Arhivă pentru ghica stirboiu

Amintirile inginerului Iuraşcu – Vânătoare de capre, cu tâlc, în Carpaţi

Posted in Evocari with tags , , on august 28, 2010 by argesuldenord

La sărbătoarea satului Poenărei, în 21 august 2010, a participat pentru prima dată şi familia inginerului bucureştean Niculae Iuraşcu (foto), invitată de Virgil Baciu. Invocarea numelui satului i-a trezit amintiri vechi omului din capitală. Prin octombrie sau noiembrie 1960, dumnealui sosea pe valea Râului Doamnei ca tânăr inginer stagiar, specializat în geologie. Misiunea sa era să facă studiile în teren pentru definitivarea traseelor secundare ale amenajării hidroenergetice din bazinul Râului Argeş. O parte din debitele râurilor Zârna, Văsâlatu, Cernat, Vâlsan şi Dobroneagu a fost captată şi dirijată prin galerii subterane spre Barajul Vidraru. În 1965, când hidrocentrala de pe Argeş a fost dată în funcţie, barajul în cauză era al cincilea în Europa şi al nouălea în lume – după înălţime – iar uzina de la Căpăţâneni dispunea de prima centrală electrică subterană din ţara noastră. Timp de cinci ani şi jumătate, inginerul Iuraşcu a trăi printre muntenii din nordul Argeşului. Dintre toţi i s-a lipit de suflet familia primei sale gazde.

Dureri ascunse

“Drumul de la gara din Curtea de Argeş l-am făcut cu un autobuz IRTA ca vai de lume, care avea două curse zilnice spre Sboghiţeşti, de unde cu rucsacul plin de haine şi conserve şi cu nelipsitul ciocan de geolog mai aveam ceva de mers pâna la Slatina (Nucşoara). Acolo trebuia să găsesc gazdă pentru circa trei săptămâni”, mărturisea cu privirea înceţoşată Niculae Iuraşcu. Dumnealui n-a uitat nici acum faptul că avea obligaţia să-şi anunţe prezenţa la Sfatul Popular şi la Miliţie, justificând-o cu ordinul de serviciu estimând durata şederii şi precizând obligatoriu gazda. Restricţiile erau de înţeles într-o vreme în care o sumedenie de case şi stăpânii lor erau îndoliaţi de pierderea celor dragi, care se împotriviseră chiar şi cu arma în mână comunismului, fuseseră arestaţi, torturaţi, executaţi. Iar pomenirea numelui unuia dintre ei putea fi periculoasă, chiar şi după dispariţia grupului fraţilor Arnăuţoiu, a Jublenilor, a colonelui Arsenescu sau a celui de pe Topolog, al avocatului Dumitru Apostol. Istoria ultimilor ani era tabu şi oamenii aveau buzele lipite pentru asemenea subiecte. La Nucşoara, condamnările pronunţate de tribunalele militare depăşeau un mileniu, astfel că nu se uita vechea deviză “Cine limbă lungă are, cinci ani va săpa la sare!…”. Oamenii îşi ascundeau durerile mai vechi sau mai noi şi evitau să discute chiar şi cu ai lor anumite subiecte delicate. De regulă, muntenii nu-şi prea deschid sufletele în faţa altora, iar când o fac, apoi înseamnă că sunt siguri de probitatea morală a interlocutorului.

Nenea Ghică Ştirboiu – vânătorul

“Nu mai ştiu cum mi-am găsit gazdă, dar în casa lui nea Ghică Ştirboiu şi a soţiei am mâncat, am lucrat pe hărţi, dar mai ales am stat de vorbă seara ceasuri bune, la lumina lămpii cu gaz, până cînd dumnealor se retrăgeau discret în cameră, pentru odihnă… Am sta mult la taclale, dar niciodată n-a adus vorba despre întâmplări recente care-i marcaseră pe oameni, despre durerea lor greu stăpânită sau despre tragedia atâtor vieţi sfărâmate nemilos, când anumite familii fuseseră definitiv despărţite… La vremea aceea eu ştiam foarte puţine lucruri despre asemenea întâmplări şi n-am îndrăznit să aduc vorba despre ele… Şi-apoi, oricât le-aş fi câştigat încrederea, suferinţa era numai a lor, o purtau cu demnitate şi cu capul sus şi n-aveau de ce s-o împartă cu alţii din afară”.
Nenea Ghică îşi alina nostalgia cu poveşti vânătoreşti, căci ca tot munteanul cu ochi ager şi flintă bună, nu se dăduse în lături ca în tinereţe să facă şi un pic de braconaj, din necesitate sau pentru propria-i plăcere. Pe vremea regelui Ferdinand, la Bahna Rusului era foişor de vânătoare şi tânărul Ghică Ştirboiu îşi făcuse faimă de bun ţintaş, ajungând într-o vreme mai mare peste hăitaşi. Ori tocmai reputaţia îi adusese sarcina de a organiza o vânătoare de capre negre pentru “boieri” veniţi din străinătate, care nu aveau asemenea trofee în colecţiile lor.

Suflet de străin

Tânărul inginer Iuraşcu asculta cu sufletul la gură povestea lui nea Ghică, văzând parcă o epocă pe care o cunoscuse numai din filme sau din cărţile citite. Şi nu trebuie să mire faptul, pentru că gazda lui avea talentul unui Calistrat Hogaş, dublat de simţirea lui Al. Brătescu-Voineşti… Aşa a aflat cum au venit “boierii” străini având printre ei un român, vorbitor de engleză. Nea Ghică nu se mai sătura privind armele şi echipamentele de vânătoare sofisticate coborâte din maşini. Oaspeţii au fost omeniţi cu toată grija şi îndemnaţi devreme la somn, căci urmau să plece imediat după miezul nopţii, având multă cale de călcat. Coşuri cu poame proaspete, copane de pui şi alte fripturi, pâine abia scoasă din cuptor, brânză în coajă de brad şi câte alte bunătăţi de-ale gurii au fost plasate cu grijă în samare, pe crupele cailor, împreună cu sticle cu vin, dar mai ales cu nectarul prunelor locului, ţuica strămoşească ascunsă în ploşti pântecoase. De apă nu duceau grijă, căci izvoare erau la tot pasul!…
Ghică Ştirboiu cu câteva ajutoare de nădejde deschideau colana, care preţ de câteva ceasuri a tot urcat spornic spre Lespezi, unde i-au prins zorile şi şi-au putut clăti ochii în frumuseţea fără seamă a căldării de sub Podragu şi Viştea Mare, pe versantul sudic al Făgăraşilor. Acolo au îmbucat ceva, după ce şi-au aşezat în linişte tabăra de vânătoare, montând instrumentele necesare pe trepiede şi pornind pânda. Nea Ghică şi ai lui se retrăseseră cu caii la păscut, căci îşi îndepliniseră prima parte a misiunii.
“În baia de lumină a razelor se adunase mulţime de familii de cornute. Iezii se fugăreau în joacă, întărindu-şi picioarele încă fragede pe stâncile alunecoase sau se lăsau ţesălaţi molcom de limba aspră a caprelor; ţapii se hârjoneau şi ei, încercându-şi în glumă puterea coarnelor în aşteptarea luptelor aprige din vremea boncănitului, ce precede împerecherea”. Un peisaj edenic, de început de lume, evocat de inginerul Niculae Iuraşcu din amintirea povestirii lui nea Ghică. Acesta nu înţelegea de ce străinul încremenise pe scăunelul lui cu arma cu lunetă la ochi, fără a trage, deşi avea în bătaie trofee cum nici nu visase. Niciun foc de armă n-a tulburat pacea acelui colţ de rai până ce soarele a trecut de crugul zilei, iar gingaşele patrupede s-au retras spre locuri mai umbroase, cu iarbă mai fragedă, ducându-se cu mic, cu mare, pe cărări ştiute numai de ele şi ieşind una câte una din bătaia armelor.
Românii lui nea Ghică nu pricepeau ce se întâmplase, cu ce greşiseră, dar nu îndrăzneau să-i tulbure pe oaspeţi şi vraja care parcă stăpânea împrejurimile. Într-un târziu, a fost chemat şi i-a fost dat să asculte prin intermediul translatorului o mărturisire emoţionantă. Străinul pasionat de vânătoare colindase multe ţări în cei 60 ani de viaţă, împuşcase antilope în savana africană, un tigru bengalez prin India, mistreţi şi cerbi prin pădurile poloneze şi tot soiul de vânat ales prin lumea largă. “Ei bine, de caprele negre de aici auzisem adesea, mi-am dorit un trofeu şi am pus la treabă prieteni binevoitori, de am ajuns aici… M-ai întâmpinat ca pe cel mai apropiat prieten, m-ai găzduit şi mi-ai pus pe masă tot ce-ai avut mai bun, cum nu se prea întâmplă prin alte părţi; m-ai adus apoi în acest loc minunat de vânâtoare, având şi ajutorul Celui de Sus pentru o astfel de vreme, dar în faţa bucuriei nestăvilite de viaţă, a dragostei părinţilor pentru odraslele lor necuvântătoare şi neştiutoare a primejdiei ce le pândea, eu – cel vechi şi hârşit în trasul cu puşca oriunde şi în orice – nu am mai fost în stare să apăs pe trăgaci! După lecţia pe care mi-a dat-o azi viaţa, mă voi gândi tare mult dacă o voi mai face vreodată…”.
A rămas mut nea Ghică Ştirboiu auzind aşa ceva şi fiind răsplătit peste aşteptări de străinul pe care-l dusese în acel colţ de rai. Şi mut a rămas şi tânărul Niculae Iuraşcu, auzind incredibila poveste. Sărăciţi de cuvinte suntem şi noi, acum, gândindu-ne că românii noştri n-au avut suflet să-şi cruţe semenii şi să nu-i chinuie sau să ezite să apese pe trăgaci când li s-au dat ordine. S-au purtat ca nişte fiare, dar au fost iertaţi, chiar dacă şi la Poenărei s-ar putea ridica un memorial închinat celor jertfiţi pentru ca noi să putem cunoaşte adevărul despre trecut şi să ne croim altfel viitorul, pornind de la pilda lui nea Ghică Ştirboiu – fie-i ţărâna uşoară şi veşnica odihnă lină, lui şi celor ca el şi ai lui! Tuturor veşnică pomenire, iar celor ca Virgil Baciu să le dea Dumnezeu sănătate şi puterea înfăptuirii în tot ceea ce gândesc spre binele celorlalţi oameni. Amin!
Eva ADAM