Gheorghiţa (Geo) Glinasti (1954-1986) – o artistă amatoare, plină de graţie şi de frumuseţe

Au trecut mulţi ani de la dispariţia din peisajul cultural-artistic argeşean a artistei noastre Gheorghiţa Glinasti (1954-1986), o fată talentată, de valoare deosebită: solistă şi recitatoare a Casei de Cultură, membră a Ansamblului de cântece şi dansuri “Argeşul”, solistă a Corului “Orfeu”, membră şi a altor formaţii de amatori din Curtea de Argeş. Fără “steaua” ei pe scenă, pierdută prea devreme printre “stelele Cerului”, manifestările cultural-artistice din oraşul nostru au devenit parcă mai sărăcăcioase şi mai triste…
Vorbind despre Geo Glinasti (aşa cum o alintam cu toţii), îmi vine în minte, fără să vreau, imaginea fetei din poemul eminescian: “A fost odată ca-n poveşti/ A fost ca niciodată /… / O prea frumoasă fată”… (Luceafărul). Într-adevăr, Geo a noastră a fost “o prea frumoasă fată” de o nobleţe şi eleganţă deosebite, cu talent interpretativ şi cu o voce asemănătoare la timbru cu marea “pasăre măiastră a muzicii româneşti”, Maria Tănase. Vocea ei răsună şi astăzi prin vechile mele amintiri din Casa de Cultură, unde am lucrat ca metodist-instructor aproape 15 ani. Cum intra în Casa de Cultură, Geo îşi făcea simţită prezenţa prin cântec. Dădea semnalul încă din holul de la intrare, unde se oprea pentru câteva vocalize. Simţea că vocea ei are o rezonanţă şi o vibraţie deosebită în holul mare al Casei de Cultură. Dacă n-o cunoşteai pe Geo şi-i auzeai numai vocea, credeai că răsună prin difuzoare vocea Mariei Tănase. Avea şi un repertoriu ales din cel al marii artiste: “Cine iubeşte şi lasă”, “Mărie şi Mărioară”, “Bun îi vinul ghiurghiuliu”, “Mi-am pus busuioc în păr”… şi altele. Şi chiar îi plăcea să poarte câte o floare, de obicei trandafiri cu semnificaţii de cântec, în podoaba-i de păr negru ca pana corbului, revărsat peste “umerele goale”, vorba poetului. Brunetă, cu ochi căprui, mari şi expresivi, umbriţi de sprâncene arcuite, Geo Glinasti atrăgea atenţia prin feminitate şi eleganţă, prin vorba-i caldă, în grai dulce şi convingător…
Revenind la anii formării sale profesionale, aş aminti că s-a născut la 3 ianuarie 1954, în com. Davideşti, satul Conţeşti-Argeş. A crescut şi a făcut studiile primare şi secundare la Casa de Copii (Orfelinat) Rucăr, apoi, şi-a continuat studiile la Liceul Teoretic din aceeaşi localitate. Nu-i plăcea să vorbească despre anii petrecuţi în Orfelinat şi nici despre familia sa. De aceea, viaţa ei familială a rămas pentru noi un mister. Nu avea posibilităţi materiale pentru a urma o facultate, deşi ar fi dorit din toată inima să reuşească la Facultatea de Teatru. A fost îndrumată la Şcoala Postliceală de Tehnician Proiectant la I.M. Câmpulung-Muscel. Era talentată la desen tehnic şi şcoala postliceală îi asigura mai uşor şi mai repede un loc de muncă. Astfel, la 6 august 1975, cu diploma de “tehnician proiectant” în buzunar, Geo Glinasti se încadrează la Întreprinderea Electrocentrale din Curtea de Argeş, ca tehnician în compartimentul “Plan, Proiectare Tehnologică”. Sindicatul “Electrocentrale” i-a repartizat şi o garso-nieră în blocul construit de întreprindere, în str. Banu Mărăcine, din Curtea de Argeş. După 9 ani de muncă, atât la întreprindere, cât şi în activitatea cultural-artistică, Geo se îmbolnăveşte grav şi este nevoită să se pensioneze “pe caz de boală”, la 1 aprilie 1984. După pensionare, a mai trăit numai doi ani, mai mult prin spitale, până la 14 septembrie 1986, când îşi încheie firul vieţii pe un pat de spital din Curtea de Argeş. A fost o veste tristă pentru întregul nostru oraş. A căzut ca un trăznet peste inimile celor care o cunoşteam şi o admiram. A fost condusă pe ultimul drum de membrii Ansamblului “Argeşul”, de coriştii din “Orfeu” şi de numeroşi alţi prieteni, cu inimile cernite, fiind înmormântată pe 16 septembrie 1986, în Cimitirul Conţeşti. La numai 32 ani şi jumătate, în floarea tinereţii, se încheie tragicu-i destin cu “aripile frânte” prea devreme, un destin care putea să zburde cu rezultate remarcabile pe scenele artei româneşti.
În scurta-i şi trudnica-i viaţă, Geo Glinasti s-a manifestat ca o femeie puternică, optimistă, care a luptat cu greutăţile vieţii, dar şi cu o boală ascunsă, necruţătoare. Şi-a strâns puterea şi optimismul din cântec şi din iubirea celor care i-au fost aproape. A fost câţiva ani “bună prietenă” (dacă nu chiar iubită) cu prof. Gelu Ciuculescu, de la care a învăţat “tehnica interpretării corale”. Geo avea un talent deosebit în diverse domenii: cânta, recita, interpreta orice rol în teatru, prezenta spectacole, avea charismă în prezentare, o dicţie deosebită. Cum a venit în Curtea de Argeş, a căutat mai întâi Casa de Cultură şi s-a integrat rapid în colectivul nostru de artişti amatori. De la început, s-a impus prin talent şi competenţă ca vedetă a Ansamblului de cântece şi dansuri “Argeşul”, apoi, în Corul de cameră “Orfeu”, dirijat de prof. Gelu Ciuculescu. S-a implicat tot ca vedetă în formaţiile “Grup satiric”, “Montaj literar-muzical”, “Miniaturi satirice”, “Teatru de păpuşi” etc., în care a jucat diverse roluri. La “Radioficarea” oraşului era o prezenţă cotidiană cu înregistrările ei din spectacole. La toate concertele corale, Gelu Ciuculescu o “antrena” în roluri de solistă pentru prelucrări folclorice, altistă de bază, de prezentatoare şi moderatoare etc.
În Ansamblul “Argeşul”, Geo era considerată “sarea şi piperul pentru spectatori” (remarca prof. Mihai Tiţa, directorul Casei de Cultură): cânta mai multe melodii din repertoriul propriu, precum şi din repertoriul Mariei Tănase, Sofiei Vicoveanca, Mariei Lătăreţu (“Mărioară de la Gorj”, “Cine iubeşte şi lasă”, “Joacă bine, bade, hăi”, “Ce se-aude, măi neicuţă” etc.). Prezenta spectacole, rostea de multe ori scheciuri, monoloage, poezii umoristice. Cu multă pasiune şi simţire patriotică interpreta balada “Radu lui Anghel”, preluată din zona sa natală, Conţeşti, Argeş. De obicei, în Ansamblul “Argeşul”, Geo Glinasti cânta în finalul spectacolelor, după soliştii consacraţi ca Mioara Popa, Gigi Iordăchescu, Graţian Bădescu, Vasile Niţescu, Gigi Boeru, Mitică Tavă şi alţii. Şi trebuie precizat că “Argeşul” a prezentat spectacole în multe localităţi din zonă (Curtea de Argeş, Domneşti, Corbeni, Stăneşti, Corbi, Tigveni, Albeşti, Valea Danului, Valea Iaşului etc.), precum şi pe Litoralul Mării Negre. De asemenea, Geo Glinasti a fost colaboratoare la Teatrul “Al. Davila”, din Piteşti, cântând împreună cu orchestra “Doina Argeşului”, cu care a făcut numeroase înregistrări la radio şi TV, precum şi turnee artistice în ţară şi în afara ei, cu deosebire în Olanda şi în Cehoslovacia.
A participat, din partea Casei de Cultură, la toate ediţiile Festivalului Naţional “Cântarea României”, ca recitatoare cu celebra poezie “Minunea”, de Marin Sorescu (Premiul I pe ţară şi Titlul de Laureată, la ediţia a II-a, august 1979) şi ca “Rapsod popular”, cu balada “Radu lui Anghel” (Premiul I pe ţară şi Titlul de Laureată, la ediţia a III-a, august 1981). De asemenea, solista şi recitatoarea Geo Glinasti s-a manifestat în “Cântarea României” şi ca membră a formaţiilor artistice din care făcea parte: Ansamblul de cântece şi dansuri “Argeşul” al Casei de Cultură; Corul de cameră “Orfeu”, dirijat de prof. Gelu Ciuculescu; formaţia de miniaturi satirice şi grupul satiric al Casei de Cultură; formaţii ale sindicatului Întreprinderii Electrocentrale din Curtea de Argeş etc. Cu toate formaţiile, Geo Glinasti a fost laureată cu premiile I, II, III, în Festivalul Naţional “Cântarea României”. Ar fi o listă prea lungă să le prezint, detaliat; ele sunt consemnate în vol. “Arc peste timp” (Centrul Creaţiei Populare Argeş, la Semicentenar, 1956-2006, Ed. “Paralela 45”, Piteşti, p. 342-359).
“Minunea de la Argeş”, laureată pe ţară cu poezia soresciană, s-a prezentat şi la Festivalul Tineretului de la Costineşti (1982), unde, de asemenea, a ocupat locul I şi “Laureată cu Marele Premiu”, ca recitatoare şi ca solistă, fiind declarată şi “Miss Costineşti”. Era bucuroasă şi ne povestea că în această manifestare de prestigiu de pe litoral s-a întrecut cu Adriana Trandafir şi cu Maria Dragomiroiu, pe care le-a învins în finală.
Geo Glinasti a fost o prezenţă activă şi în formaţiile de montaj literar (cu “Doina” eminesciană şi cu “Limba noastră”, interpretare folk), grup satiric, miniaturi, alături de artişti amatori ca Marian Ducă, N. Ungureanu, Carmen Mihăescu, Georgică Ştefan-Minculete, Gabi Miroiu, Marian Ghiţă şi alţii.
Ne amintim cu mândrie că Geo Glinasti a evoluat, ca rapsod popular şi ca solistă de muzică folk, în spectacolul prezentat de Cenaclul “Flacăra”, condus de poetul Adrian Păunescu, pe scena amenajată în anul 1979 la Biserica Domnească din Curtea de Argeş. Apreciindu-i calităţile deosebite, marele poet a invitat-o şi în alte turnee prin ţară. De asemenea, Geo Glinasti a cântat şi a recitat de mai multe ori în Serbările “Scânteii Tineretului” (L. Avramescu).
Îi plăcea să se îmbrace în costum naţional din zona Muscel sau Argeş. Părea o “ţărăncuţă” pictată de Nicolae Grigorescu, împodobită cu ie înflorată, vâlnic sau fotă, cu motive populare, opincuţe şi maramă. Avea costume “ca zestre de la mama” şi le păstra cu sfinţenie. “Port în suflet”, spunea ea, “ca o binecuvântare dumnezeiască cântecul şi portul popular românesc”…
Aşadar, Geo Glinasti respira parcă viaţa cu sete, sorbind senzaţii infinite… A trecut prin lume ca un meteor strălucitor, mistuit prea devreme la flacăra focului său lăuntric. Inima ei vastă şi generoasă s-a dăruit oamenilor luminând şi împărtăşind daruri dumnezeieşti de graţie şi de frumuseţe… De aceea, Geo ne va rămâne ca o amintire frumoasă, ca o icoană de preţ în sufletele şi inimile noastre, în memoria vie a comunităţii argeşene…

Prof. Daniel DEJANU

Profesorul Nicolae Hera, un nume de rezonanţă sonoră pentru argeşeni, un spirit de aleasă lumină…

O prezenţă proeminentă în peisajul cultural-educativ argeşean este, fără îndoială, profesorul şi juristul Nicolae Hera, un nume care înnobilează comunitatea stăneşteană prin distinsă rezonanţă şi învăţăminte trainice. Portretul său luminos, în chip de efigie strălucitoare, pe o monedă de aur, mi-a impresionat copilăria şi adolescenţa cu imaginea-i impunătoare şi vorba-i înţeleaptă, cu sfaturi pornite din inima unui Apostol adevărat.
După noian de vremuri scurse în zbuciumul vieţii, parcă-l revăd întocmai, şi astăzi, prin chenarul vioriu al amintirilor, pe omul Nicolae Hera, profesorul meu de istorie-geografie din Şcoala Elementară de 7 ani Stăneşti, demonstrând cu indicatorul pe harta României va-loarea “minunilor” cu care ne-a înzestrat din belşug Dumnezeu, apărate şi păstrate de moşii şi strămoşii noştri, cu sacrificii…
Este o mare onoare pentru mine şi chiar o datorie de suflet să evoc în pagini de lumină personalitatea omului şi pedagogului Nicolae Hera, născut la 29 septembrie 1908, în familia Joiţa şi Nicolae Hera, din satul Pârâieşti, com. Stăneşti, fostul judeţ Muscel. A trăit intens, trudind pe altarul sfânt al şcolii româneşti, trecând prin vremuri tulburi, cu prea puţine izbânzi, unele cu amintiri dureroase, retrăgându-se obosit, la 29 mai 1996, în vârstă de 88 ani, pentru odihna-i veşnică în cimitirul Bisericii “Sfânta Treime” din Stăneşti.
Tatăl său, născut în satul Slănic, com. Domneşti, s-a stabilit în cătunul Pârâieşti în 1904, prin căsătorie, întregindu-şi în câţiva ani familia cu trei copii: Maria, Irina şi Nicolae. Deşi cu copii mici acasă, datoria de patrie îl mobilizează pe tânărul tată pe frontul din primul război mondial, unde se remarcă “prin vitejie şi curaj
în bătălia de la Vidombac” (povesteşte prof. Gh. Ungurenuş în “Familii de ieri şi de azi…”, p. 31) iar, în retragere, bata-lionul său luptă prin tranşeele de pe Flămânda şi Valea Mare-Pravăţ, pe culmile Mateiaşului, pentru apărarea Câmpulungului. După război, cu “patria-n suflet şi boala-n oase”, cum se spune din bătrâni, se întoarce în sânul familiei, bolnav, în scurt timp găsindu-şi sfârşitul. Astfel, rămânând văduvă, “Lelea Zinca” (cum îi spuneam noi, pârâieştenii), cu trei copii la vârste fragede şi cu mari greutăţi gospodăreşti, este nevoită să-l trimită pe micuţul Nicolae la Şcoala Primară şi Elementară din Slănic, com. Domneşti, pentru a fi
sub supravegherea bunicilor paterni şi, mai ales, pentru a învăţa carte sub aripa exigentă a învăţătorului Dragomir Hera, fratele mai mare al regretatului său soţ.
La îndemnul unchiului dascăl şi cu binecuvântarea iubitei mamei, adolescentul Nicolae Hera urmează Liceul “Dinicu Golescu” din Câmpulung-Muscel, absolvind cursurile ca şef de promoţie. Dar posibilitatea de a ajunge student era pentru el încă un vis irealizabil… Cunoscându-i necazurile mamei-văduve, băiatul nici nu îndrăznea să-i vorbească despre continuarea studiilor sale la Bucureşti. Destinul îi surâde, descoperind întâmplător, un anunţ într-un ziar: “Anonimul X oferă o bursă pentru un student la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii din Bucureşti, prin profesorul universitar Petre Panaitescu, care va răspunde de examinare şi corectitudine. Se pot înscrie candidaţi din tot cuprinsul României” (“Familii de ieri…”, p. 32). Deşi era vorba de un singur loc şi de numeroşi concurenţi, tânărul absolvent de liceu, încurajat şi de profesorii săi câmpulungeni, participă la examen şi obţine cel mai mare calificativ. Profesorul examinator Petre Panaitescu, titularul catedrei de slavistică din Facultatea de Istorie, îl promovează cu bursă, fiind încântat de rigoarea şi seriozitatea cu care candidatul Nicolae Hera tratase subiectul propus. (Era vorba de tema “Influenţa slavilor asupra formării poporului şi limbii române”). Cu bursa şi-a achitat o parte din cheltuieli la facultate şi cantină, dar niciodată n-a aflat numele “Anonimului X”, ca să-i mulţumească pentru generozitate…
Preocupat şi de alte “studii universitare”, pe lângă Facultatea de Istorie, studentul Nicolae Hera se înscrie şi la cea de-a doua facultate, urmând cu succes şi cursurile Facultăţii de Ştiinţe Juridice din Bucureşti. După cursuri şi în timpul vacanţelor studenţeşti, se implică şi în activităţi obşteşti de “culturalizare a poporului”, în spiritul principiilor propuse de însuşi Regele Carol al II-lea, care “inaugurase epoca de aur a culturii” (cum remarca Liviu Rebreanu). Prin “Fundaţiile Culturale” înfiinţate şi îndrumate de sociologul Dimitrie Gusti (1880-1955) şi de conf. univ. Henri Stahl (1901-1991), stăneşteanul Nicolae Hera urmăreşte “reactivarea şi reorganizarea Căminului Cultural Picior de Plai din Stăneşti, înfiinţat încă din anul 1924”, pe lângă şcoală. Găseşte momentul oportun să atragă fonduri şi forţă de muncă pentru construcţia unui local propriu de cămin cultural şi în satul său natal: “Localul a fost construit între anii 1934-1936, prin participarea unor echipe studenţeşti, care au pus piatra fundamentală a clădirii actualului local. S-a putut observa atunci entuziasmul stăneştenilor, aportul lor prin muncă obştească cu braţele şi atelajele, ca şi iniţiativa şi îndrumarea învăţătorilor din acea perioadă”, precizează N. Hera în monografia “Satul Stăneşti”… (p. 84). Finalizată “de roşu” în anul 1936, clădirea a fost inaugurată cu denumirea Căminul Cultural “Marele Voievod Mihai I” din Stăneşti. La ceremonial a participat, desigur, şi tânărul prof. Nicolae Hera, fiind remarcat printre “ctitorii principali ai localului”. În anii următori, echipele de studenşi au revenit la Stăneşti pentru construcţia “Băilor populare” şi a unui teren de sport. Deşi n-a mărturisit niciodată, se presupune că prof. Nicolae Hera face parte dintre principalii ctitori ai Căminului Cultural, Băilor Populare şi terenului de sport. Din iniţiativa lui şi a scriitorului Emanoil Bucuţa s-a turnat, pe faţada Căminului Cultural, şi “o placă de bronz, cu numele eroilor stăneşteni căzuţi pentru apărarea patriei”.
Absolvent al Facultăţii de Istorie cu calificativul “Magna cum laude”, cu diplomă semnată de acad. Nicolae Iorga, dar şi absolvent al Facultăţii Juridice din Bucureşti, profesorul şi juristul Nicolae Hera, cu două diplome în buzunar, porneşte în căutarea unui loc de muncă… În primul an se angajează ca avocat la Tribunalul de Plasă Domneşti (1936), însă, dezamăgit de felul în care se desfăşurau “procesele”, demisionează după un an de avocatură: “Aici dreptatea iese din buzunarul procurorului şi al judecătorului (mărturiseşte N. Hera), nu după prevederile legilor, după interesele inculpatului, ci ale inculpatorului şi judecătorului” (După Gh. Ungurenuş, “Familii de ieri…”, p. 34).
În speranţa că diploma de la Istorie poate avea mai multă “greutate” la angajare, tânărul profesor porneşte în căutarea unui nou loc de muncă. Nu oricine se poate lăuda cu “Magna cum laude”, sub semnătura marelui N. Iorga! Prin bunăvoinţa admirabilei doamnei institutoare Ana Hera-Dumitru, fiica cea mică a familiei Hera (căsătorită cu prestigiosul profesor de matematică şi director de şcoală Lavrente Dumitru), care a strâns cu grijă şi cu multă rigoare în arhiva familiei toate datele importante (adeverinţe strânse de tatăl său, pentru dosarul de pensio-nare), putem consemna traseul angajărilor în învăţământ ale profesorului Hera, în căutarea unei catedre stabile de istorie. Pentru un an se angajează suplinitor la Gimnaziul mixt din Vatra Dornei (1937-1938), apoi încearcă să se apropie de casă, angajându-se în anul următor la Liceul “I.C. Brătianu” din Piteşti (1938-1939). Se reîntoarce în capitală, pentru un an, ca profesor de istorie la Liceul “Mihai Eminescu” din Bucureşti (1939-1940). Pleacă din Bucureşti, tot pentru un an, la Cursul de ucenici Târgovişte (1940-1941), apoi, în anul următor, la Cursul de ucenici Piteşti (1941-1942). Deşi căsătorit, cu doi copii mici, prof. N. Hera e nevoit să plece pentru un an şi mai departe, tocmai în Basarabia, suplinind la Gimnaziul teoretic de băieţi Bolgrad (1942-1943). În acest an (1943), trăieşte, în mod tragic, drama trecerii soţiei Anişoara Hera la cele veşnice, rămânând cu doi copii mici orfani de mamă. Dar n-a fost încovoiat de soartă… Îşi lasă copiii în grija bunicilor şi pleacă din nou “pe drumuri”, încadrându-se la Gimnaziul comercial Vălenii de Munte, unde rezistă ca suplinitor doi ani (1943-1945). Pentru încă doi ani găseşte o catedră de istorie la Liceul teoretic din Găeşti (1945-1947), apoi revine pentru încă un an la Liceul comercial de băieţi din Piteşti (1947-1948). Se apropie, de casă, suplinind un an şcolar la Şcoala Corbi (1948-1949) şi se titula-rizează, în sfârşit, la Şcoala Elementară Stăneşti, în ianuarie 1949, unde rămâne definitiv pe catedra de istorie-geografie până în anul 1971, când se pensionează după 45 de ani vechime în muncă şi limită de vârstă. Trecând prin cele 16 şcoli şi tot atâtea localităţi din ţară, putem spune că, de-a lungul anilor, a trăit “coşmarul suplinitorului”, în căutarea unui loc de muncă… La Şcoala Generală Stăneşti se întâlneşte şi colaborează cu dascăli de elită ca Ion Dinu, Mihail Dudu, Margareta Teodorescu-Duţoiu, Gh. Ungureanu, cu acesta din urmă realizând şi
valoroasa monografie “Satul Stăneşti, judeţul Argeş”.
Revenind la distinsa-i familie, menționăm că tânărul Nicolae Hera s-a căsătorit în anul 1936, la Stăneşti, cu Anişoara Marian, fata Sevastiţei şi a lui Toader Marian, o familie onorabilă, cu rădăcini adânci în istoria comunei, descendenţi din strămoşul “Marian sin Toader” menţionat ca principal ctitor “la biserica veche din satul Domneştii de Sus” (zidită în 1828), apoi, “ctitor al Bisericii Sfânta Treime din Stăneşti, construită între anii 1831-1834”. Pe peretele interior dinspre nord al bisericii stăneştene sunt zugrăviţi “Jupan Marian sin Toader şi soţia dumnealui Maria”, în costume naţionale. (Vezi Nicolae Hera – “Satul Stăneşti, judeţul Argeş”, schiţă monografică, p. 88).
În tânăra familie Hera, încă din primii ani de căsnicie au apărut şi primii doi copii: în 1937 s-a născut Mariana (căsătorită Chirca, în Piteşti), absolventă a Academiei de Ştiinţe Economice, multă vreme economist-şef  la Trustul de Petrol Piteşti, iar în 1941 s-a născut Alexandru (Săndel) Hera, absolvent al Institutului de Construcţii Bucureşti, secţia Geodezie. În prezent, pensionar, Săndel s-a retras pe meleagurile natale, în apropierea casei părinteşti.
În cea de-a doua căsnicie, cu înv. Emilia (Popescu) Hera, din Vălenii de Munte, tinerii şi-au întregit familia cu fiica Ana Hera-Dumitru (născută în 1947), institutoare, urmând vocaţia iubitei sale mame. Rămânând în casa părintească, distinsa Ana le-a fost sprijin de nădejde la bătrâneţe ambilor părinţi.
Profesorul Nicolae Hera n-a făcut niciun fel de politică, n-a fost membru PCR, refuzând să gireze cu numele său propaganda comunistă. Pe lângă activitatea didactică, s-a ocupat şi de biblioteca comunală, sporindu-i an de an patrimoniul de carte, iar ca jurist a îndeplinit şi funcţia de preşedinte al “Comisiei de împăciuire”, pe lângă Primăria comunei Stăneşti, respectiv Corbi.
Monografia “Satul Stăneşti, judeţul Argeş”, semnată de Nicolae Hera şi Gh. Ungureanu (Ed. “Litera”, Bucureşti, 1984), redactată după toate regulile unei lucrări ştiinţifice, este principala sa operă scrisă care şi-a încrustat valoarea “ca document istoric” pe frontispiciul autohton al stăneştenilor. Autorii au realizat periodizarea vieţii şi activităţii locuitorilor satului Stăneşti, prin reconstituirea unor importante epoci istorice. Amintesc principalele capitole redactate de prof. Nicolae Hera: 1. “Satul Stăneşti pe firul istoriei” (vechimea, numele satului, moşia satului, parte a domeniului Mănăstirii Câmpulung, anul 1821, perioada Regulamentului Organic, anul 1848 etc.); 2. “Istoricul instituţiilor” (Primăria, Şcoala, Căminul Cultural, Monumentele istorice etc.); 3. “Viaţa economică şi ocupaţiile locuitorilor” (cultura plantelor, a pomilor fructiferi, creşterea animalelor, industria casnică, meşteşugurile, mori, pive, dârste, teascuri, poverne etc.); 4. “Mişcarea populaţiei de-a lungul vremii”; 5. “Locuinţa, portul, jocul şi vorbirea” etc.
În peste 170 pagini, prof. N. Hera adună un material valoros, un istoric salvat din “negura uitării” şi pus la dispoziţia celor interesaţi. Ca să scrie o asemenea lucrare, sunt convins că prof. N. Hera a făcut multe sacrificii, consultând o bogată bibliografie, a trudit zile şi nopţi, ani de zile, prin Arhivele Statului din Piteşti, Câmpulung şi chiar din Bucureşti, adunând date, însemnări de pe cărţi vechi, zapise, catagrafii, documente locale din arhivele şcolilor etc. (vezi bibliografia, p. 170). Pentru toate faptele sale şi, în special, pentru monografia de care am amintit, se cuvine să-i cinstim cu respect şi recunoştinţă memoria profesorului şi juristului Nicolae Hera, păstrându-i o frumoasă şi veşnică amintire… Pentru argeşeni rămâne un nume de reputaţie sonoră, un spirit de aleasă lumină…

Prof. Daniel DEJANU

Nichita Stănescu (1933-1983) – poetul transparenţei, genial purtător de sentimente umane…

Născut la 31 martie 1933, în Ploieşti, în casa părinţilor săi, familia Nicolae Hristea Stănescu (ţăran prahovean orăşenizat) şi Tatiana Stănescu-Cereaciuchin (fata generalului rus Nichita Cereaciuchin, refugiat în România), copilul poartă numele ambilor bunici, Nichita şi Hristea. Astfel, în certificatul de botez şi în catalog la şcoală este trecut Stănescu Hristea Nichita. Era un copil “blonduţ şi dolofan”, cum îl descrie cu tandreţe Eugen Simion, foarte zglobiu, preocupat să facă toate “năzdrăvăniile” din lume şi de o curiozitate sâcâitoare pentru maturi. Urmează cu rezultate excelente şcoala primară în Ploieşti (primele două clase), apoi în refugiu, la Buşteni (clasa a III-a) şi la Vălenii de Munte (clasa a IV-a). Povesteşte mai târziu că învăţătoarea îl ameninţa cu repetenţia, deoarece o necăjea prefăcându-se “că nu înţelege în ruptul capului cum pot fi trecute cuvintele pe caiet prin semne (litere)”. Revine în Ploieşti, pentru a urma cursurile la Liceul “Sfinţii Petru şi Pavel”, devenit mai târziu “I.L. Caragiale”, la secţia real. Sfidând eticheta severă din liceul ploieştean, “băiatul blond şi dolofan” apare la cursuri “cu o sprânceană rasă”, ceea ce produce veseli între amici şi indignare printre profesorii şcolii. Astfel s-a ales cu reputaţia de “spirit liber, neserios, la modul simpatic, inventiv” (E. Simion). Înconjurat mereu de “amici fideli, ploieşteni cu vorba-n dungă”, adică băşcălioşi, elevul Stănescu Hristea Nichita îşi croieşte şi reputaţia considerabilă de caricaturist. Semna săptămânal, cu pseudonimul “H”, la gazeta de perete a liceului, desene teribile, pe teme de morală şcolară. Colegii îl porecleau “Grasul”, pentru trupul lui robust, ceea ce nu-l deranja. Tot în liceu a învăţat să cânte la pian, citea foarte mult, era volubil şi punea la cale numeroase farse printre colegi. Nichita se dovedeşte un adolescent fără griji, pofticios la mâncare şi ispitit de “bunuri lumeşti”, căruia îi place anturajul zgomotos, unde tachinează, face spirite, se bucură din plin de viaţă. Avea succes pe toate planurile, era zilnic văzut prin liceu sau pe stradă cu o fată care nu-l slăbea din priviri. Dar nu s-a căsătorit cu ea, s-a căsătorit “cu a doua dragoste” a sa din adolescenţă, cu Magdalena Petrescu (1952), de care se desparte numai după un an. Se îndrăgosteşte “lulea” de poeta şi eseista Doina Ciurea (dragoste care durează aproximativ 10 ani; se căsătoresc în 1962), o “dragoste creatoare”, din care se va “plămădi” tematica volumului “O viziune a sentimentelor” (Premiul Uniunii Scriitorilor). Nu-i plac “chingile căsătoriei” nici cu Doina Ciurea, întrucât se ataşează şi de Gabriela Melinescu, poeta cu care, împreună, vor “construi noi universuri abstracte”. Revenind la perioada lui creativă din adolescenţă, amintesc faptul că îl surprinde pe profesorul de română din liceu citindu-i o parodie “croită cu artificii lexicale moderniste”, după “Cioara” lui George Topîrceanu. Inventează sporadic “poeme năzdrăvane”, pe care le răspândeşte printre liceeni, versuri cu “un limbaj crud, şmechereşti, cu o tehnică impecabilă”, în care foloseşte prima oară expresia “râsu-plânsul”, din care poetul va face mai târziu un concept liric. Scoate clandestin o revistă “Băcăonia”, strecurată prin liceu “pe sub mână”. Din adolescenţă iese “un tânăr cu trupul subţire ca un lujer, cu ochii melancolici, parşivi”, intrat “sub jugul familiei” încă de la vârsta de 19 ani. Îşi continuă studiile la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, pe care le-a absolvit în 1957, an în care debutează revuistic în “Tribuna” din Cluj. Într-o oră “leţioasă de curs”, îi scrie colegului şi prietenului Eugen Simion un catren “palindrom”: “Dus aici, beţiv opal/ Lapoviţe bici asud / Dur, o vietate, cal -/ La cetate: ivor ud”. Primul vers citit de la stânga la dreapta are acelaşi înţeles cu versul al doilea citit de la dreapta la stânga. Se angajează corector şi apoi redactor la “Gazeta literară” (director Zaharia Stancu) şi la “România literară” (condusă de N. Breban). În 1969 este numit redactor-şef adjunct la revista “Luceafărul”, lucrând alături de Adrian Păunescu. În anul 1970 susţine şi o rubrică în revista “Argeş”. Debutează editorial cu volumul de versuri “Sensul iubirii”, în 1960, urmat de “O viziune a sentimentelor”(1964), cu ambele volume poetul înscriindu-se în efortul de înnoire a lirismului, alături de alţi mari poeţi ca Ion Alexandru, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Ana Blandiana, Cezar Baltag, Ştefan Bănulescu, Al. Ivasiuc şi alţii. Începând cu anul 1965, aproape în fiecare an scoate câte un volum de versuri: “Dreptul la timp” (1965), “11 elegii” (1966), “Oul şi sfera”(1967), “Roşu vertical”(1967), “Laus Ptolemaei” (1968), “Necuvintele” (1969, Premiul Uniunii Scriitorilor), “Un pământ numit România”(1969), “În dulcele stil clasic” (1970), “Cartea de recitire” (eseuri, 1972, Premiul U.S.), “Clar de inimă”, “Epica Magna” (1978, Premiul “M. Eminescu” al Academiei Române), “Opere imperfecte” (1979), “Cartea de citire”, “Cartea de iubire” (împreună cu Gh. Tomozei), “Noduri şi semne” (1982). Cultivă şi genul eseistic în “Cartea de recitire” (1972) şi “Respirări” (eseuri-poematice,1982). Participă cu interpretări celebre la Radio şi Televiziune, precum şi la numeroase manifestări culturale cu public, cu Cenaclul “Flacăra”, condus de poetul Adrian Păunescu. Nichita Stănescu este de patru ori laureat cu Premiul Uniunii Scriitorilor, decorat de statul român cu “Meritul Cultural”, clasa a II-a, i se atribuie şi două Premii Internaţionale: “Johann Gottfried von Herder”(1975) şi “Cununa de Aur”, pe anul 1982, la prestigiosul Festival Internaţional “Serile de Poezie de la Struga” (Iugoslavia), toate ca o recunoaştere binemeritată pentru prestigioasa lui operă poetică. Poezia stănesciană este tradusă şi în multe ţări ale lumii, Academia Suedeză propunându-l pentru Premiul Nobel. Este ales post-mortem membru al Academiei Române. În 1983, la 31 martie, cu ocazia împlinirii vârstei de 50 de ani, i se organizează o adevărată sărbătoare naţională, fiind omagiat în majoritatea instituţiilor de cultură din ţară. Din păcate, poetul ducea “boala pe picioare”, cum se spune, şi la 12 decembrie 1983, (povesteşte soţia, Dora Tărâţă) “pe la miezul nopţii durerile din zona ficatului devin îngrozitoare şi este dus cu salvarea la Spitalul Fundeni, unde, în noaptea de 13 decembrie 1983, la orele 2 şi 10 minute, se stinge din viaţă, spre surprinderea şi regretul tuturor românilor. Ultimele sale cuvinte au rămas celebre: “Respir, doctore, respir…”. Mulţi oameni de cultură, critici literari, eseişti, exegeţi au scris elogios despre opera şi activitatea poetului Nichita Stănescu. Amintesc pe Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Ştefan Augustin Doinaş, Alex Ştefănescu, Doina Uricariu, George Pruteanu, Corina Braga, Mircea Bârsilă şi alţii. Doinaş consideră că “Nichita se mişca într-adevăr într-o sferă superioară de valori exclusiv-artistice… Spiritul său ludic îl făcea să plutească pe deasupra situaţiilor tragice ale vremurilor (…) tălpile lui nu se atingeau nici de flori, nici de mocirlă. Singurul păcat al lui a fost crima săvârşită faţă de sine însuşi: distrugerea sistematică a carcasei, care-i asigura superbul exerciţiu al spiritului… Nichita Stănescu este cel mai important poet român după al doilea război mondial”. Eugen Simion defineşte poezia lui Nichita Stănescu “Poezia poeziei”, iar pe autor “un poet al transparenţei”. Aşa cum menţionează criticul în “Scriitori români de azi”, Nichita Stănescu e un “comediograf superior al cuvântului” şi rareori aflăm, ca în excelentul poem “Frunză verde de albastru” o mai categorică dovadă de “fineţe tehnică”. În poemul amintit, “totul e potrivit pe dos”, noţiunile sunt formulate liric prin imagini opuse. Pare un joc vinovat, dar nu-i decât ştiinţa de a înfige un dinte de îndoială în carnea tare a cuvântului şi a forţa spiritul nostru să gândească în alte tipare decât cele obişnuite. Linia dintre noţiuni dispare şi poetul ne propune un limbaj poetic nou, prilej pentru cititor de meditaţie lirică: “Şi-am zis verde de albastru,/ Mă doare un cal măiastru,/ Şi-am zis pară de un măr,/ minciună de adevăr,/ Şi-am zis pasăre de peşte/ descleştarea de ce creşte,/ Şi secund-am zis de oră, curcubeu de auroră,/ am zis os de un schelet,/ am zis hoţ de om întreg,/ Şi privire-am zis de ochi,/ Şi că-i boală de deochi…”. Poemul urmăreşte de fapt “reverii abstracte”… În poemul epic cu titlu fără conotaţii stilistice “Despre cuvinte şi limbaj”, scriitorul evadează în lumea visului, apelând la procedee artistice, pe tema valorii cuvintelor şi a comunicării verbale, în planul tehnic şi în cel uman. Imaginea cuvântului este “un fel de umbră de aur în conştiinţă”. Precum regnul viu, cuvintele se clasifică: “au familiile lor, se organizează în grupuri”, conturează destine: “se nasc, cresc, înfloresc”, însămânţează cel mai fertil pământ, creierul uman; au forţă şi se regenerează, “sunt puternice, nasc idei”, populează cele mai depărtate locuri şi au mobilitate, “călătoresc”. Cuvintele “locuiesc pe globul creierului, în acea atmosferă abstractă, în care chiar şi stelele cerului pătrund, nu prin ele însele, ci prin numele lor”. În “civilizaţia” cuvintelor, poetul diferenţiază două “neamuri, rase”, adică limbajul artistic, “gândirea în imagini” şi limbajul ştiinţific, “gândirea în noţiuni”. Nichita Stănescu consideră poezia forma cea mai cristalizată a gândirii în imagini, arta sau esenţa abstractă a cuvântului, “un fel de umbră de aur în conştiinţă”… Cu vol. “O viziune a sentimentelor”, poetul realizează “romanul unei idile”, remarcă Eugen Simion, introduce în interiorul schemei lirice “calul troian al fanteziei sale”. Cartea cuprinde aproape în totalitate versuri de dragoste, de un lirism pur, farmecul venind din “neprefăcuta şi foarte complexa sinceritate” stănesciană. În poemul “Vârsta de aur a dragostei”, poetul conturează o imagine inedită a iubirii “ca boală a timpului”: “Mâinile mele sunt îndrăgostite,/ vai, gura mea iubeşte,/ şi iată, m-am trezit/ că lucrurile sunt atât de aproape de mine,/ încât abia pot merge printre ele / fără să mă rănesc”. Sentimentele sunt prezentate ca în mitologie “nişte zeiţe de aer”, iar îndrăgostitul “cu pânzele sufletului umflate de dor” caută pretutindeni imaginea aburoasă a iubirii. Poezia “Leoaică tânără, iubirea” creează o splendidă sugestie a obsesiei începutului tulburător al iubirii adolescentine, tinereşti, care sperie, produce fiori. Astfel, iubirea apare ca o “leoaică tânără”, care îl pândeşte şi-i sare în faţă, înfigându-şi colţii albi şi muşcându-l: “Leoaică tânără, iubirea/ mi-a sărit în faţă./ Mă pândise-n încordare/ mai demult./ Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,/ m-a muşcat leoaica, azi, de faţă”. Deşi în poezia stănesciană predomină sentimentul de jubilaţie, frenezia solară, vitalitatea diafanului, de multe ori, dragostea poate fi şi o comunicare tulburătoare între fiinţele îndrăgostite, în cântecul iubirii lor făcându-şi loc şi melancolia: “Plouă infernal,/ şi noi ne iubim prin mansarde./ Prin cerul ferestrei, oval,/ norii curgeau în luna lui Marte” (Ploaie în luna lui Marte). Pentru îndrăgostiţi existenţa este o plutire, timpul nu terorizează, spaţiul nu constituie un obstacol. Asumat până la miracol în starea de beatitudine, spiritul abia are timp să ia act, cu mirare, de existenţa lui: “Abia am timp să mă mir că exist, dar/ mă bucur totdeauna că sunt”. Starea de iubire este starea din afara incertitudinii: “ce bine că eşti, ce mirare că sunt”. Creatorul trăieşte “într-un ochi uriaşşi hrana lui este lumina”. În chip de înger, zboară deasupra oraşului, sprijinit pe un sunet ce-l poartă “pe sub norul cerului străbătut de fâşii alunecoase de noapte”. Definea poezia “simţită de poet ca lacrima unui ochi necunoscut”: “Poezia este ochiul care plânge./ Ea este umărul care plânge,/ ochiul umărului care plânge./ Ea este mâna care plânge/ ochiul mâinii care plânge./ Ea este talpa care plânge,/ ochiul călcâiului care plânge./ O voi, prieteni,/ poezia nu este lacrimă,/ ea este însuşi plânsul,/ plânsul unui ochi neinventat,/ lacrima ochiului/ celui care trebuie să fie frumos,/ lacrima celui care trebuie să fie fericit” (Poezia, din vol. “Necuvintele”). Nichita Stănescu, “cel nebun după poezie”, cum însuşi spunea “adevărat şi nebâlbâit”, mărturisindu-şi “credo-ul său poetic” (cu prilejul încoronării în Catedrala “Sfânta Sofia” cu “Cununa de Aur”) a inventat “un limbaj poetic numai al lui”, care, după experienţa argheziană, este, probabil, descoperirea cea mai importantă în sfera liricii româneşti. Într-o “limbă îngerească” şi cu o tehnică desăvârşită, poetul s-a impus ca un genial purtător de sentimente umane, populând cerul poeziei româneşti cu păsări cu gâtul lung şi cai zburători, îndrăgostiţi, care plutesc în apele văzduhului, ca nişte stranii şi frumoase fiinţe lirice. Nichita Stănescu însuşi pluteşte, pentru eternitate, ca o genială fiinţă lirică, pe cerul neasemuit de frumos al imaginaţiei şi creaţiei poetice…

Prof. Daniel DEJANU

George Baciu – purtător de tainice “Gânduri de la marginea lumii”

Profesorul G. Baciu mi-a oferit recent o bijuterie de carte, botezată semnificativ: “Gânduri de la marginea Lumii” (Ed. Rotarexim, Rm. Vâlcea, 2010). Cu emoţie deschid “Gândurile…” temerarului poet şi pornesc lectura de la afirmaţiile autorizate, elogioase, ale d-lui acad. Gh. Păun, din care redau, selectiv, câteva idei semnificative: “Căci poet e Baciul domnişan (…) solemn şi şturlubatic, îl prinde pe Eminescu de braţ, zâmbindu-i complice (…), îi face o plecăciune de menestrel arhaic lui Nichita (…) şi cu inima la vedere (…) se pierde apoi printre mestecenii Sentimentaliei, ţara de el zidită şi deocamdată numai de el ştiută, întinsă până la marginea lumii…” (“Desinvolt şi temerar poetul”, p. 5). Mi-am zis: iată o excelentă imagine creată poetului de la Domneşti, pe care o merită cu prisosinţă! Cu generozitate, dl. Baciu ne cheamă şi pe noi, cititorii, să-i cunoaştem “ţara de el zidită şi numai de el ştiută”, dar aşternută metaforic pe file de carte. După lectură, înţeleg că “marginea lumii” înseamnă pentru G. Baciu acel “spaţiu mioritic” mirific scăldat de apele legendarului Râu al Doamnei, acel “peisaj-cuib” de care creatorul îşi aminteşte cu nostalgie “cum mama îl îmbiserica în fiecare dimineaţă când, supusă de mizeria social, se umplea de dulceaţa deznădejdii sfinţindu-se în eternitatea casei, ce purta în ea tot satul” (p. 6).
“Gândurile…” poetului domnişan (eu l-aş numi poet stănişan, deoarece s-a născut la Stăneşti) mi-au stârnit curiozitatea şi m-au determinat să studiez cu mai multă atenţie didactică “mirifica zidire”, construită pe trei cicluri poematice importante: 1. Gânduri de la marginea lumii (22 poeme în proză), 2. Lieduri (19 lieduri şi 32 poezii apropiate de tematica liedurilor) şi 3. Cioburi de mine (40 poezii de o deosebită fineţe artistic). Lucrarea se încheie cu un scurt poem aforistic, sugestiv intitulat “Gânduri de luat aminte”. Printr-o butadă aş spune că opera “Baciului” se deschide şi se închide cu “Gânduri…”. Poetul n-a vrut numai “să acopere petecul de hârtie cu o frumuseţe nouă” (vorba lui Arghezi), ci chiar şi-a propus să ne pună pe gânduri… El oferă un material bogat şi divers, o tematică privind viaţa şi condiţia umană actuală, care incită spiritele. Impune un stil de meditaţie filozofică, o gândire metaforică, pe care puţini dintre noi o înţelegem, dar ne atrage prin construcţia lirică.

Dumnezeu a făcut din lumea sa un imn!

Aşa cum preciza acad. Gh. Păun, “îl prinde pe Eminescu de braţ” şi bate la poarta lumii de elită “ce gândeşte în versuri”. “Sentimentalia de la Marginea Lumii” ni-l dezvăluie pe George Baciu suferind de boala poeziei, ca efect al unei emulaţii de care suferea şi “blândul Luceafăr”, când se lansa pe bolta creaţiei: “Şi de-aceea beau paharul poeziei înfocate/ Nu-mi mai chinui cugetarea cu-ntrebări nedezlegate…” (Mortua est). E adevărat că G. Baciu îşi pune multe întrebări “nedezlegate”, deoarece se zbate într-o lume “unde gândurile mărşăluiesc pe trotuare de păreri, iar singurătatea are sângele-n gât” (Despre mine, p. 7). Chiar din primul poem, care dă şi titlul cărţii, constatăm gravitatea discursului liric, concepţia poetului despre creaţie şi creator, într-o lume “lehuză, căreia avorturile i-au scurs sângele cald, saliva şi sudoarea” (p. 6), iar în poemul “Despre mine” îşi exprimă neliniştea că “simţurile zornăie pe claviatura plictisului”.
Poemele sale sunt rezultatul unei experienţe individuale şi colective de viaţă, au valoare aforistică, de cunoaştere şi uneori de sentinţă morală. Morala poetului este practică şi se bazează pe faptul că în viaţă “numai rădăcina contează, fiindcă ea leagă diversitatea în unitate (…) şi leagă oamenii într-un templu” (p. 7). “A trăi înseamnă a te construi în templu pe obsesia asasinată a faptei” (p. 25), subliniază poetul într-un alt poem, ca un leitmotiv stimulativ de înnobilare a vieţii. În viziunea poetului, viaţa spiritual intensă ar fi salvarea pentru omenire. Asemenea gândire poetică ne călăuzeşte şi în celelalte poeme sugestiv intitulate “Despre fericire”, “Despre iubire”, “Variaţiuni de ocazie”, “Cioburi de iubire” etc., toate punând în mişcare “un uriaş angrenaj cosmic”. În poemul “Despre fericire”, poetul este neliniştit când vede “fericirea rătăcindu-se” şi încearcă să o trateze “ca pe o problemă” filozofică. Înţelegând “neputinţa umană”, concluzia nu poate fi decât tristă: “Când credem că am trăit, ultima filă a capriciilor minţii ne rosteşte arta de a putrezi. Fericiţi aceia descompuşi în muguri de simţuri!” (p. 11).
Trebuia să scrie şi un poem care să-I trădeze profesia, nobila meserie de dascăl. Poemul se numeşte “Lecţie despre mine” (p. 14), în care dă anumite lecţii de filozofie, privind teoria contrariilor. Am reţinut în mod deosebit formulări educative aforistice, demne de memorat: “Dumnezeu a creat lumea fiindcă o simţea în inimă. Şi a făcut din poporul său un imn” (p. 15). Frumos, spus, bine gândit ! Asemenea cugetări îţi mângâie sufletul! Aşadar, analizând primele poeme ale cărţii, constatăm că “Baciul domnişan” are o gândire profundă, mereu vie şi incitantă, “cu inima la vedere” şi o construcţie artistică originală, foarte apropiată de arta poetică a marelui Nichita Stănescu. Ca şi la Nichita, întâlnim unele construcţii indescifrabile pentru cititorul de rând, dar frumoase, chiar măreţe prin spontaneitate şi ermetism: “Dincolo de argument e viaţa, singura întâmplare neaşteptată ce ne tastează biografia într-un e-mail cu pretenţii de istorie umană” (Variaţiuni de ocazie, p. 13).

Lieduri – vers şi armonie

În partea a doua a cărţii “Gânduri de la marginea lumii”, poetul George Baciu îşi concentrează imaginaţia creatoare într-un miraj de perle, de un “dumnezeiesc dresaj” către tainele lumii. Îşi caută drumul prin “Lieduri” şi poezii, sensibile bucăţi de suflet prinse cu sinceritate în versuri armonizate cu trăirile cele mai profunde ale poetului. În cele nouăsprezece Lieduri întâlnim cele mai delicate nuanţe ale gândirii şi ale simţirii, exprimate prin versuri libere, de o muzicalitate deosebită. Iubirea pentru fiinţa dragă cheamă necontenit prezenţa naturii, participarea ei la frământările celor îndrăgostiţi: “În fiecare dimineaţă, ochii tăi căprui,/ ascunşi în picuri verzi,/ înmuguresc deasupra cerului/ eşuat în portretul răsăritului” (Lieduri I, p. 34). Eul liric introspectează propriile sale stări sufleteşti, prin imagini artistice încântătoare: “M-am strivit de lacrima ta,/ mi-am mângâiat nisipul/ din pustiul tâmplei/ în clipele atârnate în copaci/ şi m-am mutat pe strada/ cu ochi mari de piatră,/ gustându-mă cu tine” (Lieduri, XIX, p. 52).
Sentimentul general este de suferinţă chinuitoare în căutarea tainelor lumii prin acţiune şi exprimare deschisă, curajoasă: “Genunchii striviţi/ de tăcerea pietrelor/ cu care alungăm cuvintele/ mucegăite pe buze” (p. 56). George Baciu şi-a luat ca model pe Lucian Blaga, care spunea că poetul poate fi comparat cu “un donator de sânge la spitalul cuvintelor”, iar prin poezie contribuie la vindecarea limbii române. Aşadar, în poezia “Prezent”, George Baciu realizează o excelentă demonstraţie de integrare a unor idei de suflet şi de viaţă, într-o ţesătură lirică modernă, propusă judecăţii estetice şi literare.
Nu ne-am propus să dezlegăm toate misterele poeziei, pentru că sigur nu vom reuşi. De aceea, încheiem cu spusele poetului-filozof L. Blaga: “În faţa unui adevărat mister, datoria noastră nu este să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare” (L. Blaga, “Pietre pentru templul meu”). Probabil că acesta este şi ţelul poetului George Baciu, de a adânci şi mai mult “misterul” poeziei sale. Să-l ajute Dumnezeu!

Prof. Daniel DEJANU