară în zgura de şiţă veche rămasă pe la dolii, care a luat foc şi a ars complet tot acoperişul şi toată lemnăria nouă.
Cu eforturi titanice într-un sat de munte sărac, preotul Ion Iancu a procurat fonduri prin colete la ziare, serbări culturale şi alte instituţii, mina Bătaia din Godeni, Prefectura judeţului Muscel etc. şi până în noiembrie 1936, biserica a fost restaurată”.
Seismul din 10 noiembrie 1940 nu a produs deteriorări grave locaşului de cult. Fisura provocată de cutremurul din anul 1838 s-a accentuat însă, impunând declanşarea unei operaţiuni ample de restaurare şi consolidare. În anul 1975, arheologul Luminiţa Munteanu a coordonat sondajul efectuat în interiorul bisericii, cercetările relevând că monumentul a suferit relativ puţine modificări în decursul timpului. Modificările constau din: zidirea catapetesmei cu fundaţie realizată din piatră şi cărămidă; înlocuirea vechii mese a altarului; adăugarea la exterior, pe latura vestică, a unui pridvor deschis – toate aceste intervenţii asupra edificiului aparţinând, probabil, fazei de renovări de la mijlocul secolului al XIX-lea. Biserica a fost pardosită cu cărămizi de formă hexagonală, parţial, conservate. În pronaos au fost descoperite inele sigilare, provenind din mormintele unor ctitori ai monumentului, membri ai familiei Vlădescu.
O consolidare a structurii de rezistenţă a edificiului religios a fost efectuată de către Direcţia patrimoniului cultural naţional, în perioada anilor 1970-1976, lucrările implicând: executarea unor centuri exterioare din beton în locul tiranţilor de lemn, pre-luarea greutăţii tamburului turlei cu ajutorul unor grinzi-jug din beton armat şi transmiterea sarcinilor la zidurile exterioare; preluarea greutăţii zidăriei bolţii cu ajutorul unei centuri inelare din beton armat; refacerea tencuielii exterioare şi a acoperişului.

Crucea de piatră

Amplasată la 5 m est de Biserica Vlădeşti, crucea  datată 1844 este de formă latină, cu capitel piramidal monolit; fără soclu. Dimensiunile crucii sunt următoarele: înălţime: 74 cm; lungimea braţelor transversale: 32 cm; lăţimea: 16,5 cm; grosimea: 12,5 cm. Tetragrama: IS, HS, NI, KA este redată sub formă de triunghi isoscel cu vârful în sus. Sub raportul conservării, starea monumentului memorial este corespunzătoare. Textul inscripţiei de pe faţa principală – realizat cu litere incizate de 3 cm – menţionează că, în acel mormânt: “Odihne/şte Ele/na p(rez)vi/tera./ 1844”.
Important monument religios reprezentativ pentru arhitectura muntenească din secolul al XVII-lea, evocator al unor momente dramatice din istoria naţională, Biserica “Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul” va dăinui, peste veacuri, prin grija celor care îi trec cu pioşenie pragul spre a se împărtăşi din credinţa înaintaşilor lor, fiind slujită cu devoţiune de către vrednicii păstori spirituali ai străvechiului altar ortodox din Vlădeştii Muscelului.

Grigore CONSTANTINESCU

Poenărei, satul cu tinereţe fără bătrâneţe

Posted in POENĂREI with tags , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , on august 27, 2011 by argesuldenord

Cine s-a ostenit să urce “drumul Golgotei” pe lângă troiţa care marchează intrarea pe calea pietruită din ordinul premierului Armand Călinescu acum mai bine de 70 de ani, a putut înţelege de ce actualul primar din Corbi nu-i poate călca pe urme. Şi asta nu pentru că Mihai Ungurenuş nu are şcoala celui asasinat de legionari sau pentru că el poate socoti că dacă şi-a pus nume ca erou al străzii lui, şi-a făcut datoria de mandatar al administraţiei publice locale, ci pentru că nu are sufletul marelui dispărut. Care, probabil, niciodată n-ar fi putut spune că face ceva pe 20 de voturi din Poenărei!… Şi de aceea preferă să lase drumul spre “piciorul de Paris” din perioada interbelică să fie un chin pentru oricine vrea să ajungă la biserica vegheată de un brad înalt, tăiat ca un palmier. Dar cei cu inima curată nu se tem de asemenea omeneşti răutăţi şi în prima sâmbătă după sărbătoarea creştină a Adormirii Maicii Domnului, vin la întâlnirea fiilor satului care peste câţiva ani va împlini o jumătate de mileniu de la prima atestare documentară. Care s-a consemnat printr-un hrisov emis de cancelaria domnească a ginerelui ctitorului Mănăstirii Argeşului, Radu de la Afumaţi, la anul 1528 după naşterea Mântuitorului. Şi care a dat oameni de seamă în toată existenţa sa multiseculară, pe care urmaşii îi pomenesc cu mândrie pentru a-şi justifica fără putere de tăgadă nobleţea neamului. Grigore Poenăreanu a cinstit numele satului natal la 1833, când era alături de Ion Heliade Rădulescu, Ion Câmpineanu, Constantin Aristia şi alţi patrioţi când s-a înfiinţat Societatea Filarmonică, edificiu al culturii naţionale a vremii; dr. Ion Mitulescu a fost unul dintre savanţii care studiau la Berlin bacilul lui Koch, pentru a stopa tuberculoza, boală mortală spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Sunt numai două exemple dintre multele care pot fi oferite dintr-o suflare de oricare dintre consătenii prezentului.
Şi tot la Poenărei a fost şi ultimul adăpost al rezistenţei antibolşevice din deceniul 1948-1958, la Râpile cu brazi, unde-şi duraseră în trupul muntelui punct de retragere din faţa urgiei trupelor Securităţii. De acolo i-a scos pe partizani numai trădarea celor în care aveau încredere, repetând parcă povestea arginţilor lui Iuda şi provocând calvarul a sute de oameni care nu acceptau ideea stăpânirii lor de ciuma roşie. Lângă Biserica “Sf. Paraschiva”, durată pe temelii vechi între 1938 şi 1943, când a fost sfinţită (potrivit pisaniei de la intrare), pe str. Învăţător Popescu, poate fi găsită fiica martirului, Gina şi soţul ei, Alexandru Marinescu, participant la mişcarea de rezistenţă de la mijlocul secolului trecut, care a cunoscut calvarul reeducării de la Piteşti, executată de fostul legionar Eugen Ţurcanu şi ciracii săi convertiţi şi transformaţi în slugi ale cozilor de topor ce acţionau la ordinele stăpânilor de la Lubianka moscovită. “Adevărata istorie a rezistenţei încă nu s-a scris, pentru că există încă interese pentru a o falsifica. Trebuie să ieşim odată pentru totdeauna din minciună!”, spune Alexandru Marinescu, fratele studentului medicinist ucis gratuit de fraţii Arnăuţoiu de teama de a nu fi trădaţi, după cum aţi aflat din paginile ziarului nostru din studiul realizat de prof. Daniel Dejanu.

“Veşnica lor pomenire!”

Prin cimitirul bisericii forfoteau femei şi bărbaţi îmbrăcaţi în straie cernite, care aprindeau lumânări la mormintele celor dragi, ca să le lumineze calea veşniciei şi mai smulgeau pârdalnicele de buruieni care ameninţau să sufoce florile. La poarta sfântului lăcaş, Costel Samoilă, înveşmântat cu cămaşa pe care o purtase tatăl său în ziua nunţii, îi întâmpina cu braţele deschise pe oaspeţi. Acad. Gheorghe Păun, profesorii domnişani Ion C. Hiru şi George Baciu, cei argeşeni Constantin Voiculescu şi Daniel Dejanu, arefeanul Cezar Bădescu, fostul deputat liberal Adrian Miuţescu, precum şi fostul primar din urbea Basarabilor, Gheorghe Nicuţ, împreună cu li-derul democrat-liberal Ştefan Lăzăroiu, primarii Nicolae Smădu (Domneşti), Emil Simion (Brăduleţ), Cornel Berevoianu (Nucşoara) şi mulţi alţii, dar nu şi primarul comunei Corbi, Ungurenuş, reţinut de cine ştie ce omeneşti pricini… Un sobor format din 4 preoţi de la parohiile comunale a oficiat slujba de pomenire a martirilor împuşcaţi de comunişti la Jilava – preoţii Nicolae Andreescu şi Ioan Constantinescu, învăţătorul Gheorghe Popescu şi baciul Nicolae Sorescu – precum şi alţii din familii care au suferit prin lagărele de exterminare sau li s-a întors acasă numai numele, dar nimic nu le-a putut şterge amintirea din memoria celor care i-au iubit. “Vin aici cu pioşenie şi cu un oarecare sentiment de vinovăţie, deşi la vremea aceea eram numai un copil…”, mărturisea prof. Nicuţ. Cu ochii înlăcrimaţi, pierduţi în negura amintirilor unde întrezăreau umbrele comemoraţilor dragi, au ascultat cei mai mulţi dintre cei prezenţi “Veşnica pomenire”, păstrând legătura ritualică prin atingerea veşmintelor preoţilor sau a celor care ţineau tava cu colivă.

Revista satului

Respectând tradiţia stabilită la prima întâlnire a fiilor satului, şi la cea de a opta s-a lansat revista “Poenărei – străbună vatră natală”, fondată tot de Virgil Baciu şi apărută prin grija colectivului coordonat de către istoricul Grigore Constantinescu, care a şi prezentat-o extrem de inspirat, cu mândria unui părinte pentru odrasla sa. Şi avea şi motive, căci este una de excepţie, atât ca formă, cât şi în ceea ce priveşte conţinutul bogat în informaţii din toate domeniile de interes, de la istorie la medicină populară sau de la religie la folclor local – detaşându-se bijuteria baladei “Mioriţa musceleană”, despre care nu se mai ştie nici măcar numele celui care a cules-o… Şi astfel, după ştiinţa noastră, Poenărei rămâne singurul sat din România care are o revistă proprie prin care îşi afirmă autoritar identitatea. (Cam atunci a apărut şi primarul comunei, ca un om important ce este şi care trebuie să se lase aşteptat, dând parcă mesajul că toată lumea îi datorează respectul primordial acordat de bunii creştini numai sfintelor moaşte ale unei administraţii publice locale tot mai prăfuite, eşuate între prea multe eşecuri succesive. Ca un tataie deştept ce se află, a dat de înţeles că simte primejdia pierderii popularităţii într-un mod uniform accelerat…).

“Celebrităţi din negura uitării”

Acesta este numele enciclopediei în două volume realizată de Ion C. Hiru şi de colaboratorii săi, dintre care îi amintim pe George Baciu, Grigore Constantinescu, Constantin Voiculescu şi Daniel Dejanu (recenzorii care au şi prezentat-o), Paul Cruceană şi alţii. Lucrarea monumentală cu peste 1.000 pagini este deja motiv de critică invidioasă, în ciuda scopurilor nobile de a păstra vie flacăra conştiinţei valorilor naţionale, şi a rotunjit cum nu se poate mai fericit componenta culturală a evenimentului, aşa cum se întâmplă de obicei. Autorul a dăruit unor apropiaţi exemplare din cartea sa, care au fost primite cu recunoştinţă, prilejuind chiar şi un gest populist al primarului localnic, care anunţa că o va dona bibliotecii instituţiei, dar a lăsat-o moartă când a aflat că Ion C. Hiru va face el însuşi asemenea gest pentru toate bibliotecile comunale din zonă.
Seniorul dramaturgiei româneşti contemporane a venit la Poenărei pentru a-l întâlni pe acad. Păun şi a fost încântat de modul în care a fost primit, ca un fiu al satului, cu o diplomă de onoare acordată în numele organizatorilor de către Virgil Baciu. Paul Everac le-a vorbit celor prezenţi cu înţelepciunea celui care a trecut la viaţa lui prin trei dictaturi, începând cu cea a regelui Carol al II-lea şi sfârşind cu aceea comunistă a lui Nicolae Ceauşescu, despre necesitatea de a-şi asuma destinul cu seninătate şi de a încerca să se pună în slujba semenilor pentru a construi viitorul pe care toţi îl visează pe temelii durabile.


De curaj adevărat au dat dovadă cei care au rămas…

nu noi cei care am plecat în lumea largă. Ei au îndurat lipsuri, mizerie şi umilinţe, păstrându-şi speranţa că vor apuca ziua în care totul se va schimba. Eu am părăsit o situaţie materială bună şi mina de aur a uşilor deschise la toate nivelurile, am ajuns în Franţa şi mi-am construit de-a lungul anilor o nouă viaţă. Tot timpul visam însă la vacanţele petrecute la Poenărei, la bunici şi rude şi acum sunt fericit că am revenit aici!”, spunea Viorel Bindea, vestitul om de cultură şi de televiziune, care a revenit în satul natal însoţit de medicul generalist Gilles Galliez, amândoi primind diplome de onoare înmânate de ctitorul evenimentului, Virgil Baciu.

Respect senectuţii

Tot fondatorul publicaţiei noastre a reuşit să-i surprindă plăcut pe înţelepţii satului, care au împlinit vârsta de 65 ani, când le-a înmânat pe lângă diplome, şi câte un plic cu bani, ca un semn de respect pentru vârstă şi ca ajutor pentru rezolvarea unor probleme cotidiene în aceste vremuri atât de sărace la suflet. Expunerea motivaţiei a rostit-o cu glasul gâtuit de lacrimile emoţiei autentice, impresionând auditoriul, mai puţin pe primarul Mihai Ungurenuş, deşi în mod evident nu avea nevoie de ceva de la cel pe care-l socoteşte de ani buni cel mai mare adversar politic. De altfel, dumnealui fusese deranjat de cererile localnicilor pentru aducerea drumului în starea de a fi circulat şi branşarea la reţeaua de apă potabilă. Replica sa, taxată dur de cei prezenţi, a fost aceea că ar fi trebuit ca plicurile să fi fost ceva mai consistente. “De ce n-a contribuit şi primăria?… Ne-am săturat de vorbe goale!” – s-au auzit şoapte scrâşnite în biserică. Virgil Baciu a reuşit să treacă peste momentul penibil rostind numele consătenilor premiaţi. Ion Vlad, Aurelia Diaconu, Maria Păunescu, Paraschiva şi Aurel Leaşu, Gheorghe Grigorescu, Maria Dragomir – sunt câţiva dintre cei chemaţi în faţa altarului.
Virgil Baciu a anunţat că după 7 ani a predat ştafeta organizării evenimentului finului său din Olteniţa, Nicu Stoian, care lucrează de ani buni la Barcelona, în Spania. Anul viitor, continuitatea va fi asigurată de prietenul Ştefan Lăzăroiu, care şi-a propus să-i dea amploare superioară în 2012.

Cea mai grozavă petrecere câmpenească

Suflul nou adus de Nicu Stoian a fost evident la petrecerea gândită ca pe vremea dacilor, desfăşurată în curtea şcolii din sat. Actriţa Doina Ghiţescu a dat încă o dată recital la iarbă deschisă, fiind inspirată în toate momentele sale, având replică şi dând dovadă de certe calităţi muzicale. Surpriza cea mare i-a făcut-o lui Gilles Galliez, când i-a interpretat în limba maternă un şlagăr lansat de Dalida, determinându-l apoi să intre în duet pentru a cânta popularul “Aupres de ma blonde”, răsplătit cu aplauze furtunoase. “Vive la Roumanie!”, a strigat entuziasmat francezul iar replica a fost spontană: “Vive la France!”
Tot Doina Ghiţescu l-a convins pe fostul deputat liberal Adrian Miuţescu să se ridice de la masa unde se simţea foarte bine lângă Ştefan Lăzăroiu pentru a cânta romanţa “De ce oare eu te-am cunoscut”(tot în duet) şi chiar pe prof. Gheorghe Nicuţ, care aşa cum ne-a obişnuit, a impresionat cu “Foaie verde măr sălciu”, la care a fost acompaniat de Adrian Vişan, şeful formaţiei de la “Hanul drumeţului”, din Bucureşti. Acesta a fost coleg cu Doina Ghiţescu la Şcoala Populară de Artă cu ani în urmă şi a reîntâlnit-o la Poenărei, ca şi pe vechiul amic Doru Beca, primul aromân stabilit în satul de pe valea Râului Doamnei, pentru care a cântat un cântec în limba sa, ridicând lumea de la mese într-o horă parcă fără de sfârşit…
Nici colegii săi nu s-au lăsat mai prejos şi au fost de-a dreptul strălucitori – solista de muzică populară Elena Zambila, Pavel Ilie (Michael, muzică uşoară), Marian Gheorghe, zis Viteză (acordeon), Marius Vladan, zis Italianu’ (orgă) şi Alexandru Bălăioară, zis Artistu’ (vioară). La reuşita petrecerii şi-au dat concursul şi localnicii Nicoleta Claudia Bădoiu (care promite mult în muzica populară), “copilul orchestră” David Sturzeanu sau deja cunoscutul peste nu ştiu căte hotare de sat, Nicu “Fluieraşul“ Cătănoiu.

Prin hore şi dansuri din toate genurile muzicale, participanţii s-au scuturat de îngreunarea bucatelor sau băuturilor, dintre care n-a lipsit vestita ţuică de Poenărei, galbenă ca mierea, scoasă din pivniţele răcoroase unde dormitează prin butoaie de dud sau de stejar până-i vine timpul să-şi împlinească menirea de a bucura sufletele oamenilor. Ceea ce se petrecea acolo a întrunit şi aprecierile şefului Culturii argeşene, Sorin Mazilescu, originar din Coşeşti, pe care însă sarcinile de serviciu l-au chemat destul de repede la Arefu.
Virgil Baciu a distribuit şi diplome de onoare pentru ing. Nicolae Iuraşcu, Doru Bobi (Trustul Media Argeş Expres), Nicolae Stoian (sponsorul ediţiei), Doru Beca, Adrian Miuţescu, Vidra Partenie, Gabriela Dinică (soţia ilustrului dispărut, maestrul Gheorghe Dinică), Gheorghe Nicuţ (fostul primar din Curtea de Argeş, participant la toate ediţile), Dodică Păunescu, prof. George Baciu, Elena Picu şi Doina Ghiţescu. Pentru câteva ore, oamenii şi-au uitat grijile şi s-au distrat fără restricţii, poate gândindu-se şi la ce va fi anul viitor, când de organizare urmează să se ocupe Ştefan Lăzăroiu… Oricum, petrecerea a atins apogeul în momentul în care s-a aprins focul de tabără de-a dreptul ritual de acum şi s-a spart abia spre dimineaţă, pentru a se revigora câteva ore mai târziu, în cadru mai restrâns, pentru că şi la Poenărei mai sunt la preţ cele trei zile tradiţionale ale distracţiilor româneşti. Toţi şi-au urat bună revedere anul viitor, în locurile acestea minunate, care câştigă într-o zi din an tinereţea fără bătrâneţe a locurilor binecuvântate de Dumnezeu.

La Mulţi Ani, Poenărei!

Eva ADAM

Cinstind trecutul, cu ochii spre viitor – Întâlnirea anuală a fiilor satului Poenărei

Posted in eveniment rural with tags , , , , , , on august 29, 2009 by argesuldenord

Dacă Dumnezeu îţi îndrumă paşii să urci pe Valea Râului Doamnei spre Corbii de Piatră, la un moment dat, pe mâna stângă îţi sare-n ochi la capăt de drum o alcătuire ca un altar sculptat în lemn. Ca bun creştin, te închini la crucea simbolizând pătimirea lui IIsus pentru răscumpărarea păcatelor lumii. Iar dacă norocul sau o putere mai mare decât cea omenească ţi-a purtat paşii într-acolo în prima zi de sâmbătă de după prăznuirea creştină a Sfintei Maria, Maica Domnului, îţi va va îndruma calea să urci pe drumeagul pietruit, chemat de clopotele bisericii din Poenărei. Şi poate vei fi uimit că nu eşti singur şi că alături de tine sunt şi alţii care năzuiesc să ajungă spre unul dintre locurile de unde curge veşnicia în crugul vremii, pentru a-şi spăla sufletul de păcatele ştiute şi neştiute.
De 6 ani aşa se întâmplă în fiecare asemenea zi. La Poenărei, din iniţiativa a trei vrednici fii ai satului, Virgil Baciu, Sorinel Păunescu şi Gigi Vlad – fie-i odihna lină şi ţărâna uşoară! – fraţii lor de pământ şi suflet se adună pe la vetrele străbune prăznuind acest adevărat Paşte de vară. Poate că Dumnezeu a orânduit drept răsplată pentru suferinţele oamenilor din Poenărei ca într-o zi din an să reînvie, căpătând drept de viaţă nouă…
Veşnică pomenire martirilor libertăţii!

 

Poenărei, sâmbătă, 22 august 2009, la aproape 481 ani de la prima atestare documentară din 10 noiembrie 1528… Inima satului bate prin glas de clopot la biserica din lemn clădită între 1937-1943 după planurile arh. D. Ionescu-Berechet prin truda localnicilor, sub privegherea preotului ctitor Ioan Constantinescu, tatăl actualului reputat istoric Grigore Constantinescu. Uliţele satului sunt prea mici pentru mulţimea autoturismelor venite de pe tot cuprinsul românesc. Printre fiii satului îşi găsesc loc în biserică fostul deputat Adrian Miuţescu, fostul primar de Curtea de Argeş Gheorghe Nicuţ, consilierul municipal Nicolae Derviş, primarul din Corbi, Mihai Ungurenuş, primarul domnişan Nicolae Smădu, vicele Adrian Achim şi consătenii prof. George Baciu şi Ion C. Hiru, fondatori ai Fundaţiei “Petre Ionescu-Muscel” (care a doua zi aveau să distribuie premiile unui concurs naţional), directorul Bibliotecii Municipale, Marian Ghiţă şi mulţi alţii care sufleteşte se simt adoptaţi de micuţa comunitate cu vârstă aproape semimilenară. Un sobor de preoţi în frunte cu consilierul eparhial Daniel Obrocea, reprezentându-l pe PS Calinic, Episcop al Argeşului şi Muscelului şi cu preotul-paroh Ion Tuţă oficiază cu glasuri înalte şi solemne slujba de pomenire a fiilor satului trecuţi în amintire. Dintr-o regretabilă scăpare corectată mai apoi de istoricul Grigore Constantinescu, nu se fac auzite numele celor 4 martiri localnici căzuţi sub gloanţele plutonului de execuţie comunist în noaptea de 18 spre 19 iulie 1959. La final, portretele acestora, preoţii Nicolae Andreescu şi Ioan Constantinescu, învăţătorul Gheorghe Popescu şi baciul Nicolae Ticu-Sorescu îşi găsesc locul cuvenit alături de ctitori. Nu sunt uitate nici numele altor 10 condamnaţi care au însumat 113 ani de puşcărie: Maria pr. Andreescu, Justina pr. Ioan Constantinescu, prof. Ioana Constantinescu-Preduţ, student Gheorghe Gh. Popescu, Maria înv. Gheorghe Popescu, Gheorghe N. Sorescu şi mama sa, Maria. Lor şi tuturor celor care au avut de suferit de pe urma terorii bolşevice dezlănţuită de comunişti cu mai bine de 50 ani în urmă, veşnică pomenire în veacul vecilor!

Primarul Ungurenuş nu e Regina Maria!

Istoricul Grigore Constantinescu şi-a prezentat apoi ultima carte – “Epopeea Rezistenţei anticomuniste din Poenărei Muscel” – avansând drept argument un citat din Alexandru Vlahuţă: “Uitarea e un început de ruină în sufletul unui neam”. Apărută graţie sponsorului unic Virgil Baciu, aceasta se vrea a fi opentru cei de azi şi pentru cei de mâine piatra de temelie a dăinuirii. Pentru că, spunea cândva Nicolae Iorga, poporul care-şi uită trecutul nu are drept la viitor. Totodată a prezentat şi revista anuală a comunităţii – “Poenărei, străbuna vatră natală” – apărută pentru al cincilea  an cu acelaşi sprijin financiar şi prin truda colectivului de redacţie strâns în jurul său. Respectând adevărul istoric, Grigore Constantinescu le-a amintit celor prezenţi că angajamentul luat cu un an înainte de consolidare a bisericii s-a împlinit tot datorită ajutorului covârşitor dat de acelaşi Virgil Baciu. Profitând de prezenţa primarului comunei, Mihai Ungurenuş, a atras atenţia asupra necesităţii captării izvoarelor subterane care pot măcina în timp temelia sfântului lăcaş. Şi iarăşi n-a uitat istoricul ridicat dintre fiii satului că primarul nu şi-a onorat promisiunea de a ridica pe cel mai înalt vârf de deal de la Poenărei o cruce monumentală de comemorare a martirilor luptei anticomuniste din gruparea de rezistenţă Haiducii Muscelului. Cu fină ironie, domnia sa a făcut trimitere la crucea de pe Caraiman ridicată de Regina Maria, scuzându-l subţire pe primul edil cum că n-ar fi chiar uituc, dar a fost împiedicat de gripa aviară, de criza economică sau de gripa porcină în încercarea de a-şi ţine cuvântul dat.
Primarul a sărit ca muşcat de streche: “Pe măsură ce îmbătrânim, cei mai mulţi dintre noi facem crucile tot mai mari!” (Pe piept, poate…). Şi a trecut la contraatac, recomandându-i istoricului să vină mai des prin satul natal, nu numai într-o zi din an. Replica potrivit căreia e infinit mai greu să întocmeşti o carte cu faptele de laudă ale părinţilor căzuţi pe altarul patriei decât să te plimbi ca vodă prin lobodă, admirându-te prin bălţile gropilor din drum, l-a lăsat rece pe şeful administraţiei comunale. Mai mult, acesta s-a spălat pe mâini ca Pilat din Pont de dojana neacceptării propunerii botezării unor uliţe din Poenărei cu numele martirilor libertăţii, aruncând vina pe legislativul local. Şi atunci, chiar şi cei care se mai îndoiau au înţeles că primarul Ungurenuş nu e şi nu va fi o Regină Maria pentru comunitatea pe care o cârmuieşte aşa cum poate şi cum îl duce capul! (Supărat, dumnealui n-a mai venit la petrecerea câmpenească).

A.C.A.: apă, canal, asfalt

Acestea au fost cerinţele prioritare formulate de către Virgil Baciu pentru ridicarea satului natal din încremenirea stării precolectiviste din urmă cu 50 ani. Văzând că nu-l poate sensibiliza pe primarul care nu prea are la suflet Poenăreiul, şi-a anunţat intenţia ca împreună cu cei cei care-l sprijină să întocmească proiecte pentru accesarea unor fonduri de dezvoltare europene nerambursabile. Totodată, a remarcat faptul că, urmare a strădaniilor din ultimii 6 ani, satul dă semne de revigorare, vădite prin noile construcţii în număr de 9, care nu-s de colea la o comunitate îmbătrânită de numai 100 locuitori, careia i s-a desfiinţat şi şcoala, intrată într-un proces ireversibil de degradare.

Petrecere populară până a doua zi

Cei prezenţi au putut vizita apoi muzeul local instalat în şcoală, unde există şi o expoziţie de metaloplastie şi pictură realizată de fiul satului Constantin Samoilă şi şi-au găsit loc la mesele din corturile care îi protejau de razele dogoritoare ale soarelui. Vestitul lăutar Didi Carpovici şi concurenţii săi de la Berevoeşti, Leana şi Nicu Oprea, Ştefania Rareş şi Valentina Ionescu, fluieraşii din Corbi şi grupurile folclorice i-au îndemnat pe cei prezenţi să se prindă în horă şi să joace până la ruptul încălţărilor, inimaţi de vestita ţuică de Poenărei stinsă cu bere rece şi de mititeii, pastrama, brânza cu mămăliga strămoşească şi alte produse ale pământului stropit cu sudoare şi îngrăşat deseori cu sânge. Şi n-au uitat cei de faţă să lase, potrivit tradiţiei, câteva picături de ţuică să cadă peste glia lacomă… N-a lipsit nici muzica uşoară interpretată de Daniela Marin şi Adelina Stancu, pe acordurile cărora mulţi au intrat pe ringul de dans acoperit cu iarbă. “Tatăl pâinii”, Nicolae Derviş şi-a câştigat repede fani din rândul celor prezenţi prin comportamentul firesc şi generozitatea sa, fiind aplaudat la scenă deschisă când s-a  prins în joc inclusiv cu Ştefania Rareş, făcând deliciul scriitorului Marin Ioniţă. La rându-i, acesta s-a declarat cucerit de repertoriul autentic al soţilor Leana şi Nicu Oprea, pe care i-a răsplătit pentru sufletul pe care-l pun în cântecele lor.
Petrecerea a continuat şi după ce soarele s-a dus la culcare la lumina focului de tabără haiducesc, sub cerul înalt al verii spuzit de stele, până când acestea au pălit şi astrul zilei a revenit mirat să-i regăsească pe fiii satului Poenărei în dimineaţa zilei de duminică, atunci când cu greu s-au despărţit pentru a-şi odihni trupurile trudite, nu înainte de a-şi da întâlnire peste un an, în prima zi de sâmbătă de după sărbătoarea creştină a Maicii Domnului…
Eva ADAMP1070575