Arhivă pentru craciun

Spania – Magii cum sosiră

Posted in cultura with tags , , on decembrie 27, 2011 by argesuldenord

Cum e Crăciunul în Spania? Subiectul pare banal, dar tot mă pune în încurcătură. Fireşte, Crăciunul e acelaşi peste tot, premizele religioase sunt identice: cu toţii suntem creştini şi ne inspirăm din aceeaşi Biblie. Însă mă tem că paralelele rămân, cuminţi, prin biserici. Pentru că, de cum iese din locaşul de cult, Crăciunul îmbracă straie surprinzătoare, altele decât cele cu care ne-am obişnuit noi acasă. În satul ardelean în care am copilărit, luam primul contact cu “Moşu’” pe 6 decembrie, când ieşeau pe înserate “Nicolauşii” saşi pe stradă. Pocneau ameninţător din bice şi somau copiii să fie cuminţi. Aveam o frică teribilă de ei, chiar dacă bănuiam că, la cât de cuminte eram, nu m-ar fi băgat tocmai pe mine în sac. Dar parcă poţi să ştii? Nici băiatul vecinilor – Culiţă al lu’ Ştefănel – nu făcuse cine ştie ce năzbâtii în anul în care l-am văzut iţindu-şi capul dintr-o gură de sac, din cârca unui moş zelos nevoie-mare. Abia peste ani aveam să aflu că era acolo de bunăvoie, la schimb contra unei pungi de boboroanţe. Şi pe Costa Blanca adie vântul înnoirii de pe data de 6 decembrie, dar motivul e mai prozaic: naţiunea sărbătoreşte cu alai Ziua Constituţiei. Familiile de la oraş îmbracă hainele de duminică şi se plimbă alene pe falezele Mediteranei, asaltând ca la comandă hotelurile de lux şi restaurantele scumpe. “Puente” – puntea – e mini-vacanţa care uneşte zilele libere de 6 şi 8 decembrie (Întâmpinarea Fecioarei Maria) cu week-end-ul cel mai apropiat. Se umplu casele rămase pustii după vară, iar forfota turistică proprie sezonului estival ia litoralul cu asalt. Cât despre Moş, nici urmă! Uşor zburătăciţi şi bucuroşi de oaspeţi, noi, localnicii, ne scuturăm veseli după plecarea “invadatorilor”, căci începe să miroasă a halviţă de Crăciun de prin fabricile din Alicante şi Jijona, responsabile pentru exportul în întreaga lume a hrănitoarei delicatese lipicioase, frământată din migdale pisate şi miere. Străzile prind viaţă sub ghirlandele viu colorate, cu motive hibernale, pe care nu prea ştii de unde să le iei, aici unde zăpadă nu este.
Nu există localitate, oricât ar fi ea de mică sau de nevoiaşă, care să nu geamă sub povara tavanelor grele de lanţuri şi plase din beculeţe colorate. Poate doar fastul paradelor de mauri şi creştini, din vara de mult uitată să depăşească avântul nestăvilit cu care lansează municipalităţile locale chemarea la întrecere în disciplina “lumini şi umbre”. Prin curţile şi grădinile Costei Blanca “ard” frunzele arbuştilor supradimensionali de “flor de Pascua” (poinsetia), planta tipică de Crăciun, care se vinde la ghiveci prin alte ţări. Aici e la ea acasă şi atinge înălţimi de până la trei metri. Punctuală cum e, la cumpăna anilor, ne putem fixa ceasurile pe ora de iarnă după ea. Şi asta în ciuda numele ei neaşteptat, care aminteşte de… Paşti. Frunzele află pe căi neştiute când se scurtează lumina zilei şi se branşează automat pe roşu aprins. Un semafor de alarmă pentru anul căruia în curând îi va suna ceasul. Un pom de Crăciun mai reuşit nici că se putea! Deşi, parcă poţi să ştii? Nu sunt de ici colo nici portocalii şi lămâii, care atârnă plini de fructe. În preajma Crăciunului, “globurile citrice”, comestibile şi zemoase, îşi ating apogeul în pârg. Entuziasmul pune de pe acum stăpânire pe toată lumea. Se înghesuie popor ciorchine pe la târgurile presărate generos în sâmbetele şi duminicile începutului de decembrie. Unele sunt de dimensiuni imense, cum este bâlciul din Cocentaina, care se ţine fără întrerupere de mai bine de 650 de ani încoace (adică de la descoperierea Americii!).
În cele două zile de târg, orăşelul de provincie lasă impresia că nimic nu s-ar fi schimbat de când lumea. Meşterii, îmbrăcaţi în straie medievale, exercită în public cele mai diverse îndeletniciri istorice. Străzile strâmte, cât să încapă un cărucior tras de un măgăruş, au pavajul lustruit de tălpile fluviului uman curgător. O jumătate de milion de oameni trec pe aici în doar două zile! Popoarele conlocuitoare stabilite la Marea Mediterană purced la treabă. Nemţii împletesc coroane din ramuri de brad şi aprind lumânările de advent. Englezii scot moşul cu baterii de la naftalină şi-l plasează în faţa uşii, pe post de detector de mişcare, care strigă “Ho-Ho-Ho” când îi vine careva prea aproape. Americanii atârnă adevărate lanţuri şi reţele electrice pe faţadele caselor. Bazarele chinezeşti vând moşi gonflabili în mărime naturală, de atârnat pe scăriţe sau frânghii pe la geamurile caselor. Olandezii împart dulciuri, norvegienii împodobesc brazi importaţi. Se scot cizmuliţe în faţa uşii, se agaţă şosete la gura căminului, se cântă colinde în coruri, se merge la restaurant cu colegii de serviciu. Unii se bucură şi de-o jordiţă, alţii vor vin fiert şi gâscă împănată. În puhoiul de obiceiuri exuberante, spaniolii trec aproape neobservaţi în propria lor ţară. Dar nu şi la ei acasă, aici e chiţibuşul. La loc de cinste, în fiecare cameră de zi, se amenajează ieslea, înfăţişând naşterea Mântuitorului. Noi, când eram mici, ne alegeam câte un glob preferat, pe care îl căutam înfriguraţi în pomul împodobit. Puştii spanioli au inventat, în replică, jocul de-a ieslea. Fiecare membru al familiei “adoptă” cîte un personaj biblic şi îl împinge imperceptibil, zi de zi, cu câte un pas mai aproape de pruncul binecuvântat. Aşa se face că în seara de Ajun se întâlnesc toţi ai casei în jurul mesei bogate, la fel ca figurinele, bulucite parcă să vadă minunea. Nu lipsesc nici oiţele, măgăruşii, păstorii. Ba chiar şi prin boscheţii “ieslei” nu-i exclus să dai peste surprize. Poartă ghinion dacă nu ascunde într-un colţ silueta chircită a unui personaj surprins de solemnitatea evenimentului într-un moment nepotrivit. Micuţul simbolizează nevinovăţia copilului nou născut şi, într-un fel, propria noastră mărginire faţă cu măreţia şi miracolul vieţii. Dacă nouă, luarea în derâdere a Naşterii Domnului ni se pare un sacrilegiu, spaniolii sunt lejeri. Comercianţii inventivi profită de moda inedită şi scot pe piaţă, an de an, figurine de “cagones” cu “faţă umană”. În Barcelona, onoarea revine primarului general, iar în anul nunţii princiare figurinele stilizau drăgăstos un Felipe şi o Letiţie cu pantalonii lăsaţi pe vine. Ieslea publică (el belen) e prilej de mândrie. Primăriile expun orgolioase rezultatul migalei artiştilor locali. Se angajează actori pentru personajele principale, se încorporează fântâni, mori de vânt sau pâraie cu apă curgătoare. Există muzee de “belenuri” festive. Doar Moşul, ia-l de unde nu-i! Hotărâţi parcă să ne pună răbdarea la încercare cu orice preţ, spaniolii ne mai trag o fraiereală oficală pe 28 decembrie – Ziua Inocenţilor – echivalentă cu 1 Aprilie de pe la noi. Trecem, aşadar resemnaţi pragul Anului Nou şi ne pregătim de pe acum de normalitate, consolându-ne că am rămas fără cadouri. Când colo, ce să vezi?! Pe 6 ianuarie, răsună uliţele de hărmălaie ca la balamuc. Suflarea satului se adună să întâmpine nu un Moş, ci trei deodată! Cei trei Crai de la Răsărit – “Los Reyes Magos” – vin cu ce se nimereşte, uneori cu barca sau cu cămila. Irod le taie calea, dar cedează şi el, momit de o dansatoare din buric. Aerul e plin de confetti, zboară bomboane şi nu-i exclus să te trezeşti bombardat cu “cărbune dulce” (carbon de reyes). De pe tronuri fastuoase, Caspar, Baltazar şi Melchior îi strigă pe copiii, înmânându-le cadourile râvnite. Părinţii îndeamnă odraslele sfioase să recite o poezie sau să cânte un cântecel. În scuarul învecinat se încing deja primele hîrjoneli şi jocuri între puştanii scăpaţi cu bine de emoţiile încă unui “interogatoriu” cu Înălţimile Lor. Magii cum veniră, la fel şi dispărură, în lumea lor de basm, peste mări şi ţări. A doua zi, nimic nu mai aminteşte de miracolul serii precedente, de îmbujorări şi ochi sclipitori. Anul cel nou are deja o săptămână împlinită. Şcoala a început, nici pruncul nu mai trebuie înfăşat. “Moşii” de la răsărit vin cu întîrziere, dar vin la plural.

Gabriela Căluţiu-Sonnenberg, Bennisa, Spania

Praznic luminos la Galeş

Posted in rural with tags , , , , on ianuarie 30, 2011 by argesuldenord

A cânta împreună cu îngerii la Praznicul Naşterii Domnului e un obicei străvechi, perpetuat an de an şi el poate îmbrăca atât forma colindului, cât şi a unui spectacol mai amplu, în care numărul protagoniştilor e semnificativ mai mare, iar regia mai elaborată. Cea de a opta ediţie a programului artistic prezentat pe scena Căminului Cultural Galeş de membrii Asociaţiei Culturale Săteşti, în ziua de 26 decembrie 2010, s-a înscris în această din urmă categorie şi ea a avut darul de a umple cu bună dispoziţie întreaga asistenţă. Scena a fost “îmbrăcată” precum odaia ţărănească tradiţională: cu icoane, carpete, şervete din pânză de casă şi brad de Crăciun. În scenă şi-a făcut apariţia un grup de copii, aşezându-se în jurul unei mese încărcate cu daruri, de pe care nu au lipsit nici lumânările, nici busuiocul. Programul a fost deschis de un şcolar din clasa I, căruia i s-au alăturat colindătorii – tineri (elevi, studenţi) şi adulţi, îmbrăcaţi în costume populare, dând glas celebrelor piese: “Praznic luminos”, “Lângă iesle”, “Îngerii cântau”, sau poeziilor (aproape uitate azi) de George Coşbuc şi Vasile Voiculescu. Au prezentat apoi un Pluguşor şi Aghiosul – obicei tradiţional al satului. Coordonatorul primei părţi a programului a fost preotul paroh Nicolae Eftimie.
Partea a doua a programului a aparţinut Ansamblului folcloric “Datina păstorilor”, care a adus, la rându-i, cântece din repertoriul local, acompaniate la ţiteră şi la fluier de talentatul Constantin V. Vasile (instructor: prof. Eugenia Tron). Echipa de dansuri populare, formate din 8 perechi de tineri, a readus în memoria spectatorilor partituri sortite şi ele uitării, la concurenţă cu modernitatea agresivă a momentului; e vorba despre dansuri vechi numite simbolic: Floricica, Sârba lui 22, Raţa (la acordeon: Gheorghe Arpăşanu, instructor: Ionescu Ion). Rapsodul popular Ana Bârdici a cucerit publicul, interpretând un colind şi o doină, piese de pe recentul album, lansat cu acest prilej.
În sunetul muzicii şi în aplauzele spectatorilor, pe scenă a intrat echipa celor mai mici dansatori – elevi de la şcoala cu clasele I-VIII din sat. Dansurile pe care aceştia le-au interpretat, Hora mare, Alunelu’, Ungurica, Brâul pe 6, au adăugat un plus de originalitate programului, fiind însoţite de aplauze frenetice din partea tuturor celor prezenţi. “Cum să nu te bucuri când afară ninge liniştit, iar în sala de spectacole, în jurul pomului de Crăciun, colindători foarte mici, dar şi înaintaţi în vârstă, în minunate straie populare, ne oferă clipe de mare veselie, toate închinate Naşterii Mântuitorului?” – a adaugat sincer entuziasmat tânărul Gheorghe Eftimie, elev în clasa a XII-a la Liceul “Dinu Lipatti” din Piteşti.
Într-o nouă costumaţie, aidoma fraţilor din Galeşul sibian, s-a întors apoi pe scenă grupul “Datina păstorilor”, interpretând acum o selecţie de cântece ciobăneşti, specifice comunităţilor de oieri de la poalele munţilor. Programul s-a încheiat seara târziu, atunci când într-un glas s-a cântat “Întru mulţi ani această zi!” Undeva, în “ieslea” caldă a sufletului găleşean, aceste momente vor adăuga Crăciunului 2010 o filă impregnată de o emoţie înaltă în toată simplitatea ei, precum aceea încercată de păstorii care au văzut însăşi Naşterea Fiului lui Dumnezeu.
A consemnat Gheorghe N. TIŢA

Cum se sărbătoreşte Crăciunul în lume

Posted in Eveniment urban with tags , , , , on decembrie 24, 2009 by argesuldenord

Tradiţii de Crăciun în Italia

De la cele mai noi până la cele mai vechi, tradiţiile de Crăciun sunt transmise din generaţie în generaţie cu un spirit aparte ce an de an capătă noi contururi. Dacă sunteţi fascinaţi de tradiţiile de Crăciun ale altor popoare, cele din Italia vor fi cu siguranţă printre cele care vă vor lăsa fără cuvinte. O importantă tradiţie italienească este cea a cântăreţilor. An de an, cei care serbează naşterea lui Iisus ascultă colinde şi cântece cântate la un instrument specific Scoţiei, anume cimpoiul. Din păcate, această tradiţie este pe cale de dispariţie, deoarece nu mai este respectată cum era odinioară. Tradiţia scenetelor are loc în ajunul Crăciunului, moment în care sunt organizate scenete şi piese de teatru cu scenarii inspirate din cărţile sfinte. Cum întreaga lume are un Moş Crăciun, Santa Claus, Pere Noel sau Saint Nicholas şi Italia are Santa Claussete, varianta feminină a lui Moş Crăciun. Aceasta este cunoscută şi sub numele La Befana. Legenda spune că La Befana s-a consultat cu trei regi astrologi pentru a-l găsi pe copilul Iisus şi pentru a-i oferi acestuia adăpost. Importantă şi respectată de italieni în perioada sărbătorilor de iarnă este şi povestea potrivit căreia sărbătoarea Crăciunului trebuie să dureze 12 zile. Astfel toate relele din an vor fi spălate şi în noul an toată lumea va intra cu dreptul, fără păcate.

Obiceiuri de Crăciun în Scoţia

Black Bun este o prăjitură cu multe fructe, condimente şi whisky, o reţetă veche de secole şi foarte populară, fiind inspirată de vechile Sun Cakes, prăjituri ale Soarelui, o moştenire scandinavă. Acestea erau de formă rotundă, cu o gaură în mijloc şi linii simetrice, care aminteau de razele Soarelui. Potrivit unei tradiţii ancestrale, roiurile de albine ies din stupi în dimineaţa de Crăciun, călătoresc puţin prin împrejurimi, pentru a reveni la scurt timp după aceea. Chiar dacă niciun scoţian nu a oferit vreo explicaţie solidă, se spune că albinele vin să se bucure de sărbătoare şi să vadă cum petrec oamenii cu această ocazie specială, pentru a reveni ulterior în căsuţele lor. Dar Crăciunul este şi un moment bun pentru ghicirea viitorului, chiar dacă aceste tradiţii nu sunt prea bine văzute de Biserică, fiind inspirate de practicile păgâne. Cea mai simplă metodă este examinarea tăciunilor şi cenuşii rămâse în vatră, după ziua de Crăciun. Dacă apare un picior ce pare a păşi spre casă, va veni cineva nou sau în anul următor se va naşte un nou membru al familiei.
Alt obicei este arderea Iernii Vechi, numită popular Cailleach. O bucată de lemn, aleasă sau sculptată pentru a reprezenta, fie şi grosolan, chipul unei femei bătrâne, este arsă într-un foc zdravăn, întreaga familie adunându-se în jur. Astfel este ars tot ghinionul anului care se încheie, precum şi certurile şi duşmăniile, pentru a începe un an nou şi fericit.
Se mai păstrează şi tradiţia Candlemas Bull, potrivit căreia în dimineaţa zilei de 2 februarie, când se sărbătoreşte Candlemas, un bivol străbate cerul, sub forma unui nor. În funcţie de dimensiunile, culoarea şi direcţia în care acesta se mişcă, se poate afla cum va fi anul care vine. Dacă norul merge spre răsărit, va fi un an bun, dar dacă merge spre sud recolta va fi săracă. La fel ca în Irlanda şi în întreaga cultură celtică, s-a păstrat şi în Scoţia tradiţia de a aprinde de Crăciun o lumânare pentru a ajuta un străin să îşi găsească drumul. Tot în Scoţia se sărbătoreşte şi Oidche Choinnle, sau Noaptea Lumânărilor, când la ferestre se pun mai multe lumânări, pentru Sfânta Familie. Negustorii obişnuiesc să dăruiască lumânări tradiţionale cumpărătorilor, ca un simbol al norocului şi păcii.

Danemarca: Julaften

Ajunul Crăciunului, sau “Julaften”, este cea mai importantă sărbătoare în Danemarca. Masa de Crăciun este servită la miezul nopţii, iar mâncarea tradiţională este budinca preparată din orez. O singură alună este ascunsă în budincă, aşa că, se consideră, că acela care o găseşte va avea noroc în anul următor. Danezii lasă, de asemenea, un bol cu budincă elfilor, numiţi Nisse, care vor cauza ghinioane dacă nu sunt trataţi corespunzător în noaptea Ajunului de Crăciun.

Finlanda: Reindeer lassoing

Un lucru este sigur: în Finlanda sunt mai mulţi reni decât oameni. Localnicii, care de secole cresc şi dresează renii îmbrăcaţi în costume festive, îi învaţă pe turiştii care vizitează ţara în perioada Crăciunului să prindă renii cu frânghii, precum în vestul sălbatic. De asemenea, turiştii pot opta pentru diferite tururi în sănii trase de reni.

Ţara Galilor: The Mari llwyd

În sudul Ţării Galilor se păstrează încă un obicei pre-creştin, înrudit cu Halloween-ul. Tradiţia cere să fie ales un localnic în fiecare oraş, care să fie “Mari llwyd”. Acest personaj se plimbă prin oraş îmbrăcat în alb, merge pe la fiecare casă şi-i provoacă pe localnici la un concurs de recitat poezii şi cere mâncare şi bautură.

Polonia: Wigilia

Cuvântul “Wigilia” înseamnă în limba latină “a măsura timpul”. În Polonia, masa de Crăciun nu începe până când nu se zăreşte prima stea pe cer, care este un simbol pentru steaua de la Betleem. Oaspeţii încep atunci cina, lămuresc toate neînţelegerile din anul care a trecut şi se gândesc la dorinţele pentru anul viitor.

Hawai: Festivalul Luminilor

Festivalul Luminilor din Honolulu este o adevarată sărbătoare caracterizată prin parade în centrul oraşului, iar momentul culminant este reprezentat de apariţia lui Moş Crăciun şi a soţiei sale, Tutu Mele. Tot în această seară, este luminat bradul de Crăciun, precum şi toate străzile din centrul oraşului.

Suedia: Sărbătoarea Sfintei Lucia

Conform legendei, Sfanta Lucia ducea mâncare creştinilor persecutaţi, folosind lumânări pentru a-i “deschide” calea. Generozitatea ei este rememorată în fiecare dimineaţă a zilei de 13 decembrie, când cea mai mare fiică din fiecare familie de suedezi îşi trezeşte familia cântându-le şi servindu-i cu prăjitură cu şofran.
Eva ADAM