Pastorala la Naşterea Domnului 2012

HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA HRISTOS DOMNUL, IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI
“Pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om” (Crezul ortodox)

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,
Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este mai întâi de toate sărbătoarea iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru lume. Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic S-a făcut Om, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, adică pentru a dărui oamenilor, păcătoşi şi muritori, iertarea păcatelor şi viaţa veşnică. “Această mântuire au căutat-o cu stăruinţă şi au cercetat-o cu de-amănuntul proorocii, care au proorocit despre harul ce avea să vină la noi” (I Petru 1, 10).
Când Fiul lui Dumnezeu este dăruit de Tatăl pentru viaţa şi mântuirea lumii, El nu este dăruit ca un obiect, ci ca Persoană liberă, smerită şi iubitoare, deoarece Fiul Se dăruieşte Tatălui prin ascultare smerită şi Se dăruieşte oamenilor prin iubire milostivă, vindecând orice boală şi orice neputinţă din popor şi iertând păcatele celor care se pocăiesc.
Aşadar, taina Crăciunului este taina iubirii milostive şi smerite a lui Dumnezeu pentru oameni. Pe cât a coborât Fiul Lui Dumnezeu la noi pe pământ, pe atât ne-a deschis nouă oamenilor drum ca să ne înălţăm la El, la viaţa cerească.
De aceea, Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om din iubire nesfârşită faţă de om, este temelia şi inima credinţei creştine. Această sfântă şi mare lucrare mântuitoare a fost şi scopul pentru care Dumnezeu a făcut lumea. Ea a fost prezisă de profeţii lui Dumnezeu inspiraţi de Duhul Sfânt, iar apoi a fost văzută şi mărturisită de Apostolii lui Hristos (cf. Romani 1, 2), a fost apărată şi formulată ca dogmă de către Părinţii Bisericii în faţa ereziilor, a fost preamărită în rugăciuni şi lăudată în cântări de-a lungul veacurilor de către toţi creştinii binecredincioşi şi iubitori de Dumnezeu.
Pentru Sfinţii Apostoli, contemplarea tainei Întrupării sau Înomenirii Fiului lui Dumnezeu este izvorul întregii teologii, al întregii vieţi spirituale şi al misiunii Bisericii în lume. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel, uimit în faţa iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru lume, exclamă: “Cu adevărat mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă” (I Timotei 3, 16). Iar Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan zice: “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unicul Său Fiu L a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).
Urmând credinţei Sfinţilor Apostoli, Sfinţii Părinţi ai Bisericii, mari dascăli ai lumii şi ierarhi, cuvioşi şi mărturisitori, imnografi şi melozi, n-au încetat să preamărească taina iubirii nesfârşite a lui Dumnezeu pentru lume, care s-a descoperit nouă prin Iisus Hristos. În această privinţă, Sfântul Maxim Mărturisitorul (662) spune că “din dor nesfârşit după oameni, Cel ce există din fire S-a făcut cu adevărat însuşi cel iubit” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 5, traducere din limba greacă veche, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, p. 78), adică om.
Cine altul poate mântui sau vindeca pe om de păcat şi de moarte, decât Dumnezeu Cel fără de păcat şi moarte? Cântările ortodoxe ale Naşterii Domnului vorbesc despre vindecarea omului de păcat prin Naşterea lui Hristos: “Pe cel după Chip şi după asemănare, văzându-l Iisus stricat din pricina călcării poruncii, plecând cerurile S-a pogorât şi S-a sălăşluit în pântecele Fecioarei, fără schimbare, ca într-Însul să înnoiască pe Adam cel stricat, care strigă: slavă arătării Tale, Izbăvitorul meu şi Dumnezeu” (Litia, stihira 4, alcătuire a lui Ioan Monahul). Iar Sfântul Grigorie de Nyssa (395) descrie scopul Întrupării Fiului Cel veşnic al lui Dumnezeu, zicând: “Firea noastră cea slăbănogită, într-adevăr, avea nevoie de doctor, omul căzut de istoveală aştepta pe Cel ce-i va întinde mâna, cel ce-şi pierduse viaţa aştepta pe Dătătorul ei” (Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt Catehetic sau Despre învăţământul religios, VIII, în PSB 30, Scrieri. Partea a doua: Scrieri exegetice, dogmatico-polemice şi morale, traducere şi note de pr. prof. dr. Teodor Bodogae, Bucureşti, 1998, p. 302).
Pe scurt, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au rezumat învăţătura despre scopul Întrupării Fiului lui Dumnezeu astfel: “Dumnezeu S-a făcut Om, pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu, după har”. Sau: “Dumnezeu S-a făcut purtător de trup, pentru ca omul să poată deveni purtător al Duhului (Sfânt)”. Sau: “Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiu al Omului, pentru ca oamenii să devină fii ai lui Dumnezeu după har”. Toţi oamenii care, prin credinţă şi Botez, primesc pe Hristos ca Mântuitor al lumii devin fraţi şi surori în Hristos, nu datorită unei înrudiri biologice, naturale, ci prin înfierea dumnezeiască după har (cf. Ioan 1, 12).
Aşadar, de la Întruparea şi Naşterea Fiului lui Dumnezeu ca Om, iubirea Preasfintei Treimi umple inima umană a Fiului lui Dumnezeu de iubire dumnezeiască infinită şi eternă pentru întreaga umanitate, iar iubirea veşnică a Tatălui faţă de Fiul Său Care S-a făcut Om este şi iubire veşnică pentru oameni, împărtăşită lor prin Duhul Sfânt. Întrucât Hristos Domnul ne-a descoperit în El însuşi iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, fiecare fiinţă umană iubită de Dumnezeu este un loc sacru al prezenţei lui Hristos. “Taina omului-frate” este, de fapt, taina iubirii lui Hristos prezent în fiecare om. “Dumnezeu – spune Sfântul Maxim Mărturisitorul – S-a făcut sărac de dragul nostru şi a luat asupra Sa, prin împreuna pătimire patimile fiecăruia, şi până la sfârşitul lumii pătimeşte mistic pururea pentru bunătatea Sa, după analogie cu pătimirea fiecăruia” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia. Cosmosul şi sufletul, chipuri ale Bisericii, introducere, traducere, note şi două studii de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, p. 45).
Prezenţa tainică a Domnului Hristos în oamenii săraci şi smeriţi, “în aceşti fraţi prea mici” ai Săi (cf. Matei 25, 37-40), se explică prin iubirea Sa milostivă şi smerită pentru fiecare fiinţă umană. Taina omului-frate ne descoperă de fapt că omul care ne cere ajutor este pentru noi o chemare la mântuire, dacă-l ajutăm, sau un obstacol în calea mântuirii, dacă-l neglijăm.
În acest înţeles duhovnicesc al iubirii milostive ca poartă a mântuirii omului, anul 2012 a fost consacrat în Biserica noastră drept “An omagial al Sfântului Maslu şi al îngrijirii bolnavilor”. De aceea, în centrul atenţiei noastre pastorale şi misionare s-a aflat Taina Sfântului Maslu ca Taină a vindecării trupului de suferinţă şi a vindecării sufletului de boala păcatului. Mai precis, am fost chemaţi să aprofundăm învăţătura de credinţă ortodoxă privitoare la Taina Sfântului Maslu şi să amplificăm ajutorarea sau îngrijirea bolnavilor, prin iubire milostivă faţă de cei ce suferă sufleteşte şi trupeşte.
Lucrarea aceasta a Bisericii a fost benefică şi sfinţitoare pentru mulţimea bolnavilor din unităţile medicale şi din parohii. Ea a întărit comuniunea frăţească, conlucrarea pastorală şi social-filantropică, între cler şi credincioşii mireni, dar şi între Biserică şi alte instituţii. Această lucrare trebuie continuată şi în viitor, pentru că mâinile celor care ajută pe oamenii aflaţi în suferinţă sunt mâinile iubirii milostive a lui Hristos.
Iubiţi credincioşi şi credincioase,
În timpul Postului Crăciunului, mulţi dintre dumneavoastră v-aţi învrednicit să vă spovediţi şi să vă împărtăşiţi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, Cel răstignit şi înviat, primind astfel iubirea milostivă şi sfântă a lui Hristos. De aceea, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos trebuie să ne facă milostivi faţă de suferinţele semenilor noştri pentru care Mântuitorul S-a născut, a pătimit, a murit şi a înviat. “Vrei să cinsteşti Trupul Stăpânului? – spune Sfântul Ioan Gură de Aur -, nu-L dispreţui, când este gol. Nu-L cinsti doar în biserică, prin haine de mătase (care acoperă Sfântul Potir, n.n.), în timp ce afară Îl laşi gol, tremurând de frig. (…) Cinsteşte-L deci, împărţind averea ta cu cei săraci: căci lui Dumnezeu nu-I trebuie potire de aur, ci suflete de aur” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 50 la Evanghelia după Matei, III, în PSB 23, Scrieri partea a treia. Omilii la Matei, introducere, traducere, indici şi note de pr. prof. dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 584). Omul care nu se dăruieşte pe sine lui Dumnezeu, prin  rugăciune, şi semenilor săi, prin fapte bune, sărăceşte spiritual şi se dezumanizează. De ce? Pentru că a pierdut sensul vieţii ca dăruire de sine. Egoismul constant produce în om împuţinare şi moarte a vieţii spirituale, iar iubirea şi dărnicia aduc vieţii omului împlinire şi sfinţire. Adevărul acesta este concentrat în înţelepciunea populară românească a expresiei: “Dar din dar se face Rai”, adică omul milostiv primeşte de la Dumnezeu Cel milostiv lumină, pace şi multă bucurie în suflet.
Hristos Domnul S-a născut într-o călătorie a Maicii Sale şi a dreptului Iosif la Betleem, arătând prin aceasta că Dumnezeu Cel milostiv este călător în lume şi colindător la casa sufletului fiecărui om, ca să cheme pe oameni în Casa Tatălui ceresc, a cărei poartă sau pridvor este Biserica, întrucât Sfintele Taine săvârşite în ea sunt arvuna vieţii veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu. Deoarece Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos ne descoperă pe iubitorul de oameni Dumnezeu ca fiind călător şi colindător în lume, creştinii ortodocşi români văd în colindătorii de Crăciun vestitori ai iubirii lui Dumnezeu pentru lume. Iar preoţii care poartă icoana Naşterii Domnului la casele oamenilor simbolizează pe păstorii de la Betleem, dar şi pe Însuşi Hristos-Domnul, Care ne aduce bucuria iubirii lui Dumnezeu pentru oameni şi aşteaptă ca şi noi să răspundem, cu bucurie şi iubire, la chemarea lui Dumnezeu.
Ca odinioară în Betleem, Hristos vine tainic astăzi la noi şi prin chipurile smerite ale oamenilor fără adăpost, ale copiilor şi bătrânilor abandonaţi, ale săracilor şi bolnavilor, ale oamenilor singuri şi întristaţi, flămânzi şi neajutoraţi. Prin urmare, mai ales în aceste zile să urmăm îndemnul “colindului sfânt şi bun”: “Şi-acum te las, fii sănătos/ Şi vesel de Crăciun,/ Dar nu uita, când eşti voios,/ Române, să fii bun”. Să-i cuprindem în iubire frăţească şi pe românii care se află dincolo de graniţele României, dorindu-le ajutor de la Dumnezeu în viaţă şi în păstrarea şi cultivarea credinţei ortodoxe şi a spiritualităţii româneşti, cu gândul la cei dragi din ţară. Dreptmăritori creştini, Acum, la sfârşit de an, aducem mulţumiri lui Dumnezeu pentru ajutorul dăruit nouă la zidirea Catedralei Mântuirii Neamului, care se apropie de cota zero, adică se finalizează infrastructura sau baza pe care va fi construită Biserica mare, cu hramurile “Înălţarea Domnului” şi “Sfântul Apostol Andrei, Ocrotitorul României”.
În mod deosebit, mulţumim şi celor prin care Dumnezeu ne-a ajutat, şi anume: ierarhi, preoţi, monahi şi credincioşi ai Bisericii noastre, care lunar trimit la Patriarhie câte o donaţie pe bază de chitanţă, pentru construirea Catedralei noi. Între eparhiile donatoare a fost fruntaşă, şi anul acesta, Arhiepiscopia Bucureştilor. Cu multă recunoştinţă, mulţumim autorităţilor centrale şi locale, care ne-au sprijinit financiar, înţelegând că această Catedrală este o necesitate liturgică, dar şi un simbol al credinţei apostolice a poporului român şi al demnităţii lui.
La cumpăna dintre ani, adică în noaptea de 31 decembrie 2012 spre 1 ianuarie 2013, suntem chemaţi să înălţăm rugăciuni de mulţumire pentru binefacerile primite de la Dumnezeu în anul 2012 şi să-I cerem ajutorul Său în toată lucrarea cea bună şi folositoare pe care o vom săvârşi în anul nou 2013. Amintim aici că anul viitor, 2013, a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca fiind “Anul omagial al Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena”, întrucât se împlinesc 1.700 de ani de când Sfântul Împărat Constantin cel Mare a dat Edictul de la Mediolan (Milano) din anul 313, prin care înceta persecuţia împotriva creştinilor. Pentru şcolile teologice din Patriarhia Română, anul 2013 este şi “Anul comemorativ al Părintelui Dumitru Stăniloae”, cel mai mare teolog român (1903-1993). Dorim ca bucuria sfântă a Sărbătorilor Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, Anului Nou şi Botezului Domnului să vă aducă pace şi sănătate, lumină şi ajutor, pentru a trăi viaţa ca dar al lui Dumnezeu, cultivat prin credinţă şi fapte bune! Tuturor vă adresăm urările tradiţionale “Sărbători fericite! şi “La mulţi ani!” “Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (II Corinteni 13, 13).

Al vostru către Hristos-Domnul rugător, cu părinteşti binecuvântări,
DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Dată în Reşedinţa Patriarhală din Bucureşti, cu prilejul Sărbătorii Naşterii Domnului, anul mântuirii 2012

Picătura de credinţă – Sfânta Filofteia, candela din Carpaţi

Din iubirea nemăsurată a Bunului Dumnezeu, în Universul nesfârşit au răsărit frumuseţi văzute şi nevăzute. Ochiul nostru şi inima plină de iubire nu pot cuprinde darurile de preţ pe care ni le-a făcut Dumnezeu nouă, cu imperială bogăţie. Dacă avem putere de cuprindere şi înţelegere, vom putea descoperi cu mare uşurinţă purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în primul rând, pentru că ne-a zidit şi ne-a dat bucuria de a vedea rodirile din frumuseţea lumii văzute.
Atunci când venim pe lumea aceasta, din fiinţa părinţilor, zidiţi de Dumnezeu pe pământ, noi primim patru mari daruri: în primul rând, darul vieţii, minunea naşterii, creşterii şi devenirii. Chiar şi învăţaţii, înainte de Iisus Hristos ne-au lăsat scris, precum Sofocle, în cartea sa, “Antigona”: “În lume-s multe mari minuni, minuni mai mari ca omul nu-s!” Aşadar, viaţa noastră este minunea minunilor!
În al doilea rând, după darul naşterii pe lumea aceasta, Dumnezeu ne-a dat darul de a deveni cetăţeni ai Împărăţiei lui Dumnezeu, prin Sfântul Botez, în numele Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. În al treilea rând, la Sfântul Botez noi primim numele unui sfânt sau al unei sfinte. În al patrulea rând, ni s-a dat un înger păzitor, potrivit poruncii lui Dumnezeu, aşa cum ni se arată în Sfânta Scriptură.
Dacă unele din fetiţele născute au primit şi primesc nume ca: Maria, Elena, Vasilica, Ioana, Margareta, Catinca, Ruxandra, Eufrosina, Ecaterina sau alte nume, auzim rostindu-se şi numele preafrumos de Filoteea. Acest nume se traduce: “iubitoare de Dumnezeu”, din grecescul “filos” şi “theos”. Cetatea istorică a Argeşului, din mila lui Dumnezeu, a avut darul ca să primească în vatra sa, prin anii 1396, prin osteneala evlaviosului domn al Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân, moaştele Sfintei Muceniţe Filoteea. Din mărturiile istorice ale timpului, aflăm că o bună vreme, moaştele Sfintei Muceniţe Filofteia au stat alături de sfintele moaşte ale Cuvioasei Maicii noastre Paraschiva, în cetatea Târnovei şi apoi în cetatea Vidinului, de pe malul Dunării, cetate vecină cu Ţara Românească. Aşa se explică faptul că azi, în toate bisericile din Ţara Românească şi chiar din întreaga Românie, zugravii pictează pe cele două sfinte împreună.
Când inspiratul psalmist David a scris: “Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi”, am înţeles, Cler şi popor, că puterea lui Dumnezeu se arată efectiv, nu numai în zidirea naturii, ci şi în minunile care se săvârşesc prin moaştele sfinţilor care s-au proslăvit printr-o viaţă aleasă. Şi noi, cei care credem în Dumnezeu, putem deveni casnicii Lui şi împreună vieţuitori cu sfinţii, izvorâţi din vatra neamului românesc.
Sfinţii Români străjuiesc ţara, ferindu-o de bântuielile vrăjmaşilor şi de alte nenorociri care ameninţă viaţa noastră de zi cu zi. Ca şi în alte părţi ale ţării, străjuite de sfinţi, la Argeş, Sfânta Filofteia ocroteşte, prin rugăciunile sale către Dumnezeu, Ţara Românească, dreptmăritorii creştini cinstind cu deosebită evlavie moaştele sale făcătoare de minuni. De când sunt la Argeş, am văzut adânca şi delicata cinstire a Sfintei Filofteia de către argeşeni, numindu-o direct şi dulce: Sfântuliţa!
Această exprimare din iubire, tălmăceşte faptul că Sfânta Filofteia este considerată nu numai făcătoare de minuni, ci şi casnica fiecăruia dintre argeşeni, ocrotitoarea apropiată, din familia fiecărui gospodar.
La fiecare priveghere, în cele trei praznice sau hramuri ale Mănăstirii Argeşului, când se face procesiune cu sfintele sale moaşte: Izvorul Tămăduirii, Adormirea Maicii Domnului (15 august) şi Sfânta Filofteia (7 decembrie) a fiecărui an, creştinii din Argeş, împrejurimi, sau din ţară, fac rugăciuni într-o linişte absolută, împodobiţi cu lumânări aprinse, ca în noaptea Învierii. Suntem datori să-I mulţumim lui Dumnezeu, de alesele bucurii duhovniceşti pe care ni Le-a dăruit Dumnezeu de fiecare dată. De mare folos sufletesc mi-a fost să văd mereu, zeci şi mii de copii care sunt aduşi de părinţi să cinstească pe Sfânta Filofteia, astfel fiind considerată ocrotitoarea pruncilor, a tinerilor, ca şi a noastră, a tuturora, celor de diferite vârste.
În orice necazuri care au venit asupra ţării şi mai ales asupra Argeşului, creştinii şi-au pus nădejdea în Dumnezeu şi Sfânta Filofteia. Ei sunt siguri că Sfânta Filofteia îi apără de orice primejdii, aşa cum cred românii cei evlavioşi iubitori de Dumnezeu şi sfinţii Săi. Tuturor celor care poartă numele Sfintei Filofteia şi credincioşilor care se închină la sfintele sale moaşte, pace şi bucurie în Duhul Sfânt şi să devenim toţi iubitori de Dumnezeu şi de sfinţii Săi.

ÎPS Calinic ARGEŞEANUL

Obiceiuri populare în noaptea de Sf. Andrei

În noaptea premergătoare sărbătorii Sfîntului Andrei (29/30 noiembrie), în special la sate, se practică încă ritualuri ciudate, din credinţa că astfel se pot găsi mai uşor protecţia de toate relele, bunăstarea şi chiar dragostea. Vrăji de dragoste Cele mai multe ritualuri sînt dedicate atragerii iubirii. De pildă, prin ascunderea sub pernă a unui fir de busuioc sfinţit, se crede că se obţine în vis imaginea “ursitului”. Pentru “atragerea” acestuia este mult folosită şi metoda “făcutului cu ulcica”. La miezul nopţii, singură la gura sobei, tânăra întoarce cu gura în jos o ulcică nouă de lut, iar pe dosul vasului lasă să pâlpâie trei cărbuni. În timp ce roteşte ulcica uşor, rosteşte o incantaţie menită a suscita o atracţie irezistibilă pentru cel iubit. O altă metodă folosită pentru cunoaşterea viitorului constă în a privi, la miezul nopţii, între două lumânări aprinse, într-un pahar cu apă neîncepută, aşezat pe cenuşă. În centrul paharului este lăsată să cadă o verighetă care a fost deja sfinţită de preot prin cununie religioasă şi se crede că în verighetă apare chipul ursitului, dacă este privită intens câteva minute. Unele tinere mai încearcă să îşi vadă viitorul soţ la miez de noapte. Aşezate complet dezbrăcate între două oglinzi, în cameră întunecoasă, cu câte o lumânare în fiecare mână, încearcă să privească în oglinda din faţă pentru a vedea imagini reflectate din oglinda din spate. Se crede, şi unele persoane chiar au avut această iluzie, că prin faţa ochilor încep să se perinde scene de viaţă, că tânăra îşi vede viitorul soţ sau, în unele cazuri, că i se dezvăluie scene din viitor. Oricît de periculoase li se par unora spiritele care, zice-se, bântuie în acea noapte, meşterele în ale magiei spun că tocmai mesagerii întunericului pot fi puşi la treabă pentru a dezlega secretele. Există credinţa că în asemenea noapte magică se pot afla autorii unor crime sau furturi ori unde se află persoane ori bunuri dispărute fără urmă sau de unde a pornit o nenorocire abătută asupra unei case. Toată magia se desfăşoară în cimitir, în miez de noapte, aşa că puţini au nervii suficient de tari pentru a experimenta aşa ceva. Ingredientele sunt lumânări, apă sfinţită, un vas nou cu gura largă şi câteva monede de argint, care sunt aşezate deasupra unui mormânt vechi şi părăsit. Practicantul ritualului trebuie să fi postit trei zile şi se crede că, în lumina lumânărilor, după ce a rostit anumite rugăciuni, poate vedea în apa turnată în vas filmul evenimentelor enigmatice pe care le dorea dezvăluite.
Prin unele sate din Bucovina există şi acum credinţa că în acea noapte bântuie strigoii şi lupii sunt mai fioroşi ca oricând. Despre lupi se crede că pot, în acea noapte, să vorbească şi să-şi mişte gâturile înţepenite. Despre cei ce vor să audă vorbele lor se spune că află taine teribile, dar că vor muri repede, iar omul sau animalul atacat de lup în noaptea cu pricina se va transforma în vârcolac. Pentru ca spiritele rele să nu se cuibărească în case, femeile întorc seara toate oalele şi cănile cu gura în jos. Scot din sobă cenuşa caldă de peste zi, pentru ca spiritele neliniştite să nu-şi găsească adăpost la căldură. Alteori, împrăştie resturi de pâine prin curte, pentru ca spiritele flămânde să nu caute prin cămări de-ale gurii. Împotriva vârcolacilor, gospodinele folosesc cununile de usturoi agăţate la intrare şi lasă aprinsă candela de lângă icoane. Pentru protecţia vitelor, cu o seară înainte li se amestecă animalelor în hrană busuioc sfinţit sau li se toarnă câteva picături de agheasmă în apă. După miezul nopţii sau în dimineaţa de Sf. Andrei, exista în trecut obiceiul “descântecului sării”. Un drob de sare, descântat şi îngropat sub pragul grajdului, era dezgropat în primăvară, de Sf. Gheorghe, când sarea era amestecată în hrana vitelor pentru a le feri de farmece, boli şi de vrăjile pentru “luarea laptelui”.
Tot în noaptea de Sf. Andrei sunt practicate şi predicţii meteorologice populare pentru anul următor. De obicei, în podul casei sunt urcate 12 cepe sănătoase, la fel de mari, care sunt lăsate acolo pînă în seara de Crăciun, când se află rezultatul. Fiecărei cepe îi este atribuit numele unei luni. Cepele care s-au stricat indică luni ploioase sau cu grindină, iar cele care au încolţit – luni favorabile recoltei. O predicţie asemănătoare, legată de soarta recoltei, se realizează cu ajutorul unor boabe de grâu. Pentru fiecare tip de cultură pe care intenţionează să o semene în grădină, gospodina casei “botează” câte un bob şi îl pune la încolţit în bucătărie. Peste 7 zile, boabele sunt analizate: cele care au încolţit arată soarta favorabilă a culturii, iar celelalte, pagubă. Dacă în noaptea de Sf. Andrei este senin şi cald, se crede că iarna nu va fi geroasă. Dacă este frig şi ninsoare, se crede că acestea sunt doar începutul troienelor pe care le va aduce o iarnă grea.

Roxana MOLDOVAN

Picătura de credinţă – De când a început “a fi” Neagoe Basarab?

Când Ştefan cel Mare şi Sfânt era în puterea vârstei, în anul 1482, se năştea Neagoe, viitorul domn al Ţării Româneşti; iar când Ştefan al Moldovei, pleca în Ţara de peste veac, în 1504, Neagoe, fecior mare acum, de 22 de ani, se însura cu Miliţa, fecioara şi nepoata Mitropolitului Maxim Brancovici. Acesta a venit în Ţara Românească, fost despot al Serbiei şi fratele lui Iovan Brancovici, despotul, tatăl Miliţei. Mergând pe firul istoriei românilor, citim că în anul 1481, iulie 8, Ştefan cel Mare a biruit la Râmnic pe Basarab cel Tânăr, numit Ţepeluş, domnul Ţării Româneşti, “pedepsindu-l” pentru faptul că nu se ţinea “tare” în lupta antiotomană, prinzându-l întru hicleană trădare.
Înfrânt de Ştefan cel Mare “fugise în Oltenia pentru a obţine ajutorul boierilor din familia influentă şi puternică a Craioveştilor: Barbu, Pârvul, Danciu şi Radu, fiii bătrânului Neagoe, de la Craiova, mare ban, dregătorie în care va rămâne, cu scurte intervale de timp, până la începutul domniei lui Vlad Călugărul. Cei patru fii ajung în mari dregătorii; Barbu, mare Ban, dregătorie ţinută până la călugărirea sa din 1520, sub numele de Pahomie; Pârvul, mare vornic până în pragul anului 1512, când apare într-un document din Cancelaria lui Neagoe Vodă Basarab ca “fost vornic”;
Danciu, comis pe timpul domniei lui Vlad Călugărul şi Radu cel Mare, spătar, în anul 1505, în 1508, mare armaş, iar în 1510, mare vornic, iar Radu, cel mai mic dintre fraţi, postelnic până în 1507, când “a pierit la Tinoasa în oastea lui Radu Vodă cel Bun” (I.C. Filitti, Banatul Olteniei şi Craioveştii, în Arhivele Olteniei, XI, 1932, p. 23-45).
Aceşti patru fraţi, boieri cu putere multă în Bănia Craiovei, au ascultat rugarea şi dorinţa lui Basarab cel Tânăr, zis Ţepeluş, spre sfârşitul lunii iulie 1481, de a fi ajutat să biruie pe Vlad Călugărul, pus pe scaunul domnesc al Ţării Româneşti de Ştefan cel Mare al Moldovei. Este probabil ca în vremea aceasta, cât a fost în familia boierilor Craioveşti, lui Basarab cel Tânăr, privirea şi inima i-ar fi căzut asupra Neagăi, probabil o fiică de boier local, necăsătorită. Cu o oarecare naivitate şi decenţă morală, unii istorici consideră că ar fi exclusă o asemenea aventură, mai ales că Basarab cel Tânăr venise să primească sprijin: “Or, în asemenea împrejurări, în care domnul solicita sprijinul Craioveştilor, este greu de crezut că şi-a îngăduit o aventură sentimentală cu una dintre soţiile celor patru fraţi” (Manole Neagoe, Neagoe Basarab, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 17).
Într-adevăr, istoricul Manole Neagoe, are mare dreptate când susţine un neamestec erotic în familia boierilor Craioveşti. Cu toate acestea, Basarab cel Tânăr Ţepeluş a avut legătură cu o tânără boieroaică, pe nume Neaga, probabil în perioada de după 8 iulie 1481, când domnul fugărit de Ştefan cel Mare se afla la Bănia Craiovei pentru a cere ajutor armat, în vederea reluării domniei.
După afirmaţiile academicianului Gheorghe Mihăilă, care s-a ocupat de viaţa şi activitatea celebrului domn Neagoe Vodă Basarab, a publicat în anii 1970-1971 studii pertinente în care dovedeşte că Ţepeluş Vodă a dat “carte de despărţire” soţiei sale care era ostatică în Transilvania. Spre susţinerea acestei ipostaze, se află o scrisoare a lui Basarab cel Tânăr către soţia sa, unde-i dă dezlegare să-şi rostuiască viaţa în Transilvania, spunându-i printre altele: “te iert şi tu să mă ierţi”.
Aşa stând lucrurile, Basarab cel Tânăr – Ţepeluş era dezlegat în faţa conştiinţei sale şi poate în faţa lui Dumnezeu, aşa încât, întâlnirea cu Neaga în 1481 avea să producă în anul 1482 naşterea pruncului Neagoe. În cursul anului 1482, domnitorul Basarab cel Tânăr – Ţepeluş va fi asasinat.
Astfel n-a mai putut să ducă la bun sfârşit căsătoria cu viitoarea sa soţie, Neaga. Între timp, Pârvul Craiovescu se căsătoreşte cu Neaga. Pruncul avea să se nască în 1482, în marea familie a Craioveştilor şi avea să primească numele bunicului după tată, de Neagoe, marele Ban al Craiovei. Poate că ei s-au bucurat de această naştere a pruncului Neagoe, din os domnesc, mai ales că Pârvul Craiovescu, tatăl adoptiv, a dorit cu tot dinadinsul să poarte numele tatălui său. Or, numele acesta, prin tradiţie, nu se dădea decât dacă cel născut era demn să facă parte din familia lor. Pruncuţul Neagoe nu avea să-şi cunoască niciodată tatăl, pe domnitorul Basarab cel Tânăr, care spre toamna anului 1482 avea să-şi termine călătoria pe acest pământ.
Înainte de a fi asasinat Basarab cel Tânăr – Ţepeluş, revenind în scaunul domnesc, boierii Craioveşti vor avea o ascensiune spectaculoasă. Şi aceasta se explică: “Din moment ce însuşi Neagoe Basarab, ca domn, a menţionat în toate documentele scrise în timpul domniei sale că este fiul Basarab cel Tânăr – Ţepeluş, însemna o recunoaştere clară a legăturilor pe care le avusese cu mama sa, Neaga, înainte de a se căsători cu Pârvul Craiovescu. Aşa se explică de ce Ţepeluş Vodă îl ridică pe Neagoe, socrul Neagăi, la rangul de Ban.
Păcatul era ispăşit, deci prin dărnicia excesivă a lui Ţepeluş faţă de Craioveşti, dărnicie materializată prin privilegii şi întărit prin ridicarea acestora pe treptele cele mai înalte ale ierarhiei feudale din Ţara Românească” (Ibidem, p. 16). Pruncul Neagoe va creşte lipsit de griji şi în iubirea cea mare a mamei sale, Neaga. În familia ambiţioasă a Craioveştilor, va învăţa carte înaltă, limbi străine şi arta militară, după rânduiala familiilor mari din Evul Mediu.
În primăvara vieţii, când nu avea mai mult de 6 ani, 1488, Banul Barbu Craiovescu, zidind ctitorie slăvită la Bistriţa Vâlcii, tânărul fiu de domn îşi va petrece timpul cu folos, o bună parte din anii cei frumoşi ai tinereţii. Cât de mult avea să-l impresioneze alaiul de pelerini care însoţeau racla cu moaştele Sfântului Grigore Decapolitul, aduse de ctitorul Barbu Craiovescu şi de soţia sa de neam sârbesc, Neagoslava? Dar privegherile de noapte, pline de evlavie şi bucurie duhovnicească, stări care-l vor marca pentru întreaga viaţă? Mama lui Neagoe, Neaga, va arăta o dragoste deosebită feciorului de domn, fiind mai tot timpul alături de el, chiar dacă mai avea încă trei prunci: Preda, Vlădaia şi Marga. Cred sigur că Neaga îşi petrecea adesea timpul în ctitoria craiovească a Bistriţei şi participa la slujbele de zi şi noapte.
Mulţumea lui Dumnezeu, îşi aducea aminte în rugăciune adâncă de Ţepeluş Vodă, tatăl lui Neagoe şi cerea ajutorul pentru iertarea păcatelor omeneşti de care nu scapă nici unul dintre noi! Să credem că Ştefan cel Mare poate fi un “părinte în duh” al celebrului Domn Neagoe Vodă Basarab, acum amândoi cinstiţi ca sfinţi?

 ÎPS Calinic ARGEŞEANUL

Picătura de credinţă – Bunătatea, dar suprem!

Dialogul dintre Iisus Hristos, Domnul şi Sfântul Apostol Petru, consemnat în Evanghelia după Sfântul Apostol Matei, care se citeşte în toate bisericile ortodoxe ale Pământului în duminica numită a “Datornicului nemilostiv”, ne duce cu mintea şi inima în grădina cu daruri alese, dintre care cel mai mare este bunătatea.
Petru apostolul, apropiindu-se de Iisus, I-a zis: “Doamne, de câte ori va greşi fratele meu faţă de mine şi eu îl voi ierta? Oare până la şapte ori?” Iisus i-a zis, de îndată, “Nu-ţi spun că până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte”.
Gândindu-ne puţin şi la înţelepciunea lumii, ne vom înmuia inima auzind: “Şi pe cei buni şi pe cei răi îi poartă pământul; şi pe cei buni şi pe cei răi îi încălzeşte soarele; şi asupra celor buni şi asupra celor răi suflă vântul; şi pe cei buni şi pe cei răi îi spală apa; şi celor buni şi celor răi le dă Dumnezeu darul vieţii şi nădejdea mântuirii” (Mahabharata).
Ca să înţelegem mai bine bunătatea de care trebuie să nu ne lipsim nicio clipă, Iisus Domnul ne spune pilda datornicului nemilostiv, lipsit de bunătate. În faţa ochilor noştri vedem pe Împăratul care cere evidenţa datornicilor Săi.
În faţa sa este adus un datornic cu 10.000 talanţi, o sumă fabuloasă (340.000 kg de aur) şi neavând cu ce plăti: “Stăpânul său a poruncit să-l vândă pe el, şi femeia lui şi pe copiii lui şi toate câte are, ca să plătească. Deci, căzând sluga aceea în genunchi, i se închina, zicând: Doamne, mai îngăduieşte-mi şi-ţi voi plăti tot. Iar stăpânul slugii aceleia, milostivinduse de el, i-a dat drumul şi i-a iertat datoria” (Matei 9, 25-27).
Aşa au înţeles şi înţelepţii de peste veacuri să gândească din înţelepciunea lui Dumnezeu: “Cel mai grandios lucru în univers este un om bun¸ care se luptă cu restriştea; totuşi este unul mai mare, acesta-i omul bun care-ţi vine în ajutor” (Galdsmith). Opusul omului bun, din păcate, este omul rău, chiar şi după ce a primit milă şi iertare de la Dumnezeu.
Deci: “Ieşind sluga aceea, a găsit pe unul din cei ce slujeau împreună cu el şi care-i datora 100 dinari – o sumă infimă (4 kg argint) faţă de cei 10.000 talanţi – şi punând mâna pe el, îl sugruma, zicând: “Plăteşte-mi ce eşti dator! Şi căzându-i la picioare cel ce era slugă ca şi el, îl ruga, zicând: Mai îngăduieşte-mi şi-ţi voi plăti… Dar el n-a vrut, ci mergând l-a aruncat în închisoare până ce va plăti datoria”. Iată până unde duce lipsa bunătăţii şi a iertării dintre noi, copii egali ai lui Dumnezeu!
Pe cât de mare i-a fost iertarea acordată de Dumnezeu slugii sale, pe atât de mică a fost iertarea slugii pentru cel asemenea cu sine. Văzând celelalte slugi cele întâmplate, i-au spus stăpânului lor: “Atunci, chemându-l stăpânul său, i-a zis: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu trebuia oare ca şi tu să ai milă de cel ce este slugă împreună cu tine, aşa cum am avut eu milă de tine? Şi mâniindu-se stăpânul său, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria” (Matei 9, 31-34).
Groaza pe care l-a apucat pe pipernicitul la suflet şi vaietele lui nu mai ajutau la nimic. Hotărârea lui Dumnezeu de a pedepsi exemplar pe cei care îndrăznesc să nu ierte pe cei asemenea lor este definitivă. Orice recurs este zadarnic! Fapta nemernicului neiertător este pecetluită pentru totdeauna!
Peste capetele noastre coboară sabia neiertătoare a dreptăţii divine, auzind pe Iisus Hristos, zicând: “Aşa va face vouă şi Tatăl Meu Cel ceresc dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său, din toată inima” (Matei 9, 35). Dacă iertăm grabnic şi definitiv cum rugăm pe Dumnezeu în rugăciunea Tatăl nostru: “Mila Domnului este peste fiii fiilor celor care au crezut în El” (Psalmul 102, 18), ştiind “că bun şi drept este Domnul, mult milostiv şi mult îndurat” (Psalmul 102, 18).
Cheile de la uşa Raiului sunt la noi. Se numesc: Bunătatea, Mila şi Iertarea!
Să nu le pierdem pe drum!
Mulţumim, Doamne Dumnezeule, pentru darurile de bunătate ale iubirii Tale şi ne dă bucuria nevoinţelor întru bucuria Sfinţilor Tăi, acum şi în vremurile ce vor să vină!

ÎPS Calinic ARGEŞEANUL

Picătura de credinţă – Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul

În istoria lumii s-au consumat, deopotrivă, fapte demne de laudă, dar şi nenorociri de tot felul. Acum vom aminti de tragedia consemnată de Biblie şi prăznuită întru pioasă aducere aminte: Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul! Ioan s-ar traduce din limba ebraică: Dumnezeu a avut milă – compus din Iahve (forma scurtă Jo) şi hanan “a avea milă”.
Sfântul Ioan Botezătorul a influenţat – ca nimeni altul – onomastica creştină şi în calendarul creştin ortodox are mai multe zile de pomenire. Despre el a spus Iisus: “Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul!” (Matei 11, 11).
Reamintim că naşterea Sfântului Ioan a fost vestită de înger: “Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, soţia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan!” (Luca 1, 13). Până la 30 ani a stat la Templu întru creştere în legea Domnului, potrivit rânduielilor şi doar după această vârstă a ieşit la propovăduire după care, retrăgându-se în pustia Iordanului, se întărea întru rugăciune şi post, hrănindu-se doar cu lăcuste şi miere de albine. El propovăduia pocăinţa şi iertarea păcatelor celor care se mărturiseau cu părere de rău.
El a fost martorul lui Hristos nu numai cu naşterea sa, dar şi cu moartea sa şi precum Hristos a pătimit pentru păcatele noastre, Înaintemergătorul Său, Ioan, a îndurat moarte mucenicească, pentru fărădelegile lui Irod. Acest Irod, care se numea Antipa, era fiul lui Irod cel Mare, despre care citim în Sfintele Scripturi că a ucis pruncii din Betleem. El a luat de soţie pe fiica lui Areta, împăratul Arabiei. Dar după o vreme, aprinzându-se de patimă pentru Irodiada, soţia fratelui său Filip, a alungat pe soţia sa legitimă şi a luat-o pe aceasta, împotriva legii, făcându-se răpitor, desfrânat şi amestecător de sânge.
Văzând aceasta, Sfântul Ioan Botezătorul îl mustra pe faţă pe Irod, înaintea tuturor, zicând: “Nu-ţi cade ţie să ai de soţie pe femeia lui Filip, fratele tău!” (Matei 14, 4). La porunca lui Irod Antipa, Sfântul Ioan este închis în temniţă, în palatul său de la Maherus, de lângă Marea Moartă. El se gândea să pună capăt vieţii lui Ioan: “Şi voind să-l ucidă s-a temut de mulţime, că-l socotea pe el ca prooroc. Iar prăznuind Irod ziua lui de naştere, fiica Irodiadei a jucat în mijloc şi i-a plăcut lui Irod. De aceea cu jurământ i-a făgăduit să-i dea orice va cere. Iar ea, îndemnată fiind de mama sa, a zis: “Dă-mi aici pe tipsie capul lui Ioan Botezătorul”. Şi regele
s-a întristat, dar, pentru jurământ şi pentru cei care şedeau cu el la masă, a poruncit să i se dea. Şi a trimis şi a tăiat capul lui Ioan, în temniţă. Şi capul lui a fost adus pe tipsie şi a fost dat fetei, iar ea l-a dus mamei sale. Şi, venind ucenicii lui, au luat trupul lui şi l-au înmormântat şi s-au dus să dea de ştire lui Iisus. Iar Iisus, auzind, S-a dus de acolo singur în loc pustiu!” (Matei 14, 5-13).
Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre Irod Antipa: “Că nu era împărat al popoarelor, ci al desfătărilor şi rob al patimilor. El nu numai Legea lui Dumnezeu o strica, ci şi ucidere pe nedrept făcea. Şi pe cine a ucis? Pe un bărbat drept, decât care, mai mare între cei născuţi din femei, nu s-a ridicat, precum şi Domnul a mărturisit. Pe un bărbat care locuia în pustiu, nu fugind de neamul oamenilor, ci de faptele cele rele şi scârnave ale lor”. Iar Sfântul Grigore, scriind despre mânia care a cuprins pe Irodiada, mânie care să nu ne cuprindă pe nici unul dintre noi, a zis: “Drept aceea, părăseşte iuţimea şi lasă mânia, ca nu cumva împreună cu Irodiada, să te osândeşti, că ea se mânia mult asupra lui Ioan Botezătorul, care voia să o mântuiască pre dânsa. Că ea auzind de minunile ce se făceau de el, îşi astupa urechile, ca o aspidă surdă, până ce aflând vreme prielnică, l-a tăiat pe Ioan. Iar pe sine s-a făcut blestemată, de către cele patru margini ale pământului. Pentru că diavolul face voia plăcuţilor săi, ca să-şi săvârşească răutatea mâniei, aici lăudându-se cu păcatele, iar acolo să fie duşi, fără de pocăinţă, la osândă. Că ce a făcut mânia Irodiadei? Tăind pe Ioan, l-a trimis pe el în Împărăţia Cerurilor, iar pe sine la osânda cea fără de sfârşit.
De aceasta, temându-ne să ne silim a nu ţine mânia între şi întru noi!”. Şi aşa, vremea de scădere morală, a pus în balanţă, viaţa şi capul Sfântului Ioan Botezătorul, cu viaţa de dezmăţ şi desfrâu a lui Irod împăratul cu casa lui plină de fărădelegi. Şi azi, amintirea întru slujbă şi rugăciune a pomenirii Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul, cade şi ca o mustrare peste viaţa noastră ce se luptă între sfinţenie şi păcat! Dumnezeule, Milostiv fii nouă, păcătoşilor!

ÎPS Calinic ARGEŞEANUL

Hramul Mănăstirii “Sf. Ilie Paltinul”

În zona Piscu Negru, pe Transfăgărăşan, la altitudinea de 1.200 m, Mănăstirea “Sf. Ilie Paltinul” şi-a sărbătorit hramul în data de 20 iulie. Cu această ocazie, ÎPS Calinic, Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului, împreună cu un sobor de preoţi şi diaconi, a oficiat Sfânta Liturghie Arhierească. În timpul Sfintei Liturghii, diaconul Vasile Soare a fost hirotonit preot, iar părintele profesor Codruţ Dumitru Scurtu a fost hirotesit protodiacon, pentru activitatea deosebită desfăşurată ca dascăl la catedra de muzică a Seminarului Teologic “Neagoe Vodă Basarab” din Curtea de Argeş, dar şi pentru aceea de dirijor al formaţiei corale “Iosif Naniescu”. Piatra de temelie a noii biserici a fost pusă de chiriarhul locului în anul 1993, lucrările fiind desfăşurate permanent sub atenta supraveghere a acestuia.
În ziua de 27 februarie 2011 s-a împlinit un vis prin numirea unui nou stareţ, în persoana părintelui Nelu Nicodim Cecală şi a unei obşti monahale, toţi provenind de la Mănăstirea Slănic. Urmează să fie executată pictura din interiorul bisericii şi vor fi terminate lucrările începute la noul corp de chilii destinat obştii monahale, preoţilor din eparhie şi pelerinilor. Drumul către cabana Bâlea fiind tranzitat de foarte mulţi turişti, se poate spune că Mănăstirea “Sf. Ilie Paltinul” se încadrează între cele mai importante aşezăminte monahale din Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului, fiind inclusă în circuitul turismului ecumenic.

Roxana MOLDOVAN

Liturghie arhierească la Robaia

Întâistătătorul Eparhiei Argeşului şi Muscelului, ÎPS Calinic, a oficiat duminică, 15 iulie, Sfânta Liturghie la Mănăstirea Robaia, aflată în comuna Muşăteşti, din judeţul Argeş, la o distanţă de 25 kilometri nord-est de municipiul Curtea de Argeş. Sfânta slujbă a fost săvârşită în paraclisul de vară al acestei obşti monahale în prezenţa personalului monahal şi a credincioşilor veniţi din localităţile apropiate. Mănăstirea Robaia este locaş al sfinţilor români, fiind locul locul de refugiu al Sf. Cuvios Mărturisitor Sofronie de la Cioara, care a trăit între anii 1764 si 1766, fiind pilduitor luptător pentru apararea credintei ortodoxe în Transilvania, prăznuit pe 21 octombrie.
Este o vatră de sihăstrie atestată documentar încă din secolul al XIV-lea. Pe locul unei biserici de lemn ctitorite de catre banul Armega, în secolul al XVI-lea, s-a înălţat, prin osârdia lui Sava din Furculeşti şi a soţiei sale, Livera, înainte de anul 1644, o biserică de zid, în jurul careia s-a înjghebat aşezământul monahal. Închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, a dăinuit peste veacuri, prin grija episcopului cărturar Iosif I al Argesului, cât şi a stareţilor obştii şi a arhiereului Nichita Duma, care au consolidat-o, i-au adăugat pridvorul în anul 1857 şi au înzestrat-o cu: chilii, clopotniţă, în 1857 şi stăreţie, în 1935. Aşezămantul monahal de la Robaia a renăscut, prin grija arhiepiscopului ctitor Calinic Argeşeanul, îmbogăţindu-se, în ultimii ani, cu: un corp de chilii pentru personalul monahal, cu noua stăreţie, cu podoaba înnoită a picturii murale din biserică şi cu mobilier de cult dăltuit în lemn. În prezent obştea monahală de la Robaia este formată din 34 de călugăriţe conduse de maica stareţă Petronia Dobrescu.

Roxana MOLDOVAN

Sprijin pentru Catedrala Mântuirii Neamului

Întrunită în data de 9 iulie, Permanenţa Consiliului Eparhial, cu participarea P.C. părinţi protoierei, a luat cunoştinţă de adresa PF patriarh Daniel, în care se prezintă stadiul actual al lucrărilor executate la Catedrala Mântuirii Neamului. Văzându-se necesitatea sprijinirii, în continuare, a acestei lucrări, dar şi faptul că în Eparhia Argeşului şi Muscelului, clericii şi credincioşii arată dragoste şi susţinere financiară însemnată, s-au hotărât următoarele:
1. Eparhia Argeşului şi Muscelului va avea ca principală prioritate Catedrala Mântuirii Neamului.
2. ÎPS Arhiepiscop Calinic va trimite Scrisoare Pastorală către clerul şi poporul argeşean pe această temă.
3. Se vor instala în biserici cutiile milei pentru Catedrala Mântuirii Neamului.
4. Se vor distribui în toată Eparhia Argeşului şi Muscelului lumânările tip candelă confecţionate de Patriarhia Română, în scopul sprijinirii acestui măreţ obiectiv eclesiastic.
5. Se va organiza o întrunire a tuturor agenţilor economici din Argeş, în cadrul fiecărei parohii.
Bunul Dumnezeu să binecuvinteze această lucrare de ajutorare financiară, necesară pentru continuarea lucrărilor la Catedrala Mântuirii Neamului!

Roxana MOLDOVAN

Picătura de credinţă – Minunea de a fi în gândirea Sfintei Treimi

Totdeauna m-am simţit vinovat că n-am mulţumit lui Dumnezeu, Cel în Treime preamărit: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, că dintru începuturi, întreaga zidire este în gândirea Sfintei Treimi. Atunci când s-a orânduit, în sânul Sfintei Treimi, ca noi să ne naştem în frumuseţea acestei lumi văzute, noi am răsărit ca ghioceii de primăvară, pe meridianele şi paralele lumii, într-o anumită ţară, loc, an, lună şi zi. Când era mai greu, m-am gândit că ar fi fost bine să mă fi născut în altă ţară, localitate, an, lună şi zi, pentru a nu întâmpina greutăţile şi adversităţile la care suntem supuşi de semenii noştri, zidiţi de acelaşi Creator, milostiv şi plin de veşnică iubire. Dar gândirea noastră nu este potrivită cu gândirea lui Dumnezeu, aşa cum citim în bătrânele Scripturi, inspirate de Duhul Sfânt. Minunea minunilor, hotărât, este pentru cine pricepe şi pentru cine pricepe mai anevoios, că Dumnezeu ne-a avut în gândirea Lui şi doar atunci când hotărăşte El, ne întrupăm din bunăvoinţa Sa iubitoare. Aşa s-au născut miliarde de oameni şi se vor mai naşte, pentru că gândirea, iubirea şi bunăvoinţa Lui este veşnică şi nu se oboseşte niciodată în a ne purta de grijă. De multe ori m-am gândit la acest fenomen al creaţiei, unic în întreg Universul, la această lucrare şi, deopotrivă, investiţia divino-umană. Nu m-am îndoit niciodată în gândirea şi inima mea, că Dumnezeu ar putea abandona şi risipi ceea ce a gândit şi a creat, iar sufletul meu este mereu plin de uimire şi de bucurie. Cred nestrămutat că Dumnezeu ne priveşte cu iubire şi înţelegere atunci când noi gândim la gândirea Lui întrupată în fiecare din noi. Şi nu este greu acest lucru, pentru că noi suntem din neamul lui Dumnezeu. Doar aşa vom înţelege minunea minunilor, venirea noastră în această viaţă. Aşa vom găsi drumul care ne duce la desluşirea tainelor lui Dumnezeu. Lucrarea lui Dumnezeu este o minune a minunilor, iar noi suntem cea mai mare minune, vie, prezentă, printre noi, unii cu alţii venind din hotărârea lui Dumnezeu, care nu ne-a întrebat, dacă dorim sau nu acest lucru. Totul este ca un dar dumnezeiesc făcut zidirii Sale. Aşa să gândim! Pentru că aşa este!

ÎPS Calinic Argeşeanul