Arhivă pentru constantin voiculescu

Ion Pillat – 121 ani de la naştere

Posted in cultura with tags , on martie 31, 2012 by argesuldenord

Născut la Bucureşti, la data de 31 martie 1891, Ion Pillat este fiul lui Ion N. Pillat şi al Mariei (cea de a doua fiică a omului politic liberal I.C. Brătianu). Ion N. Pillat era descendent al unei vechi familii boiereşti din satul Drăceni, de pe malul Prutului, judeţul Fălciu. De-a lungul timpului au existat mai multe familii de boieri de ţară Pillat, descendente unele din altele şi menţionate de Dimitrie Cantemir în “Descrierea Moldovei”. Copilăria viitorului poet a fost fericită; s-a petrecut la Florica, lângă Piteşti şi la Miorcani pe Prut – unde era moşia tatălui. Amândouă colţurile de ţară se vor fixa în memoria afectivă a poetului. De la mama sa, poetul I. Pillat a moştenit mai ales trăsăturile temperamentului poetic muntean, simţul plastic şi gustul pitorescului, iar pe linie paternă i s-a transmis înclinaţia spre reverie şi meditaţie melancolică. A absolvit clasele primare, pe bază de examen susţinut la Şcoala Primară Nr. 1 din Piteşţi, fiind pregătit în particular. Clasele gimnaziale (cursul inferior de liceu) le-a absolvit la Colegiul “Sf. Sava” din Bucureşti. Împreună cu mama sa, cu sora sa – Pia şi cu fratele – Niculae, merge la Paris, unde a absolvit cele patru clase de liceu (cursul superior) la Liceul “Henry IV”. După susţinerea bacalaureatului, se înscrie la Universitatea “Sorbona”, unde urmează Facultatea de Istorie şi Geografie, în paralel cu Facultatea de Drept şi de Litere. În anul 1913 obţine licenţa în Litere la Paris, iar în anul 1914 obţine licenţa în Drept. În anul 1914 a revenit în ţară, la Bucureşti, iar un an mai târziu s-a căsătorit cu Maria Procopie-Dumitrescu, ceremonia având loc la casa bătrânească de la Vila Florica (astăzi Centrul Cultural Brătianu – situat la 5 km. NE de municipiul Piteşti). Notă: Reamintesc cititorilor că numele de Florica a fost dat acestui domeniu de către Ion C. Brătianu şi de soţia sa, Pia, în amintirea Floricăi – primul lor copil – răpită prea de timpuriu de o cruntă boală. Ca poet, Ion Pillat a debutat editorial în anul 1912, cu vol. “Visări păgâne”, urmat la scurt timp de vol. “Eternităţi de-o clipă”. În anul 1916 preia conducerea revistei “Flacăra”, împreună cu Adrian Maniu şi cu Horia Furtună. A participat la Primul Război Mondial ca ofiţer de legătură pe lângă misiunea militară franceză şi a luat parte la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919, în calitate de secretar al lui Al. Vaida-Voievod – preşedintele delegaţiei ardelene. Chiar în ziua semnării Tratatului de la Versailles a publicat, la Paris, într-o ediţie de lux, volumul de versuri “Grădina între ziduri”. În anul 1921 a susţinut financiar apariţia vol. “Poezia toamnei” – o antologie din versurile poeţilor români care au cântat acest anotimp. În 1923 a publicat vol. de versuri “Pe Argeş în sus” – considerat de istoria literară ca fiind cel mai reprezentativ din lirica pillatiană. Creaţia poetică a lui I. Pillat se completează cu volumele: “Satul meu” – 1925, “Biserica de altădată”, “Limpezimi”, “Caietul verde”, “Scutul Minervei”, “Poeme într-un vers”, “Ţărm pierdut” ş.a. În anul 1936 a fost ales membru corespondent al Academiei Române şi i s-a acordat premiul naţional pentru literatură. În acelaşi an a publicat vol. “Portrete lirice”, care cuprinde o parte din conferinţele prezentate de el cu privire la diferite momente semnificative din istoria liricii universale moderne. A întreprins mai multe călătorii în Grecia, Spania şi Italia. Poliglot fiind şi pasionat de marea poezie din literatura universală, I. Pillat a tradus din poezia franceză, engleză, germană, spaniolă şi americană. În anul 1944 îi apare, în ediţie definitivă, întreaga operă lirică în trei volume, sub titlul “Poezii”. În anul 1945, în după-amiaza zilei de 17 aprilie, a suferit o congestie cerebrală în plină stradă. Transportat acasă, s-a stins din viaţă în aceeaşi zi, la ora 22.00. Împlinise de curând 54 de ani. Ca poet, Ion Pillat aparţine perioadei interbelice, încadrându-se, cu cea mai valoroasă parte a creaţiei sale în direcţia tradiţionalistă. Tendinţele literare tradiţionaliste, grupate în jurul revistei “Gândirea”, urmăreau să apere românismul, specificul naţional, ortodoxismul, viaţa autohtonă în elementele ei perene. Cezar Petrescu – primul director al revistei “Gândirea” din perioada clujeană (1921-1922) afirma, chiar din primul număr, că scriitorii de la “Gândirea” vor apăra “sufletul naţional şi românismul în faţa spiritului internaţionalist al vremii”. Între colaboratorii de bază ai “Gândirii” a fost şi I. Pillat, alături de Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Alexandru Philippide, Mateiu Caragiale ş.a. În anul 1922, revista s-a mutat la Bucureşti, iar la conducerea ei a venit poetul şi teologul Nichifor Crainic. Acesta a definit doctrina tradiţionalistă în articolul “Sensul tradiţiei”, din care se desprinde ideea că tradiţia trebuie înţeleasă ca o sumă de valori expuse alterării de către cultura occidentală care a invadat toate componentele autohtone. “O cultură proprie – spunea N. Crainic – nu se poate dezvolta organic decât în aceste condiţii ale pământului şi ale duhului nostru…”. De aceea, gândiriştii şi-au propus să reflecte în operele lor particularităţile sufletului naţional, să promoveze autohtonismul, căutat în noaptea istoriei, în rituri şi credinţe ancestrale. Marii poeţi de la “Gândirea” au scris o poezie profund originală, cu frumoase intuiţii poetice, influenţaţi, uneori, chiar de curentele moderne. Tradiţionaliştii au devenit cântăreţi ai naturii şi ai pământului românesc, ai istoriei naţionale şi ai folclorului nostru. Istoricul şi criticul literar Ovid Crohmălniceanu arăta că poezia lui I. Pillat este “expresia cea mai curată şi mai înaltă a pământului natal, a rădăcinilor ancestrale de care nu se poate rupe un suflet”. Originalitatea poeziei lui I. Pillat provine din sinteza perfectă între influenţele străine (parnasiene şi simboliste) şi inspiraţia autohtonă, sinteză determinată de o voinţă puternică de expansiune înspre spaţii tot mai întinse şi de dorul nesecat spre autohton. Aşadar, caracteristica întregii creaţii pillatiene este echilibrul tensionat între influenţele străine şi inspiraţia autohtonă, între livresc şi tradiţionalism, între farmecul depărtării şi vraja reîntoarcerii la propria-i matcă stilistică. Dacă prima etapă a creaţiei pillatiene este parnasian-simbolistă, cuprinzând primele volume de versuri publicate, cea de a doua este tradiţionalistă, marcată de apariţia volumului “Pe Argeş în sus”, cuprinzând ciclurile: “Florica”, “Trecutul viu”, “Bătrânii”. Sunt cântate în aceste poezii priveliştile româneşti cu o localizare precisă: Florica, Râul Doamnei, Negoiul, Miorcani (pe Prut). Aceleiaşi perioade îi aparţin şi volumele de versuri: “Satul meu”, “Biserica de altădată”, “Întoarcere”. Autorul însuşi afirma că poezia acestei etape este “tradiţională, autohtonă, simplă, sentimentală” şi conchidea: “Toată poezia mea poate fi redusă, în ultimă analiză, la viziunea pământului care rămâne acelaşi, la presimţirea timpului care fuge mereu”, amintind astfel de celebrul aforism al poetului latin Horaţiu: “Eheu! fugaces labuntur anni!” – devenind motiv poetic de largă circulaţie. Criticul literar Vladimir Streinu identifica în aceste poezii “cele mai profunde accente ale sentimentului horaţian al oţiului (tihnei), umbrit de fuga timpului”. La poetul horaţian I. Pillat, tristeţea însă nu devine disperare, motivul trecerii timpului se împleteşte cu motivul “carpe diem!” (trăieşte bucuria clipei!). Împotriva timpului care consumă fiinţa umană, în viziunea lui I. Pillat, se poate construi “casa amintirii, ca spaţiu securizant, ca loc de evadare, sentiment care trimite la ceea ce spunea Octavian Goga: “Amintirile sunt singurul rai din care nu putem fi izgoniţi”. Ca specie literară, poemele din acest volum aparţin pastelului psihologic. Peisajul este prilej de introspecţie, de meditaţie senin-nostalgică pe tema destinului. Poetul e convins că anii copilăriei au un adânc răsunet în viaţa şi opera artistului, înzecit, însutit mai mult faţă de anii maturităţii: “În special în ce priveşte poezia şi structura mea sufletească, rolul amintirilor, experienţelor şi influenţa lor din copilărie şi chiar din adolescenţă îmi pare capital. Volumul “Pe Argeş în sus” se deschide cu poezia “Ctitorii”, caracterizată printr-un profund lirism, dominat de un ton elegiac: “Acolo unde-n Argeş se varsă Râul Doamnei/ Şi murmură pe ape copilăria mea,/ Ca Negru-Vodă care descălecând venea,/ Mi-am ctitorit viaţa pe dealurile toamnei”. Sentimente de tristeţe, pe tema destinului implacabil, transmite poezia “Florica”: “Aici îşi îngropară bunicii mei copila,/ În loc ferit de-arşiţă, de viscol şi de vânt,/ Coline-i închinară iubitul ei mormânt… Azi, de fetiţa moartă noi nu mai ştim nimic”. Antologică este poezia “Aci sosi pe vremuri” – o meditaţie grav elegiacă pe tema curgerii ireversibile a timpului. Prin rafinamentul expresiei poetice şi prin sensibilitate, poezia se înscrie în modernism. Volumul de versuri “Limpezimi”, aşa cum arată şi titlul, anunţă o nouă orientare a liricii lui I. Pillat, fiind în acelaşi timp cea de a treia etapă din creaţia poetică a acestuia: etapa clasicizantă. Este etapa poeziei pure care, în accepţia lui I. Pillat înseamnă o clasicizare a lirismului. Din volumul “Poeme într-un vers” – unic în literatura română cităm câteva poezii pentru caracterul lor reflexiv:
“Trup de fată”: “O salcie mlădie cum e tulpina ei”.
“Veghe”: “La gura sobei, gândul, tovarăş călător”.
“Artă poetică”: “Nu vorbele, tăcerea dă cântecului glas”.
“Dezamăgire”: “Ai spart oglinda: chipul din ţăndări nu-l culegi”.
În contextul poeziei interbelice, I. Pillat reprezintă momentul de sinteză dintre tradiţie şi modernism, dintre specificul naţional şi inovaţiile din poezia universală. Originalitatea poetului provine şi dintr-o îngemănare, unică în literatura română, a timbrului elegiac cu seninătatea clasică.

Prof. C. VOICULESCU

Portret sentimental: Constantin Voiculescu, la ceas aniversar

Posted in cultura with tags , , on februarie 29, 2012 by argesuldenord

Motto: „Se ştie că un profesor bun este acela care te face ca lucrurile cele mai grele să ţi se pară uşoare”. (Grigore Moisil)

„Părinţii mei au fost agricultori din Poenarii de Argeş, oameni modeşti, serioşi, cu multă dragoste pentru pământul pe care, cu pricepere, îl făceau roditor, dar şi cu dragoste de cultură, de învăţătură”, îmi spunea deunăzi profesorul de excepţie Constantin Voiculescu, la un ceai, pe terasa cofetăriei „Ilea”, privindu-mă cu ochii ageri şi plini de înţelepciune, scăldaţi în sinceritatea ce mereu îl însoţeşte. Drept, cu mersul vioi, cu privirea mereu înainte, cu mişcări agere, mereu elegant, toate la un loc nu-i trădează vârsta pe care a adunat-o din 25 februarie 1935 până în prezent. Dascăl deosebit, a absolvit Şcoala Pedagogică de Băieţi din Sibiu în anul 1953. Până în 1955, timp de doi ani, învaţă cu dragoste şi mult tact pedagogic copiii din satul natal. Dar Constantin Voiculescu nu s-a oprit aici. Tânărul dascăl, ambiţios, dar şi inteligent, este admis fără probleme, frecventând apoi cursurile Facultăţii de Pedagogie-Filologie din Bucureşti, obţinând în 1959 diploma de profesor. A predat la şcolile din Tigveni şi Valea Iaşului, bucurându-se de aprecierea mai marilor vremii, astfel încât este numit inspector şcolar, şef al Secţiei de învăţământ şi vicepreşedinte al Sfatului Popular al raionului Curtea de Argeş.
Liceul „Vlaicu Vodă”, din oraşul Basarabilor descălecători, s-a bucurat de prezenţa la catedră a dascălului Constantin Voiculescu timp de şase ani, în perioada 1968-1974, an în care este numit inspector general adjunct al Inspectoratului Şcolar al Judeţului Argeş. Aici, împreună cu inspectorul general, profesorul Florea Stan, a constituit cea mai competentă echipă a conducerii învăţământului argeşean din toate timpurile. Doi dascăli de o cultură solidă, mari pedagogi, cu prestanţă, înţelepciune, seriozitate, un filozof şi un filolog la cârma învăţământului din Argeş, Timp de cinci ani, ei au situat învăţământul argeşean pe cel mai înalt podium al învăţăturii şi educaţiei. Au fost „duetul de aur al învăţământului argeşean”, cum îmi place mie să le spun celor doi dascăli. După 1979, până în 1997, Liceul „Vlaicu Vodă”, Seminarul Teologic şi Şcoala Postliceală de învăţători şi educatoare din Curtea de Argeş s-au mândrit cu dascălul Constantin Voiculescu.
Munca, înţelepciunea, devotamentul i-au adus dascălului titluri pentru merite deosebite, culminând cu Meritul cultural, clasa a III-a. Palmaresul maestrului educaţiei şi învăţământului argeşean este bogat: metodist al Inspectoratului Şcolar Judeţean, preşedinte al Filialei Curtea de Argeş a Societăţii de Ştiinţe Filologice, responsabil al Comisiei metodice. A publicat articole cu conţinut didactic în reviste de specialitate. Este director al Universităţii Cultural Ştiinţifice din Curtea de Argeş. Ziarul „Argeş Expres” i-a oferit dascălului spaţiu pentru rubrica „Cum vorbim, cum scriem”. Publică şi cartea cu acelaşi titlu, în două ediţii, carte ce se află în mapa dascălilor de limba română din zonă. Apoi a publicat scrierea de un real succes, „Articole, recenzii, eseuri”.
Articolele, eseurile, portretele domnului Constantin Voiculescu ridică ştacheta revistei „Pietrele Doamnei”. A fost un colaborator de înaltă ţinută documentară la cele trei volume ale cărţii „Celebrităţi din negura uitării”. Lucrările susţinute de domnia sa în cadrul Cenaclului literar „Nicolae Velea” de la Biblioteca Municipală Curtea de Argeş, sau la Cenaclul literar din cadrul Casei de Cultură, condus de poetul Dumitru M. Ion, sunt adevărate opere de valoare. Nu există cărţi lansate, fie la Cenaclu, fie la Clubul Iubitorilor de Cultură, patronat de  neobositul Om de Cultură, academicianul Gheorghe Păun, sau instituţii de cultură unde profesorul Constantin Voiculescu să nu facă recenzii sau prezentări de mare valoare. Muncă de Sisif, cu implicare în tot ce este cultural în oraşul Basarabilor şi nu numai, el participând activ la toate acţiunile prietenilor domnişani, organizate de către Fundaţia „Petre Ionescu-Muscel”, de Biblioteca Judeţeană „Dinicu Golescu” sau la acţiunile organizate de către reputatul istoric George Rotaru la Salonul Cărţii şi al Autorilor de Literatură şi Artă (SCALA) din Râmnicu-Vâlcea.
Şi, de parcă nu ar fi fost îndeajuns toată această trudă pe tărâmul culturii şi creaţiei, Constantin Voiculescu a fost ales preşedintele Filialei Curtea de Argeş a Societăţii Naţionale „Spiru Haret”. Dacă vrei să potriveşti ceasul, o dată pe lună, miercurea, exact la ora şaisprezece fără trei minute, intră în sala Casei de Cultură unde, la ora şaisprezece punct, academicianul Gheorghe Păun sună clopoţelul care anunţă începerea activităţii la Clubul Iubitorilor de Cultură ce adună intelectuali din multe comune ale zonei Curtea de Argeş. Unul dintre cei mai mari romancieri români contemporani, prof. univ. dr. Mihail Diaconescu care, de curând, a fost premiat de Academia Română, de câte ori am o conversaţie cu domnia sa, nu uită să adreseze cuvinte de laudă profesorului condeier Constantin Voiculescu, numindu-l „marele profesor”. Îi mulţumim şi noi „marelui profesor” că onorează „Pietrele Doamnei” cu materialele sale de înaltă ţinută profesională.
Ca un mare dascăl al învăţământului argeşean, deşi pensionar, Constantin Voiculescu veghează, cu ochiul ager al pedagogului, „brambureala” din educaţia şi învăţământul din România, aşa numita „reformă de formă” care, din multe cauze, din pricina ambelor părţi – dascăli, elevi – a condus la rezultatele deplorabile ale examenului de bacalaureat din 2011 şi care a împărţit oamenii catedrei în două categorii, cum spune profesorul: prima cei care ridică ştacheta şcolii, a doua – cei care beneficiază (sau mai bine zis, profită) de pe urma muncii primei categorii. Într-adevăr, neobositul intelectual din oraşul Basarabilor trebuie aşezat cu deosebit respect în fruntea elitei intelectualităţii argeşene şi nu numai. Un model de conduită, de înţelepciune, de profesionalism pe tărâmul scrisului, cu o putere de muncă intelectuală nebănuită, bun povăţuitor şi confident, iubitor al limbii române corecte, profesorul Constantin Voiculescu, la cei 77 de ani pe care i-a împlinit în 25 februarie, este încă tânăr, viguros, brad drept şi neaplecat de furtunile vieţii.
La mulţi ani, stimate domnule profesor Constantin Voiculescu!

Prof. Ion C. HIRU

I.L. Caragiale – scriitor naţional de valoare universală – 160 ani de la naştere

Posted in cultura with tags , on ianuarie 31, 2012 by argesuldenord

S-a născut la 30 ianuarie 1852 în satul Haimanale (azi I.L. Caragiale), judeţul Prahova. Urmează şcoala primară în Ploieşti, apoi continuă gimnaziul “Sfinţii Petru şi Pavel” din aceeaşi localitate, după care se înscrie la Conservatorul din Bucureşti. În anul 1870, după moartea tatălui său, se stabileşte la Bucureşti, unde munceşte din greu pentru a-şi întreţine familia. Este copist, sufleor, corector, gazetar. Se face cunoscut prin critici dramatice şi traduceri de piese de teatru. În 1878, Mihai Eminescu îl atrage la redacţia ziarului “Timpul”, unde va lucra şi I. Slavici. În acelaşi an, tot Eminescu îl introduce la “Junimea”, unde citeşte prima lui operă dramatică “O noapte furtunoasă”. În 1881 este revizor şcolar în districtele Suceava şi Neamţ, iar între anii 1882-1884 funcţionează tot ca revizor şcolar pentru judeţele Argeş şi Vâlcea. Prietenul său din această perioadă, Ion Suchianu, mărturiseşte care este geneza dramei “Năpasta”, a cărei acţiune se petrece în localitatea Tigveni. Venind de la Rm. Vâlcea spre Curtea de Argeş, cei doi s-au oprit la o cârciumă-han de pe malul Topologului, la intrarea în satul Tigveni. Aici au fost serviţi de o fată “de o frumuseţe aşa de desăvârşită, că nu ne puteam lua ochii de la dânsa; era cât p-aci să ne încurcăm acolo, dacă nu venea vizitiul să ne spuie că trebuie să ne grăbim ca să ajungem pe lumină la Curtea de Argeş, căci noaptea nu-s tocmai sigure drumurile pe aici”. La ieşirea din cârciumă, Caragiale se adresează unor flăcăi din sat, care aşteptau să intre şi ei în cârciumă: “- Măi, da’ frumoasă fată aveţi voi la cârciuma voastră!  – Ei, boierule, pentru fata asta o să se facă moarte de om”. Continuându-şi drumul peste dealul Momaia, în imaginaţia lui Caragiale se ţese intriga unei drame psihologice: “Năpasta”. Până în anul 1885 scrie şi publică alte trei comedii (publicase deja “O noapte furtunoasă”): “Conul Leonida faţă cu reacţiunea”, “O scrisoare pierdută”, “D-ale carnavalului”. După 1890 scrie nuvele, schiţe, povestiri. În anul 1905, în urma unei moşteniri, care-i refăcuse starea financiară, se autoexilează la Berlin, cu întreaga familie, dar ţine mereu legătura cu ţara. În 1907, impresionat de drama ţăranilor răsculaţi, publică într-un ziar german articolul “1907, din primăvară până în toamnă”. Articolul va fi publicat şi în Bucureşti. Trece în nemurire în noaptea de 8 spre 9 iunie 1912. Este adus în ţară şi înhumat în Cimitirul Bellu, alături de mormântul lui M. Eminescu.

Un creator de tipologii umane

Opera lui I.L. Caragiale, în totalitatea ei, trebuie privită din unghiul mărturisit de autor: “Simt enorm şi văd monstruos”. Dacă prin Eminescu, poezia română a atins gradul cel mai înalt de dezvoltare, prin I.L. Caragiale, teatrul şi proza au cunoscut o strălucire deosebită. Caragiale este un dramaturg care interesează deopotrivă pe un cititor european, american sau asiatic. Pornind de la realităţi româneşti – moravurile epocii şi parvenitismul autohton, creind scene şi tipuri originale, Caragiale le-a ridicat la o valoare artistică universală prin puterea de generalizare şi de sinteză, prin satira necruţătoare a viciilor, prin aspiraţia spre o umanitate superioară, prin încrederea în posibi-lităţile omului de a se îndrepta şi perfecţiona. În anul 1956, comedia “O scrisoare pierdută”, în regia lui Sică Alexandrescu şi într-o distribuţie de excepţie (Radu Beligan, Costache Antoniu, Grigore Vasiliu-Birlic ş.a.) s-a jucat la un teatru din Tokio. A doua zi, presa japoneză se întreba şi se mira cât de bine le-a cunoscut moravurile un scriitor român. Criticul literar Mihai Dragomirescu afirmase cu mult înainte că I.L. Caragiale este unul “dintre cei mai mari artişti ai tuturor vremurilor”. În comediile sale, Caragiale analizează formele parvenirii şi ale parvenitismului ca trăsătură tipologică a omului. Mecanismele parvenirii şi tipurile caracteristice apar din prima piesă a lui Caragiale – “O noapte furtunoasă” – o comedie a vanităţii. Aceeaşi trăsătură de caracter – vanitatea – îl caracte-rizează şi pe Leonida din comedia “Conul Leonida faţă cu reacţiunea”. Acesta ţine consoartei sale, Efimiţa, lecţii despre repu-blică, asigurând-o că dacă e republică “nu mai plăteşte nimeni bir”, “se face şi o lege de murături”, … “adicătelea că nimeni să nu mai aibă drept să-şi plătească datoriile”. În papuci de casă şi cu scufie pe cap, Leonida se crede un adevărat “tribun” al luptei împotriva “reacţiunii”. Prin stilul de viaţă şi pretenţii, prin logoree şi laşitate, conul Leonida este micul burghez de oricând şi de oriunde. În “O scrisoare pierdută”, personajele aparţin marii burghezii provinciale. Prin urmare, instinctele de parvenire sunt mai puternice, iar vanitatea se manifestă în forme mai agresive. Interesele eroilor, contrare numai în aparenţă, în final se armonizează, pentru că toţi ştiu să speculeze avantajele unui regim politic “curat constituţional”. În exercitarea puterii, şantajul de orice fel (financiar, moral, politic, afectiv, sexual etc.) rămâne metoda infailibilă a carieristului de profesie de profesie. Arivistul Caţavencu aplică principiul “do ut des” (îţi dau ca să-mi dai), dar canalia Agamiţă Dandanache aplică un principiu şi mai “eficient”: “îţi dau ca să-mi dai mereu”. Caţavencu promite că va înmâna scrisoarea “adrisantului” în schimbul unui loc de deputat, dar Dandanache îi spune Zoei: “Cum se poate, coniţa mea, s-o dau înapoi? S-ar putea să fac aşa prostie? Mai trebuie şi altă dată. La un caz iar… pac! la “Răsboiul”. Sloganul “De la partidul întreg atârnă binele ţării”, urmat de replica spusă cu cinism “şi de la binele ţării atârnă binele nostru” (al celor precum Trahanache, Tipătescu, Caţavencu, Dandanache ş.a.) constituie substanţa demagogiei – viciul de căpătâi al vieţii politice în perioada de tranziţie. Cea mai periculoasă metodă a omului politic de acest fel este delirul verbal, vorbăria goală, pentru că adoarme conştiinţele alegătorilor naivi, putând astfel justifica orice, chiar şi nedreptatea. I.L. Caragiale este, deopotrivă, un scriitor naţional, pentru că opera sa este reprezentativă pentru spiritul românesc în manifestările lui caracteristice, dar şi de valoare universală, întrucât a creat tipuri umane şi situaţii general valabile, ilustrate prin variante asemănătoare în orice societate. Caragiale, pornind de la rea-lităţile tipic româneşti, a dezvăluit esenţa spiritului uman, surprins în manifestările lui tipice. Într-adevăr, el “simţea enorm şi vedea monstruos”!

Prof. Constantin VOICULESCU

Tricolorul – simbol al unităţii noastre naţionale

Posted in istorie with tags , on ianuarie 31, 2012 by argesuldenord

Steagul patriei noastre, România, se numeşte “Tricolorul” şi are o istorie care trebuie cunoscută de orice român, inclusiv de către cetăţenii români care aparţin minorităţilor naţionale. Simbol al României, Tricolorul are o istorie care se întrepătrunde, adesea, cu istoria ţării. Mulţi istorici susţin că românii au moştenit cele trei culori ale drapelului nostru încă de la daci. În Evul Mediu, când s-au constituit cele trei state româneşti, fiecare avea un steag propriu, care le-a însufleţit în lupta pentru dreptate şi libertate naţională. Pe stema Transilvaniei figurau, ca emblemă, şapte turnuri, semnificând cele şapte cetăţi din cuprinsul acestui voievodat. Pe steagul Ţării Româneşti era cusut un vultur, iar pe cel al Moldovei, din timpul lui Ieremia Movilă era cusut cu fir de aur capul de bour, amintind de legendara descălecare a lui Dragoş Vodă pe la jumătatea veacului al XIII-lea. În Evul Mediu, fiecare voievod din cele trei ţări româneşti avea flamura lui proprie. A lui Ştefan cel Mare, de pildă, reprezenta pe Sf. Gheorghe, ucigând balaurul cu suliţa. Acest steag, pe care era brodat numele lui Ştefan a fluturat biruitor în celebra bătălie de la Vaslui (1475) şi în cea de la Codrii Cosminului (1497). În ceea ce priveşte culoarea drapelelor din cele trei ţări româneşti, istoricii susţin că steagurile din Moldova aveau culoarea roşie, cele din Ţara Românească ar fi fost galbene, iar cele din Transilvania, albastre. În bătălia de la Călugăreni, Mihai Viteazul a purtat un steag din ţesătură albă, pe care se afla brodat un vultur negru, cu aripile întinse. Acest steag l-a purtat şi când a intrat biruitor în Alba Iulia, înfăptuind prima Unire. În anul 1821, Tudor Vladimirescu a pornit Revoluţia sub un steag care înfăţişa icoana sfinţilor ostaşi Teodor şi Gheorghe, avea o inscripţie de îndemn la luptă pentru “tot norodul românesc”, care avea “nădejde de dreptate”. Ciucurii acestui steag alcătuiau o îmbinare de roşu, galben şi albastru. Începutul adoptării oficiale a Tricolorului pe pământul românesc şi în conştiinţa poporului român se datorează lui Alexandru Dimitrie Ghica – domn în Ţara Românească între anii 1834-1842. În primul an de domnie, din dispoziţia acestuia, mai multe unităţi militare au primit drapele de luptă cu cele trei culori şi cu un vultur auriu la mijloc. În preajma şi în timpul Revoluţiei de la 1848, ideea Tricolorului a căpătat o largă răspândire şi o aderenţă de masă. Tricolorul a fluturat pe Dealul Filaretului din Bucureşti, la 11 iunie 1848, la începutul Revoluţiei, purtat de revoluţionari, care clamau îndemnul: “Stindardul libertăţii azi se va consacra. Unire şi frăţie cu toţi vom proclama”; … “uniţi-vă cu noi, înălţaţi stindardele libertăţii şi dobândiţi-vă sfintele drepturi”. La Adunarea Revoluţionară de la Blaj din 3/15 mai 1848 s-a înălţat, cum spunea un contemporan sas, “flamura cea mare tricoloră a naţiunii române”. Drapelul avea inscripţia: “Virtus romana rediviva”. În Ţara Românească şi în Moldova, după Revoluţia de la 1848, Steagul tricolor a devenit steag naţional, fiind simbol al Unirii. Unirea de la 1859 s-a înfăptuit sub stindardul roşu, galben şi albastru. Domnitorul Unirii, Alexandru Ioan Cuza are meritul istoric ca, prin Ordinul de Zi din 1 septembrie 1863, să stabilească, în mod oficial, Tricolorul ca drapel al României. În Ordinul de Zi se spunea: “Drapelul este România, acest pământ binecuvântat al patriei udat cu sângele străbunilor noştri…, este istoria întreagă a României. Cu un cuvânt, Drapelul reprezintă toate îndatoririle şi toate virtuţile militare cuprinse în două cuvinte gravate pe acvila romană: Onoare şi Patrie”. În anul 1867, tânărul poet Mihai Eminescu a scris poezia “Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”: “Spună lumii large steaguri tricolore,/ Spună ce-i poporul mare, românesc,/ Când s-aprinde sacru candida-i vâltoare,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc”. Notă: Când a scris aceste emoţionante versuri prin sentimentele de curată şi sublimă simţire românească, poetul avea doar şaptesprezece ani. După evenimentele de 1848, revoluţionarii din Transilvania, în semn de unitate cu cei din Principatele Române, au înlocuit culoarea albă cu cea galbenă, instituită de Guvernul Revoluţionar din Bucureşti, culorile fiind aşezate pe orizontală. Dispunerea aceasta s-a păstrat până în vremea Domniei lui Cuza, care a modificat ordinea: roşul a fost dispus în partea superioară, urmând galbenul, apoi albastrul. Acest drapel a fost în serviciul ţării până în anul 1866, după care steagurile aveau culorile dispuse pe verticală, în ordinea rămasă până astăzi: roşu, galben şi albastru. Poeţi şi compozitori au închinat Tricolorului numeroase imnuri. Să ne amintim doar de celebrul imn “Trei culori” compus de Ciprian Porumbescu (şi versuri şi melodie). Textul a apărut în anul 1880 şi a fost publicat în “Colecţiune de cântece sociale pentru studenţii români” – Viena, 1880. Textul e alcătuit din şase catrene, din care reproducem câteva versuri: “Trei culori cunosc pe lume,/ Ce le ţin de-un sfânt odor,/ Sunt culori de-un vechi renume,/ Suvenir de-un brav popor”. În versurile următoare, poetul arată ce simbolizează fiecare culoare: “Roşu-i focul ce-mi străbate/ Inima-mi plină de dor/ Pentru sfânta libertate/ Şi al patriei amor. Auriu ca mândrul soare/ Fi-va-l nostru viitor, … Iar albastrul e credinţa/ Pentru ţară ce-o nutrim”… Poezia se încheie cu strofa: “Iar când, fraţilor, m-oi duce/ De la voi şi-o fi să mor,/ Pe mormânt atunci să-mi puneţi/ Mândrul nostru Tricolor”. Sub Tricolor, ostaşii români au cucerit independenţa ţării în anul 1877, doborând la Griviţa şi Smârdan asupritoarele hoarde turceşti. La serbările populare, românii transilvăneni se împodobeau cu cocarde tricolore şi cântau “Pe-al nostru steag e scris Unire” (muzica de Ciprian Porumbescu), nesocotind interdicţiile administraţiei austro-ungure. În Primul Război Mondial, românii au înfrânt oştile germane şi austro-ungare, la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti, tot sub flamurile tricolore. La 1 Decembrie 1918, românii din Transilvania au proclamat Unirea Transilvaniei cu România, cântând marşul “Pe-al nostru steag e scris Unire” şi fluturând Tricolorul. Fremătând de bucurie, poetul George Coşbuc a scris atunci poezia “Cântec”, în care Drapelul Naţional este preamărit ca un nepieritor simbol: “Sus ridică-ţi fruntea, vrednice popor!/ Câţi vorbim o limbă şi purtăm un nume,/ Toţi s-avem o ţintă şi un singur dor:/ Mândru să se-nalţe, Peste toate-n lume/ Steagul tricolor!” Sub faldurile Tricolorului s-au desfăşurat şi celelalte evenimente până în zilele noastre: Perioada interbelică, Al Doilea Război Mondial, evenimentele postbelice, Revoluţia din Decembrie 1989. Tricolorul a rămas şi va rămâne simbolul unităţii întregului popor român şi al independenţei sale naţionale, aşa cum spune Ciprian Porumbescu în “Cântecul Tricolorului”: “Pân’ pe cer şi cât în lume/ Vor fi aste trei culori/ Vom avea un falnic nume/ Şi un falnic viitor”.

Prof. C. VOICULESCU

Al.Th. Ionescu, “Umbra bibliotecii. Studii”

Posted in cultura with tags , , on septembrie 30, 2011 by argesuldenord

Cartea a apărut în anul 2011, la Editura “Paralela 45” din Piteşti, în colecţia “Studii”, seria “Studii literare”, colecţie iniţiată de Mircea Martin. Este prefaţată de criticul literar Al. Cistelecan, care îl numeşte pe autorul acestei cărţi “un cronicar benedictin”, termen care, în sens figurat, înseamnă laborios, harnic, muncitor. Aşa cum se arată şi în prefaţa cărţii, domnul prof. Al.Th. Ionescu a fost un cunoscut şi apreciat cronicar literar, care a publicat în revistele “Echinox”, “Calende”, “Argeş”, “Vatra”, “Familia”, “Tribuna”, “Viaţa studenţească”, “Paralela 45” ş.a. La revista “Echinox” a publicat cronici literare, cu deosebire în perioada studenţiei (1970-1974), cronici apreciate de prefaţator ca fiind “ferme în judecată şi limpezi în idee”.
În volum a debutat în anul 1995 cu lucrarea “Aventura prozei scurte în anii ’80”, publicată de Editura “Calende” din Piteşti. A continuat cu cartea “Mircea Nedelciu. Monografie” – publicată de Editura “Aula” din Braşov, în anul 2001. Tot la Editura “Aula” a publicat cartea “George Bacovia – o antologie comentată”. Criticul literar Al.Th. Ionescu este prezent cu contribuţii importante şi în câteva volume colective. Împreună cu Miron Cordun, Nicolae Oprea şi Călin Vlasie, dl. Al. Ionescu reîntemeiază, în anul 1991, la Piteşti, revista “Calende”. În acelaşi timp, a desfăşurat o intensă activitate gazetărească şi în presa locală, fiind senior editor la cotidianul “Argeş Expres”. Prin grija redacţiei, articolele publicate în acest ziar au apărut postum, în două volume, îngrijite de dl. acad. Gh. Păun: “A(l)titudini” – 2009 şi “A(l)titudini culturale” – 2010. Dl. prof. Al.Th. Ionescu a fost membru al Uniunii Scriitorilor din România – filiala Piteşti, al Societăţii de Ştiinţe Filologice – filiala Curtea de Argeş, al Asociaţiilor Ziariştilor din România.
Cartea “Umbra bibliotecii” cuprinde şase capitole: Proză; Critică şi istorie literară; Memorialistică; Antologii, dicţionare; Eseu; Addenda – fapt ce dovedeşte preocuparea autorului pentru toate domeniile ştiinţei literaturii: critică, istorie, teorie, eseu, memorialistică. Prefaţatorul cărţii, Al. Cistelecan îl apreciază ca fiind “unul dintre cei mai devotaţi şi mai bine orientaţi critici ai prozei contemporane”, un cercetător cu o “viziune critică extrem de coerentă”. În primul capitol sunt prezentate opere în proză din creaţia a 31 scriitori, cei mai mulţi fiind din perioada contemporană. Aceste scurte recenzii au fost publicate între anii 1989-2005, cele mai multe în revista “Calende”. Recenziile criticului Al.Th. Ionescu se caracterizează prin limpezimea stilului, obiectivitate şi fineţea observaţiei. Cititorul rămâne impresionat de numărul mare şi variat al creaţiilor pe care le comentează criticul literar, de profunzimea ideilor şi a referirilor la alte opere ale aceluiaşi scriitor sau la operele altor autori. Stilul criticului literar e cel al specialistului în teorie şi critică literară: obiectiv, clar, concis. Dintre operele prezentate în acest capitol menţionăm doar câteva: “Vară indiană” de Marcel Constantin Runcanu; “Zborul gâştei sălbatice” de Horia Bădescu; “Trenul de noapte” de Ioan Groşan; romanul “Calendarul de nisip” de Ioan Lăcustă; romanul “Blocada” de Pavel Chihaia; romanul “Eu şi maimuţa mea” de Ovidiu Pecican; romanul “Umbra penei de gâscă” de Radu Ţuculescu; romanul “Şarlatanii” de George Rizescu; romanul “Maratonul învinşilor” de Gabriel Chifu şi alte cărţi de proză scurtă de diferiţi autori contemporani.
Capitolul al II-lea, intitulat “Critică şi istorie literară” cuprinde articole consacrate unor cărţi de referinţă de istorie şi critică literară. Remarcabil este studiul dedicat cărţilor istoricului literar Ion Pop: “Avangardismul poetic românesc” şi “Avangarda în literatura română”. Studiul următor se ocupă de cartea lui Constantin Pricop, “Marginea şi centrul” – carte ce abordează două subiecte tratate paralel: I.L. Caragiale şi “Generaţia ’60”. Cartea lui Ion Negoiţescu, “Istoria literaturii române” este apreciată de autorul studiului ca fiind “o carte vie, incitantă”, subliniind şi trăsăturile stilistice ale cărţii: siguranţa tonului, expresivitatea cuvântului, seninătatea negării. În studiul “Critica literară la vreme de tranziţie” este comentată cartea lui Ion Simuţ, intitulată “Incursiuni în literatura actuală”, carte pe care o apreciază ca fiind “masivă şi bine articulată”, în care autorul propune o nouă modalitate de clasificare a literaturii contemporane “prin îmbinarea criteriului estetic cu criteriul politic”. Cartea “Peisaj critic” a lui Gheorghe Grigurcu este apreciată ca fiind “cartea unui autor aflat în momentul deplinei sale maturităţi ideatice şi stilistice”. Gheorghe Grigurcu este supranumit “reputatul şi omniprezentul comentator al fenomenului literar contemporan”. Deosebit de interesant este studiul “În binecuvântata lume a clasicilor”, în care se ocupă de eseurile publicate de Petru Creţia în cartea “Catedrala de lumini”, o adevărată operă în care autorul cercetează aspecte din creaţia “a trei mari spirite ale lumii”: Homer, Dante şi Shakespeare. Judecăţi de valoare formulează criticul literar Al.Th. Ionescu şi asupra cărţii lui Gh. Crăciun în căutarea referinţei, subliniind seriozitatea cu care autorul abordează temele, capacitatea de a cumpăni referinţele critice, dar şi orizontul vast al lecturilor – trăsături care se potrivesc de minune şi celui care face asemenea aprecieri, adică domnului profesor Ionescu. În câteva articole se ocupă de valoroasele cărţi ale lui N. Manolescu – cunoscut critic şi istoric literar. În ordinea publicării, acestea sunt: “Literatură română postbelică”, în trei volume; “Istoria critică a literaturii române”, carte ce cuprinde cinci secole de literatură română, în aproape 1.500 pagini. Uimeşte exactitatea cu care dl. Ionescu a studiat masiva carte a lui Nicolae Manolescu, modul cum prezintă curentele literare, epocile literare, scriitorii, precum şi opere ale acestora.
Capitolul al III-lea se ocupă de memorialistică. Sunt prezentate şi comentate importante cărţi de memorialistică, precum: “Jurnalul fericirii” de Nicolae Steinhardt, “Jurnalul unui martor ocular” de Liviu Ioan Stoiciu; “Evadări în lumea liberă” de Adrian Marino; “Jurnalul din exilul parizian” – în două volume de Sanda Stolojan.
Capitolul al IV-lea se ocupă de antologii şi dicţionare. Remarcabilă este opera “Dicţionarul scriitorilor români” – coordonată de Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu. Printre autorii dicţionarului se numără cunoscuţii istorici şi critici literari Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Ion Pop, Alexandru Cistelecan, Gabriel Ţeposu ş.a.
O altă operă de mare valoare prezentată şi comentată de prof. Al.Th. Ionescu este “Dicţionarul cronologic al romanului românesc. De la origini până în 1989” – publicat în anul 2004 la Editura Academiei Române. Numită
de autorul articolului “o carte exemplară”, această operă cuprinde câteva mii de titluri, remarcându-se perioada interbelică printr-o adevărată explozie a
romanului în literatura română. Numai în anul 1933 s-au publicat şaptezeci de romane, printre care unele au fost şi sunt considerate capodopere ale speciei roman. Menţionăm câteva dintre acestea: “Europolis” de Jean Bart; “Cartea nunţii” de George Călinescu; “Maitreyi” de Mircea Eliade; “Adela” de Garabet Ibrăileanu, “Doctorul Taifun” de Gala Galaction; “Rusoaica” de Gib Mihăescu; “Patul lui Procust” de Camil Petrescu; “Oraş patriarhal” de Cezar Petrescu; “Velerini şi Veler Doamne” de V.I. Popa; “Creanga de aur” de M. Sadoveanu; “Maidanul cu dragoste” de G.M. Zamfirescu etc.
Capitolul al V-lea. Eseu. Sunt analizate, în acest capitol, mai multe volume de eseuri de diferite feluri ale unor cunoscuţi eseişti, precum: Şerban Foarţă, Dan Petrescu, Dan Pavel, Nicolae Manolescu ş.a.
Capitolul al VI-lea este intitulat “Addenda” şi cuprinde, aşa cum se subînţelege, câteva completări care dau cărţii o structură închegată. Se fac referiri la cartea “Ghilotina de scrum”, în care sunt adunate diferite dialoguri politice la cartea “Eu am intrat buzna în realismul socialist” – o carte de convorbiri cu Petru Dumitriu. E prezentată, de asemenea, cartea “O utopie tangibilă”, care cuprinde convorbiri cu Nicolae Breban – mare prozator contemporan, numit metaforic de autor “un orgolios bântuit de spaima singurătăţii”.
În finalul acestei succinte prezentări a unei cărţi de excepţie, ce pune în valoare o personalitate a criticii literare contemporane, doresc să subliniez strădania şi meticulozitatea domnilor Călin Vlasie – editor, Cristi Dinu – redactor, Adriana Boboc – tehnoredactor şi Alexandru Cistelecan – prefaţator. Subliniez, de asemenea, că structurarea cărţii şi selectarea articolelor au fost bine gândite. Prin grija conducerii cotidianului “Argeş Expres” şi a domnului acad. Gheorghe Păun, asemenea personalităţi, precum este domnul Al.Th. Ionescu, nu sunt lăsate să intre în “negura uitării”, aşa cum frumos spune prof. I.C. Hiru într-o carte memorabilă, ce a fost lansată de curând la C.I.C. din Curtea de Argeş.

Prof. Constantin VOICULESCU

Gheorghe Ungureanu – “De dragoste şi dor” – poezii, Editura Academiei Internaţionale Orient-Occident, Bucureşti, 2011

Posted in cultura with tags , on iulie 30, 2011 by argesuldenord

Poeziile din acest volum au fost scrise în perioada 1958-1965, când autorul era elev de liceu şi student, dar au fost publicate abia în anul 2011. Scrise în vers clasic, cu ritm şi rimă, aceste poezii au ca temă şi motive poetice iubirea şi alcătuiesc o adevărată monografie a acestui puternic sentiment: de la iubirea de început, adolescentină, la iubirea-pasiune, apoi dezamăgirea în dragoste, sufe-rinţa provocată de iubirea pierdută şi izbăvirea prin iubire. Dragostea e proiectată nu numai în toate fazele ei, ci şi în viziuni diferite: ca aspiraţie spre împlinire, ca ideal şi speranţă, ca o forţă demiurgică, aşa cum a fost cântată de Dante, ca un mijloc de purificare. Două sunt sentimentele fundamentale cântate în poeziile acestui volum: iubirea şi dorul, cărora poetul le asociază doina – ca expresie a acestor trăiri: “De-aş avea o liră dulce/ Să-mi îngrop în ea suspinul,/ Aş slăvi pe toată lumea-/ Aş slăvi chiar şi destinul./ Şi aş zice – aşa, în seară,/ Doina tristă de iubire,/ Care de un timp încoace/ Mă afundă-n fericire”. (“De-aş avea”)
La vârsta de şaptesprezece ani, în anul 1959, când poetul era stăpânit de o iubire adolescentină, îşi simţea sufletul pustiit, dar iubirea îi aducea bucurie şi fericire. Aşadar, poetul proslăveşte forţa de metamorfozare a acestui sentiment: “Aveai în ochi tot focul/ Iubirii de-nceput;/ Voiam să-ţi spun atâtea/ Nimica n-am putut”. (“Iubirea de-nceput”)
Într-o strânsă-mbrăţişare petrecută într-un luminiş de pădure, adolescenţilor îndrăgostiţi li se pare că acum lumea e schimbată, e fermecătoare şi visătoare: “Totu-i cântec şi visare/ În pădurea minunată;/ Viaţa mea, cum mi se pare/ N-a fost tristă niciodată”. (“Ce-i iubirea?) Fin cunoscător al sufletului de român, poetul Gheorghe Ungureanu asociază cuvintelor dor şi doină pe cel de duioşie, prin care se exprimă atât de bine trăirile care ne-au definit ca neam: “S-auzi glas duios de ape/ Cum suspină printre stânci/ Şi te cheamă mai aproape/ Între ele să te culci”. (“De-ai fi tu”) Sintagmele poetice “glas duios de ape”, “suspină printre stânci” ş.a exprimă o simţire adâncă, pe care numai un poet cu o rară sensibilitate o poate avea. Tipologia erotică este specifică vârstei romantice – adolescenţa şi tinereţea, când iubirea e dorinţă, aspiraţie, dor de fericire: “Crezul meu în Viaţă şi Iubire/ L-am voit statuie veşniciei/ Şi doream din Cosmos, pentru tine,/ Să fur Luna, stelele Pustiei”. (“Eşti prea săracă”)
În substratul de adâncime al ideilor din unele poezii identificăm ideea că prin dragoste omul aspiră spre realizarea perfecţiunii umane, iubirea fiind un principiu al armoniei omului. Ritualul intimităţii îndrăgostiţilor e unul simplu şi cast, iar natura în care acesta se petrece potenţează trăirile erotice:
“Toate-n jurul tău cânta-vor/ Şi vor dansa ca-ntr-o poveste,/ Ţi-or şopti atâta dor/ Prin frunzişul ce doineşte”.
Sunt şi poezii cu alt imaginar poetic, în care apare iubirea neînţeleasă sau refuzată:
“Sunt singur/ Aşa de singur/ Cum n-am fost/ Niciodată, nici o dată/ Doar gândul/ Mi-e unic tovarăş/ Gândul care mă ucide/ Clipă cu clipă/ Zburând spre tine.” („Singur”) Alte poezii transmit ideea că bucuria în dragoste nu e altceva decât o durere mai adâncă. În altele se exprimă ideea că uneori dragostea e iluzorie şi trecătoare, rămânând doar speranţa în iubire: “Pierdusem speranţa iubirii/ Şi-n suflet aveam îndoială/ Există iubire în lume?/ Sau Fata Morgana-i reală?” (“Pierdusem”)
În iubirea pierdută, poetul creează alt scenariu poetic. “Acum nu ştiu ce-i iubirea;/ Liniştea în piept s-a pus,/ După ani de vitregie/ De  când tu te-ai dus, te-ai dus”. (“Linişte”) Ritmul şi rima versurilor sunt variate, în funcţie de scenariul erotic şi de conţinutul de sentimente şi idei exprimat. Într-o poezie care exprimă atitudinea lirică pentru cucerirea iubirii, ritmul este mai alert, de regulă iambic sau trohaic: “Universul l-aş preface/ Într-o pulbere de stele,/ Cu luceferi tot în mijloc/ Să-mpletesc cununi din ele”.  (“Pentru tine”) Prin ideile şi sentimentele transmise, dar şi prin procedeele poetice folosite, poeziile acestui volum se citesc cu plăcere şi cu bucuria de a descoperi o mare varietate de trăiri general-umane, dar cu nuanţe şi specific românesc, fapt ce trezeşte şi mai mult interesul cititorului.

Prof. C-tin VOICULESCU

Întâlnirea Cenaclului “Nicolae Velea”

Posted in cultura with tags , , , , , on august 28, 2010 by argesuldenord

Într-o atmosferă intelectuală deosebită, marţi, 10 august 2010, a avut loc întâlnirea membrilor Cenaclului “Nicolae Velea”, la Biblioteca Municipală din Curtea de Argeş, al cărei director, Marian Ghiţă, un sufletist al faptei culturale, a vrut să mai treacă în agenda instituţiei pe care o conduce o serbare a mândriei româneşti cu iz de spiritualitate şi istorie. Ordinea de zi a fost anunţată de prof. George Baciu, scriitor, redactorul şef al revistei “Pietrele Doamnei”. Cei peste 40 participanţi au sărbătorit 120 ani de la trecerea în nemurire a bardului de la Mirceşti –  Vasile Alecsandri. Au intrat în intimitatea personalităţii alecsandrine trei intelectuali de marcă ai culturii din Cetatea Basarabilor. Şi dacă Cezar Bădescu, arefeanul nelipsit de la sărbătorile culturale argeşene, a vorbit despre truda lui Vasile Alecsandri în privinţa culegerii poeziilor populare, Daniel Dejanu a adunat într-un buchet de slove sublime frumuseţea pastelurilor, iar criticul literar Constantin Voiculescu – un maestru al oratoriei şi limbii române – a rostit cu talentu-i caracteristic dialoguri din “Chiriţele”, scoţând în evidenţă actualitatea teatrului celui pe care Eminescu-l numea “rege al poeziei”.
A doua parte a întâlnirii a prilejuit lansarea a două cărţi, recent apărute, ale scriitorului George Baciu: “Istoria mai aproape de tine” şi “Gânduri de la marginea lumii (poeme)”. Ing. Ştefan Dumitrache, consilier municipal, a comentat, cu talent şi luare aminte, cartea de istorie, punctând, bine documentat, capitolul referitor la ordinele cavalereşti şi călugăreşti, semn că istoria este marea pasiune a vieţii sale. Aplauzele auditoriului au validat expunerea pe care – numai rar şi numai iubitorii istoriei – o pot săvârşi. Apoi, dl. Constantin Voiculescu, a vorbit, în stilu-i caracteristic, de maieutică socratică, despre volumul de eseuri şi versuri “Gânduri de la marginea lumii”, reliefând talentul prof. George Baciu, istoric, eseist, poet al metaforei elevate care trece cu uşurinţă de la prezentarea actelor de istorie la versul încărcat de sensibilitate, de la istoria mai puţin cunoscută, la eseuri filosofice, de multe ori greu de descifrat. A citit din poeziile sale Lucreţia Olărescu, elevă în clasa a XI-a la Colegiul Naţional “Vlaicu Vodă”. A fost o sărbătoare a sufletului care – alături de manifestările Clubului Iubitorilor de Cultură – face din Curtea de Argeş oraşul culturii cu aromă domnească.
Prof. Ion C. HIRU