Preotul Ioan Constantinescu, un erou al altarului credinţei în libertatea neamului românesc

Din pleiada celor 250 martiri creştini, incluşi în volumul “Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist” (Bucureşti, 2007), un autentic mausoleu bibliografic, evocator al unor existenţe umane cărora comunismul le-a spulberat sfintele lor idealuri în neantul ucigător al temniţelor, 207 au fost ortodocşi, 30 romano-catolici şi 4 protestanţi. Dintre aceştia, 96 au, datorită unei documentări complexe a autorilor, biografii ample, edificatoare, relevând istoria unor  vieţi care n-au  curs în zadar, dar care au fost frânte preme-ditat de către totalitarismul comunist în închisori sau, mai grav, în faţa plutoanelor de execuţie. Consemnarea alfabetică a martirilor creştini legaţi spiritualiceşte de tărâmul Argeşului şi Muscelului confirmă tributul de sânge şi de suferinţă pe care aceştia l-au dat în lupta inegală cu regimul comunist impus din afară, de către armata sovietică “eliberatoare”: Anastase Iancu Gheorghe, Andreescu Nicolae, Constantinescu Ioan, Despina Andrei Hora, Dinescu Haralambie, Donescu Nicolae, Drăgoi Ion, Drusz Romuald, Enescu Mihai, Leu Grigore, Mănescu Nicolae, Popescu Teodor, Postelnicescu Ion, Rudeanu, Savu Constantin, Tomescu Gheorghe. Slujitorilor sfintelor altare creştine, li s-au adăugat, în contextul evocării martiriului anticomunist, cărturari de seamă ai naţiunii române, precum: renumitul istoric Gheorghe Brătianu, poetul Vasile Militaru, medicul-poet Vasile Voiculescu, etnosociologul Mircea Vulcănescu şi mulţi alţii.
În acest monumental volum, care se constituie într-un veritabil pomelnic sacru naţional, printre eroii luptei neînfricate pentru libertatea neamului românesc martirizaţi în inegala confruntare cu regimul comunist totalitar, se află şi preotul de vrednică amintire din Poenăreii Muscelului, Ioan Gh. Constantinescu. A consemna sine ira et studio acţiunile partizanilor din Munţii Argeşului înseamnă a face o cronică obiectivă a luptei lor decise contra “ciumei roşii”;  a scrie despre eroii care s-au jertfit în această confruntare cu duşmanii libertăţii poporului român înseamnă a dăltui, în conştiinţe, istoria… În cronica rezistenţei antitota-litariste din România, operaţiunile iniţiate de gruparea de partizani “Haiducii Muscelului”, care a acţionat pe versanţii sudici ai Munţilor Făgăraş, constituie un episod de referinţă al luptei împotriva regimului comunist instaurat prin forţă, de către trupele sovietice “eliberatoare”. În confruntarea inegală cu aparatul represiv al statului comunist totalitar, au căzut eroic la datorie numeroşi fii ai plaiurilor muscelene, menţinând, prin exemplul lor, nestinsă, flacăra vie a speranţei în reîntronarea idealurilor de libertate pe pământul sfânt al patriei.
Amplificarea excesivă a “culpabilităţii” participanţilor la această luptă eroică, în “retortele” aberantei justiţii “democrat-populare” total aservite unui regim de reprimare a libertăţii de conştiinţă, se înscria în practica arhicunoscută a torţionarilor comunişti.
Sentinţa Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare nr. 107 din 19 mai 1959, de condamnare la moarte a unui apostol al libertăţii, după consemnarea elementelor de natură pur biografică, insera vinovăţii şocante prin măsluirea adevărului: “CONSTANTINESCU IOAN, născut la 19 octombrie 1906, în satul Cerbureni, comuna Valea Iaşului; fiul lui Gheorghe şi Victoria, domiciliat în satul Poenărei, comuna Corbi; preot, căsătorit, cu trei copii, a fost recrutat în banda teroristă – sic! – Arnăuţoiu, în toamna anului 1951, de către Andreescu Nicolae, preot în Nucşoara, şi, la puţine zile după aceea, a pus la dispoziţia bandei o mare cantitate de armament şi muniţii, care se găseau ascunse în turla bisericii din Poenărei, unde le-a pus cumnatul său, Popescu Gheorghe, şi unde el oficia slujba religioasă. În acest fel, a dat ocazia membrilor fugari ai bandei ca să intre în posesia a 10 arme militare de calibre şi sisteme diferite şi o mare cantitate de muniţiuni. El personal a dat teroriştilor fugari un pistolet t.t. şi 100 cartuşe pe care le-a procurat de la elementele de sprijin a bandei”.
Operaţiunea de mistificare a adevărului, regizată de Securitatea piteşteană de oribilă reputaţie, printr-un scenariu odios, prestabilit, includea învinuirea falsă a preotului paroh de coparticipare la acţiunea de depozitare a armamentului în turla bisericii în care slujea şi, evident, la dotarea cu armament şi muniţii a partizanilor din Munţii Făgăraş.
Ampla declaraţie a preotului Nicolae Andreescu dată la Securitate, referitoare la armele şi muniţiile ascunse în podul bisericii din Poenărei de către învăţătorul Gheorghe Popescu, relevă contextul recrutării de către partizani a parohului bisericii transformate, fără ştirea sa, în depozit de armament destinat acţiunii de rezistenţă armată anticomunistă, semnatarul decla-raţiei, convins de nevinovăţia parohului, reluând obsesiv ideea: “Ion Constantinescu mi-a declarat că nu cunoaşte nimic despre existenţa unui depo-zit de armament în podul bisericii din Poenărei”.
Momentul “recrutării” parohului bisericii din Poenărei, la cererea partizanilor Petre şi Toma Arnăuţoiu, a fost ales cu extremă abilitate de către preotul Nicolae Andreescu… Întrucât calea de înapoiere spre casă a preotului Ioan Constantinescu  care oficiase, împreună cu el, slujba religioasă de înmormântare a enoriaşului Gheorghe Băcioiu de lângă Corbşori, trecea pe lângă grajdul unde se ascundeau partizanii, preotul Nicolae Andreescu stabilise un consemn cu aceştia, ca, în cazul în care, preotul Ioan Constantinescu ar accepta să-i vadă, să-l provoace la “o discuţie despre bandă, pentru ca ei personal să îl audă ce zice” şi să hotărască în consecinţă: “I-am spus lui Constantinescu Ion că eu m-am întâlnit cu teroriştii Arnăuţoiu Toma şi Arnăuţoiu Petre şi că aceştia au informaţii despre existenţa unui depozit de armament în podul bisericii din Poenărei. Constantinescu Ion mi-a declarat că nu cunoaşte nimic. În continuare, eu i-am spus tot ce aflasem şi l-am întrebat pe Constantinescu Ion dacă ar avea curajul să se întâlnească cu bandiţii şi să le dea armamentul. Deşi Constantinescu Ion manifestase şi exprimase neîncredere privind cele ce-i spusesem eu, totuşi a spus că are curaj să se întâlnească cu ei. Fiind de acord, i-am promis că-i voi face legătura cu fugarii şi i-am precizat că ei se găsesc în podul grajdului proprietatea mea, situat la râul Doamna, la o distanţă de circa 100 m de unde noi aveam această discuţie. Ajungând în apropierea grajdului, l-am întrebat cu voce tare pe Constantinescu Ion: Ce ai face dacă te-ai întâlni acum cu Toma Arnăuţoiu?, la care Constantinescu Ion a răspuns: Vezi de treabă că glumeşti, nu sânt ei pe aici ! După cum ne înţelesesem, am rostit parola Cantemir, am intrat cu Constantinescu Ion în grajd; a coborât mai întâi Arnăuţoiu Toma şi apoi Arnăuţoiu Petre şi în felul acesta s-a făcut legătura între bandă şi Constantinescu Ion”. (Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, Fond Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare, Dosar 1238, vol. 45). O întâlnire nefastă, pe un drum care venea de la o înmormântare, drum ce avea să-l ducă spre propria sa moarte pe parohul bisericii din Poenărei…
Evident că, fiind pus în această conjunctură dramatică, fără ieşire, a acceptat să se întâlnească cu partizanii, convins, probabil, că numai aceştia îl mai puteau salva dintr-o situaţie extrem de periculoasă, deoarece erau în joc atât libertatea sa personală, cât şi profesiunea de preot… Ca preot, ar fi fost acuzat, cu certitudine, de către conducerea Bisericii Ortodoxe Române – aservită regimului comunist! – că a profanat locaşul său de cult încredinţat spre păstorire prin depozitarea unor arme în podul bisericii, iar, în acelaşi timp, Securitatea l-ar fi învinuit că armamentul fusese ascuns în acel “loc inimaginabil chiar şi pentru organele sale de anchetă”, ca fiind destinat partizanilor care acţionau în munţi…
Eliminarea, pe această cale, a armamentului – dacă într-adevăr exista acolo, în biserica sa! – îi părea, desigur, singura ieşire din acest terifiant impas… Aşa că preotul s-a lăsat în mâna destinului, pentru că o altă mână, iresponsabilă, din neamul său, cea a învăţătorului Gheorghe Popescu, care locuia peste drum de biserică, profanase locaşul de cult din Poenărei… Declaraţia preotului Ioan Constantinescu în cursul cruntelor interogatorii de la Securitate este menită să stabilească, printre altele, contextul existenţial dramatic în care parohul bisericii avea să-şi ducă, în continuare, crucea vieţii sale: “După ce am făcut cunoştinţă, teroriştii Toma şi Petre Arnăuţoiu mi-au spus că, în podul bisericii, se găseşte ascuns armament militar, cerându-mi, în acelaşi timp, cheia pentru a-l ridica. În discuţiile ce le-am purtat, teroriştii mi-au afirmat că ei au venit să-mi facă acest mare bine şi faptul că, pentru aceasta, şi eu trebuie să-i subvenţionez material pe viitor”. (Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, Fond Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare, Dosar 1238, vol. 46). Un şantaj pe care preotul Ioan Constantinescu va trebui să-l accepte, întrucât calea deconspirării organelor Securităţii a acestei acţiuni în care erau implicaţi partizanii, un preot prieten, dar, mai ales, cumnatul său, învăţătorul Gheorghe Popescu, era o cale a delaţiunii care i-ar fi măcinat sufletul său de creştin tot restul vieţii…
Aberanta înlănţuire a acuzelor de “colaborare” smulse cu brutalitate, prin tortură, va fi infirmată în “procesul” intim familial, prin “spovedania” de la suflet la suflet, când mărturia soţiei preotului, JUSTINA CONSTANTINESCU, ea însăşi condamnată la 15 ani muncă silnică pentru “omitere de denunţ”, va disocia minciuna de adevăr, precizând că “acuzatul” fusese înştiinţat de către preotul Nicolae Andreescu despre existenţa unor arme destinate partizanilor, depozitate pe ascuns în podul bisericii satului de învăţătorul Gheorghe Popescu – veste cutremurătoare pentru preotul Ioan Gh. Constantinescu, care considera profanarea, în acest mod inimaginabil, a sfântului locaş “o pedeapsă cruntă, nemeritată, dată de Dumnezeu, mai ales că el se trudise din greu să dureze din temelii această casă a Domnului” ? monumentala Biserică de lemn “Cuvioasa Paraschiva”, edificată între anii 1937-1943, pe baza proiectului renumitului arhitect muscelean Dimitrie Ionescu-Berechet.
Mărturiile familiale au întotdeauna girul autenticităţii, întrucât dispar tendinţele motivate, de altfel, de diluare a adevărului în marea incertitudinilor şi a speranţelor maculate de perspectiva “gulagului” comunist. Reluând monstruoasa sentinţă, potrivit căreia “preotul Ion Constantinescu personal s-a înarmat cu o puşcă militară, o puşcă de vânătoare şi un pistolet, pentru a fi gata pregătit de a trece la acţiuni împotriva statului”, convertirea adevărului în minciună este de o crasă insolenţă.
Comunitatea sătească din Poenărei, pe care o păstorise cu devotament şi jertfire de sine, ar fi fost, cu certitudine, în total dezacord cu o asemenea gravă învinuire “confecţionată” de artizanii răului, adusă slujitorului bisericii lor din sat, al cărui comportament moral fusese exemplar. Din memoria obştii, nu se putea şterge uşor imaginea fidelă a duhovnicului lor, purtător de grijă pentru comunitate, prilejuind, prin intervenţia sa, electrificarea satului Poenărei înaintea altor localităţi mai mari din jur, preocupat continuu nu numai de sănătatea sufletului celor încre-dinţaţi spre vrednică păstorire, dar şi pentru cea a trupului, preotul Ioan Constantinescu acordând primul ajutor unor suferinzi sărmani din sat, în imposibilitate de a se deplasa la un spital, făcându-le injecţiile prescrise de medic, chiar şi extracţii dentare, parohul lor fiind – după confesiunea unui consătean – “doctorul nostru fără de arginţi”.
Duhovnic în accepţia cea mai profundă a cuvântului, ajutorând pe cei neajutoraţi, dându-le sentimentul celor însinguraţi că trăiesc într-o obşte unită, care îi simte, fără niciun discernământ, ai ei, preotul Ioan Constantinescu avea reputaţia unui adevărat păstor spiritual, fiind, potrivit aceluiaşi enoriaş, “o nesecată fântână de leac”, din credinţa sa, adăpându-se sufletele unor oameni descumpăniţi veniţi spre spovedanie şi din alte zări, uneori, foarte îndepărtate de satul Poenărei. De aceea, este întru totul aberantă atribuirea unor învinuiri imaginare, etichetarea ca “terorist” a unui om care a slujit numai adevărul şi iubirea faţă de aproapele, sub pretextul participării, cu numele conspirativ “Micu”, în gruparea “Partizanii libertăţii” – poate cel mai puternic detaşament naţional de rezistenţă anticomunistă, situat nu numai geografic, dar şi moral, la cea mai înaltă altitudine, prin atitudinea fermă promovată consecvent de către membrii săi împotriva unor precepte fals egalitariste răspândite pretutindeni, pe meridianele şi paralele patriei, de “crivăţul roşu” stârnit de bolşevismul asiatic al “geniilor” falimentarei ideologii marxist-leniniste.
Nedeconspirarea locului în care “Partizanii libertăţii” se adăposteau – aflat la circa un kilometru de casa preotului, într-o grotă amenajată în Râpile cu Brazi, ajutorarea lor permanentă cu alimente, procurarea unor surse informative (un aparat de radio) şi a altor materiale “conspirative” vizând evoluţia sau, mai exact, involuţia flagelului de “ciumă roşie” în ţară şi pe mapamond, hrana spirituală oferită partizanilor prin intermediul volumelor cu conţinut religios (o Biblie, o Cazanie ş.a.), dar şi patriotic (versuri aparţinând poetului martir Radu Gyr şi altor barzi ai libertăţii) constituiau “capete de acuzare” care nu ofereau suficiente motive pentru aplicarea unor articole din Codul penal comunist, care prevedeau pedeapsa capitală, pentru asemenea “delicte” împotriva Securităţii statului. Minciuna dirijată a “justiţiei democrat-populare” pregătea, în retortele alchimiei ei criminale, eliminând orice urmă de adevăr, culpabilizarea gravă a preotului, insinuându-se că ar fi “pus la cale săvârşirea a numeroase acte de teroare împotriva organelor de stat şi a membrilor PMR”, imputându-i-se, de asemenea, faptul că “a avut un rol deosebit de important în nedescoperirea la timp a bandei”.
Autor al unor importante studii şi articole cu conţinut moral-religios şi metodic publicate în periodice bisericeşti: Metoda practică a predării învăţământului religios în şcoala primară (1944), Obiceiurile strămoşeşti şi obiceiurile noastre (1940), Iubirea creştină (1939), Despre trebuinţa religiei în omenire (1936), Taina sfântă a căsătoriei (1935), Buna creştere a copiilor (1933) ş.a., preotul Ioan Constantinescu a fost acuzat de procurarea unor “materiale de propagandă contrarevoluţionară”, de multiplicarea şi difuzarea, în obştea sătească şi nu numai, a versurilor interzise ale poetului-martir Radu Gyr. Preotul Ioan Constantinescu, care cunoscuse personal pe bardul câmpulungean, tăinuia mărturia de preţ a unei versiuni a “manifestului” liric al acestuia, îndemnând la o sfântă revoltă împotriva comunismului ateu.
O anume comuniune spirituală se va fi statornicit între poet şi preotul cărturar de la Poenărei, care releva, în articolele sale, printre altele, forţa regeneratoare a religiei în viaţa poporului român: “Credinţele religioase – precum consemna, în studiul Metoda practică a predării învăţământului religios în şcoala primară (revista “Tomis”, Episcopia de Constanţa, anul XXI, 1944, iulie-septembrie, nr. 7-9, p. 72-82), – alcătuiesc un fond sufletesc comun tuturor credincioşilor şi când acest fond de idei, sentimente şi obiceiuri este comun naţiunii întregi, atunci religia este pentru neam o mare putere de viaţă, căci toţi fiii lui se simt mai uniţi în faţa primejdiei de orice fel care-i ameninţă”. Cu această convingere, se va fi avântat în lupta împotriva duşmanilor religiei, împotriva celor fără credinţă, fără Dumnezeu…
De teamă că va fi depistat de către organele represive ale Securităţii, manuscrisul poeziei lui Radu Gyr încredinţat spre păstrare, a fost sortit, împreună cu alte mărturii, “purgatoriului”, şi numai datorită memorării versurilor de către fiica preotului, prof. Iuliana Constantinescu-Preduţ – condamnată şi ea, pentru “omitere de denunţ”, la 12 ani muncă silnică -, una dintre variantele poemului Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane a putut fi salvată, restituindu-se, astfel, memoriei colective, versurile omise din versiunea publicată în revista “Memoria” nr. 3 din 1992: “Cu crucea prin suflet de doruri amare,/ Cu vreri răstignite sub negre prigoane,/ Cu vise ucise de crunta teroare,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”.
Memoria confiscată de regimul comunist a traversat, prin tunelul gândurilor imposibil de cenzurat, infernul obscurităţii generate de marxism-leninism. Reiterând relaţiile de suflet dintre poetul Radu Gyr şi destinatarii manuscrisului: învăţătorul Gheorghe Popescu şi preotul Ioan Constantinescu din Poenărei, o ipoteză seductivă ar pleda pentru raportarea numelor invocate de poet – Gheorghe şi Ion – la persoane identificabile, deşi supoziţia pare greu de acceptat, întrucât, în onomastica naţională, aceste nume de persoane au devenit aproape “generice” pentru neamul românesc. Revenind la “depozitara” acestor versuri, aş releva adânca durere a preotului Ioan Constantinescu, care a albit în noaptea când a aflat că şi fiica lui mai mare, Iuliana, însărcinată în luna a şaptea, fusese arestată şi supusă unor repetate interogatorii de către criminala Securitate din Piteşti. De altfel, ea va da naştere, între zidurile Închisorii Văcăreşti, unei fetiţe: Justina-Libertatea, pe care nu va avea bucuria s-o revadă decât peste şase ani, după eliberarea sa din detenţie, în anul 1964, deoarece, imediat după naştere, îi fusese smulsă de la sân şi încredinţată unui orfelinat…
Cu durerea de a-şi fi lăsat soţia şi pe fiica cea mare pe drumul amar al temniţelor comuniste, cu neliniştea că şi ceilalţi doi fii vor fi împărtăşit soarta lor, cu tristeţea că ţara însăşi era înrobită unor străini de neam, se va fi stins în crunta noapte de 18/19 iulie 1959, la ora 22.30, în Închisoarea Jilava, făcându-şi semnul crucii, înainte ca armele ucigaşe să-i sfârtece trupul, preotul-martir Ioan Constantinescu, cu credinţa în Dumnezeul cel Atotputernic şi în veşnicia aspiraţiei spre libertate a poporului român, pentru slobozenia căruia s-a jertfit…

Prof. Grigore CONSTANTINESCU

Politica românească e văduvită de valori – Ion Diaconescu a plecat la Corneliu Coposu

Mirificul meleag argeşean a dat istoriei destule nume mari, care rămân la temelia edificiului naţional. Brătienii, Armand Călinescu, Ion Antonescu – sunt numai câteva exemple concludente. N-ar fi corect să-l uităm pe ctitorul Partidului Ţărănesc, Ion Mihalache, omul care mergea în Parlamentul României Mari, rotunjite în hotarele fireşti de regele Ferdinand şi regina Maria prin marea unire de la 1 Decembrie 1918 şi care avea inteligenţa de a fuziona cu Partidul Naţional Român, al lui Iuliu Maniu, pentru a da istoriei Partidul Naţional Ţărănesc. Nepotul acestuia, Ion Diaconescu, urmaşul seniorului Corneliu Coposu la conducerea PNŢCD, ne-a părăsit pentru o lume mai bună în 12 octombrie, la vârsta de 94 ani. Odată cu el a murit o epocă, un stil de viaţă şi de a face politică.

Destin de luptător

Ion Diaconescu s-a născut în 25 august 1917, la Boţeşti, în Argeşul aflat sub ocupaţie germană. Armatele române duceau lupte grele pe frontul din Moldova cu trupele Puterilor Centrale, pentru păstrarea fiinţei neamului. “Am avut o copilărie mai întortocheată. Am început-o la părintele meu de naştere, preotul Popescu. Între timp am fost adoptat de preotul Diaconescu, din Boţeşti. Sunt nepotul d-nei Mihalache, care era verişoară cu mama…”, se confesa cu câtva timp în urmă marele dispărut într-un interviu dat Evenimentului Zilei.
Ion Diaconescu a absolvit Institutul Politehnic Bucureşti, profil Electromecanic. La vârsta de 19 ani s-a înscris în PNŢ, activând în organizaţia de tineret alături de Corneliu Coposu, cu care a rămas prieten până la moarte. Când comuniştii au scos partidul său în afara legii în 1947, a fost arestat alături de alţi fruntaşi ţărănişti şi a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică, executaţi integral, la care s-au adăugat 2 ani de domiciliu forţat în Bărăgan, după ce scăpase din fabrica morţii, care a măcinat elita valorilor naţionale. Jilava, Rm. Sărat, Aiud, minele de la Baia Sprie – sunt locuri prin care a trecut alături de tovarăşi de suferinţă, menţinuţi în viaţă de credinţa în Dumnezeu şi de convingerea că vor apuca ziua eliberării ţării din lagărul comunist al lui Stalin şi urmaşilor săi.

Cele 10 porunci ale deţinutului politic

1. În puşcărie să nu faci azi ce nu poţi face mâine!
2. Tăcerea este cel mai mare rău al temniţei!
3. Să nu vorbeşti mult, ci multe!
4. În puşcărie există numai două categorii: cei morţi de afară şi cei vii dinăuntru!
5. În temniţă Dumnezeu se ascunde sub orice uniformă de miliţian, iar Dracul în hainele vărgate ale oricărui deţinut!
6. În celulă nu ai decât un singur duşman: tu însuţi!
7. Orice mâncare e bună în celulă, cu excepţia aceleia care lipseşte!
8. Dacă-ţi vine să plângi, nu consuma toate lacrimile dintr-o dată!
9. Nu căuta speranţa atârnată pe pereţii temniţei. Ea are un singur sălaş: în obişnuinţele de toate zilele!
10. În temniţă te eliberezi în fiecare zi!
Oricât ar părea de curios pentru cei care n-au trăit acele vremuri de teroare, acest decalog putea fi valabil pentru oricare dintre cetăţenii României comuniste, deoarece toţi trăiau – într-un fel sau altul – într-o libertate aparentă, dar strict supravegheată. Ţara era, de fapt, o uriaşă puşcărie, în care însă nu erau toţi oamenii purtători de zeghe…

Speranţe spulberate din nou

După ce şi-au jertfit cei mai frumoşi ani ai vieţii pentru crezul lor prin puşcării, foştii deţinuţi politici au avut reale dificultăţi de integrare într-o societate care-i etichetase drept duşmani ai poporului. Au trecut peste toate cu stoicism, fără să-şi piardă credinţa în izbânda finală şi revenirea la normalitatea interbelică. Evenimentele din decembrie 1989 au oferit românilor iluzia că se sfârşise pentru totdeauna coşmarul. Vechii luptători ştiau că nu va fi deloc uşoară confruntarea cu linia a doua a activiştilor comunişti, care dispuneau de structurile represive travestite în organe ale noii puteri democrate. Ion Diaconescu a fost alături de Corneliu Coposu şi de alţi ţărănişti care au reînfiinţat partidul în 1990 şi l-au afiliat la democraţia-creştină. Au urmat mineriadele, noi ostracizări şi diversiuni politice care au lovit fără milă în Coposu, Raţiu, Diaconescu şi toţi liderii ţărănişti. Primii doi au căzut pradă morţii şi Ion Diaconescu a rămas să conducă PNŢCD, liderul Convenţiei Democrate care a câştigat alegerile parlamentare din 1996.

Misiune ratată

Destul de repede a devenit limpede şi pentru cei mai puţini avizaţi că nepotul lui Mihalache nu putea fi omul potrivit la locul potrivit. Victoria pentru care luptase o viaţă întreagă venise prea târziu pentru Ion Diaconescu. Ajuns la vârsta de 79 ani, secătuit de bolile contractate prin puşcării, blând din fire, ca să nu spunem prea îngăduitor, nu avea statura politică a seniorului Coposu, care impunea prin simpla sa prezenţă. Dumnealui nu se putea impune în faţa “lupilor tineri”, care aveau destulă voinţă pentru a călca totul în picioare pentru a-şi atinge scopurile personale. Adăugaţi în ecuaţie faptul că exista o coaliţie de guvernare eterogenă, care nu era interesată sau care realizase că nu putea satisface uriaşele aşteptări ale populaţiei şi orice alte explicaţii sunt de prisos.
După terminarea mandatului de preşedinte al Camerei Deputaţilor, în 2000 s-a retras din viaţa politică activă, având numai funcţii onorifice în partidul care intrase deja în disoluţie. “Am fost şi sunt bolnav. Am bronşectazie… plămânii toţi ciuruiţi, făcuţi varză… Când m-am eliberat, nu mi-am putut face un regim care să mă vindece. Unii mi-au propus operaţie… O ţin aşa, cu o căciulă de medicamente. (…) Ies din casă numai condus. Am un baston şi merg numai puţin în jurul blocului, dar picioarele şi plămânii nu mă mai ajută…”, spunea Ion Diaconescu într-unul dintre ultimele interviuri acordate Evenimentului Zilei.

Se sting veteranii, se duc seniorii politicii noastre!

Seniorul Corneliu Coposu a fost regretat şi de adversarii politici. Ion Diaconescu n-a făcut excepţie, pentru că mulţi au răsuflat uşuraţi atunci când au aflat că şi-a dat ultima suflare. şi nu din cinism, ci din pragmatism, pentru că dispărea cu el nu neapărat o epocă a boierilor din politica noastră, ca să nu spunem a gentlemenilor, ci un termen de comparaţie. Care era deranjant, prin faptul că, moral, nu putea fi contestat cu argumente credibile.
Personalităţi ale vieţii publice au transmis mesaje la moartea lui Ion Diaconescu şi l-au condus pe ultimul drum. Slujba de înmormântare a fost oficiată de un sobor de preoţi care l-a avut în frunte pe ÎPS Calinic, Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului, aşa cum era şi firesc. Dispariţia sa din lumea noastră lasă în urmă un gol greu de umplut în anii care vin. Dumnezeu să-l odihnească alături de cei drepţi pe acest martir al luptei pentru libertatea şi păstrarea fiinţei neamului său!

Eva ADAM

S-a stins încă o stea, Paul Everac

“ – Vă aşteptăm cu cel mai mare drag la Podul Dâmboviţei în toamna asta, nu vezi ce toamnă frumoasă se anunţă, Ioane?! Râd florile din grădina ta. Eu şi Diţi iubim mult florile. Să îmi aduci seminţe de la acelea albe şi de la cele galbene şatirate. Nu vezi ce frumoase le-a creat Dumnezeu?” Au fost ultimele cuvinte ale maestrului Everac, înainte de a se urca în maşină, cu destinaţia Podul Dâmboviţei, după ce, timp de peste o oră, a zăbovit cu o plăcere deosebită la noi acasă, la familia Hiru din Domneştii Muscelului, împreună cu soţia, doamna Diţi şi cu familia care-i ocroteşte casa de vacanţă ce va deveni “Casa memorială Paul Everac”. Îl cunoscusem cu peste trei decenii în urmă, la Teatrul “Al. Davila” din Piteşti, unde formaţia de teatru a Domneştiului i-a interpretat piesa “Vizită la Malu”. Venise cu prietenul lui, pictorul Vrăneanţu – odihnească-l Dumnezeu în pace! – pentru a ne felicita în cabina actorilor. Iar acum, tot domnia sa a venit la mine acasă, la Domneşti, pentru a mă felicita pentru a doua oară, purtând în mână cele două volume “Celebrităţi din negura uitării” despre care, încă din poartă, îmi spune: “Am venit să-ţi mulţumesc pentru cărţile astea uriaşe, la propriu şi la figurat, cărţi ce vor face să străbată în această lume pestriţă în care trăim, dar şi în viitor (care să sperăm că n-o să fie ca prezentul!), gândul că au trăit şi că, poate se vor mai ridica, oameni ce nu-şi vor bate joc de această ţară, ci o vor iubi şi îi vor vrea doar binele. Trăim acum într-o ţară jefuită în care, sub pretextul reformelor, o clasă politică pusă numai pe căpătuială, distruge, acaparează cu neruşinare tot ceea ce a fost valoros în socialism”.
Înconjuraţi de flori, de multe flori, al căror colorit desfată privirea maestrului, dar şi a blândei şi înţeleptei sale doamne, la umbra chioşcului tradiţional, din lemn lucrat cu migală de mâna meşterilor domnişani, încadraţi, cum spuneam, de flori şi de două putineie străvechi ce-i plăceau maestrului, am discutat mult, despre Domneşti, despre oameni, tradiţii, obiceiuri. Era vesel. Glumele pe care le strecura în discuţie deveneau săgeţi îndreptate asupra stărilor de lucruri actuale şi mi se păreau irezistibile, robuste şi sănătoase ca şi omul uriaş ce-l aveam în faţă. Niciun pic de tristeţe în ochi sau în vorbe, nimic care să-i trădeze suferinţa. “Mai avem dramaturgie, domnilor? Mai avem dramaturgi? Toţi aşteaptă ca noi, cei vechi, să dăm colţu’. Şi-l vom da, că nu ne-am legat cu veşnicia… Să scrie oare pe noi, domnilor, expirat? S-ar putea, fără ca noi să ştim, aşa cum făceam, când eram mici, câte un semn cu creta pe spatele hainei vreunui coleg, fără să ştie”. Din “Câteva feluri de moarte”, maestrul şi-a ales unul, acela de a muri demn, dar neîmpăcat, totuşi, cu realităţile zilelor noastre, cu îmbogăţiţii peste noapte, cu inculţii stând în fotolii luxoase nemeritate, cu jefuitorii de ţară şi de popor, cu şpăgarii şi impostorii, cu Tălmăcenii, Vişanii, Videnii şi Udrenii, pe lângă care Dinu Păturică al lui Filimon era un “mic copil”. Ce i-ar mai fi prins maestrul în vreun pamflet de-al său, dar…
Da, viaţa i s-a terminat, a “dat colţu’”, cum îi plăcea să spună, puţin după miezul lui octombrie, pe 18, în jurul orei trei, pe patul unui spital bucureştean. Cine-l va plânge? Toţi oamenii de bună credinţă, prietenii, oamenii de litere, artiştii, oamenii din televiziuni, poate şi unii politicieni. Dar lacrimile familiei vor curge râuri, pentru că a fost un soţ, un tată şi un bunic ca nimeni altul. Îl va plânge sanctuarul cultural de la Podul Dâmboviţei, “Nunta Zamfirei”, “doi paşi la dreapta-ncetişor şi alţi doi la stânga lor”, Manole Meşterul, “Mistreţul cu colţi de argint”, “Căprioara” lui Labiş, codrii lui Sadoveanu, Călinescu, Coşbuc, Goga dezrădăcinatul, Iorga savantul, dar şi Caragiale cu care se asemăna pe alocuri în ale condeiului. Iată, în continuare câteva date despre Maestru:
“Paul Everac (23 august 1924, Bucureşti – 18 octombrie 2011, Bucureşti), a fost un dramaturg contemporan extrem de prolific, pe adevăratul său nume Petre Constantinescu. Clasele primare şi liceul le-a făcut la Arad, unde părinţii săi erau profesori secundari. A urmat apoi Facultatea de Drept din Bucureşti, fiind în acelaşi timp angajat la ziarul Curentul, iar mai apoi meditator. În 1948 scrie prima sa opera literară, poemul dramatic Robinson, o căutare patetică a lui Dumnezeu. Urmează în interval de câţiva ani alte zece piese, în general reinterpretări şi parafraze ale unor mituri cunoscute ca Oedip,  Ifigenia, Ioan Botezătorul, Noe, sau evenimente, cum ar fi Revoluţia Franceză, abordată dintr-un alt unghi, comentarii la Iuliu Cezar etc. În acest timp, funcţionează în diferite locuri şi ipostaze ca muncitor agricol, cantaragiu de sfeclă, contabil, director de Casă de Economii, muzeograf, mai târziu jurisconsult şi apoi şef de protocol la Marea Adunare Naţională. Se însoară, în 1951, cu o fată din judeţul Arad, fiică de învăţător, cu care are un băiat şi o fiică, iar de pe urma lor, trei nepoţi. Debutează literar cu proză scurtă spre sfârşitul deceniului cinci, iar în 1959 apare cu patru piese de teatru reprezentate în Bucureşti şi provincie, din care trei (“Poarta”, “Ferestre deschise” şi “Explozie întârziată”) sunt comentate cu elogii de presa vremii. Urmează apoi alte producţii dramaturgice, promovate aproape anual (“Ochiul albastru”, “Costache şi viaţa interioară”, “Himera”, “Ştafeta nevăzută”, “Simple coincidenţe”) care îl impun între numele cele mai circulante în opinia teatrală. Îi apare, de asemenea, micro-romanul “Don Juan din Grădina Icoanei” şi un volum de “Poeme discursive”.
Scrie în presa literară, la “Contemporanul”, “România Literară”, “Luceafărul”, “Viaţa Românească”, dar şi în presa zilei, la “Scânteia” şi altele. Urmează o nouă serie de piese, precum “Camera de alături”, “Paharul cu sifon”, “Baletul electronic”, “A cincea lebădă”, “Ordinatorul”, “Beţia Sfântă”, “Salonul”, “Cartea lui Ioviţă”, toate de relativ succes, dar mai ales “Un fluture pe lampă”, “Viaţa e ca un vagon”, “Piatră la rinichi”, care înregistrează mari recorduri de reprezentaţii şi audienţă la public. Scrie totodată pentru echipe de amatori circa 40 piese scurte, participând la concursuri unde repurtează foarte frecvent premiul I (cu “Logodna”, “Cântec din fluier”, “Câteva halbe cu rom”, “Trepte”, “Cadoul”, “Urme pe zăpadă”, “Iancu la Hălmagiu”, “Autograful”, “Dulapul”) sau “Vizită la Malu” (piesă cu care echipa de teatru a Căminului Cultural Domneşti a luat locul II la Festivalul Teatrului Sătesc, participând apoi, cu mare succes, la Festivalul Everac, organizat de Teatrul “Al. Davila” din Piteşti, n.a.), piese din care unele sunt reluate şi în teatre profesioniste. E tradus în limbi străine, jucat în Anglia, Polonia, fostul RDG, Ungaria. E autor de numeroase scenarii radiofonice şi TV ca şi de cinci scenarii de film. A fost ales, în mai multe rânduri, în Biroul de Conducere al Uniunii Scriitorilor din România şi a condus mulţi ani Secţia de Dramaturgie. A luat premii ale Uniunii Scriitorilor, Academiei Române, Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, Ministerului Culturii ş.a. A scos volume de eseuri şi proză satirică scurtă (“Şedinţa balerinelor”, “Funigei peste Alpi”). După schimbarea din decembrie 1989, lui Everac i s-au tipărit trei volume de teatru, incluzând zece piese noi, romanul “Câteva feluri de dragoste”, volumul de nuvele “Câteva feluri de moarte”, volumul de poezii “Poeme crepusculare”, eseuri social-politice ca “Reacţionarul” şi “Mai are România vreo şansă?”, eseul filozofic “Breviar despre lume şi viaţă” şi mai multe volume de tablete, între care “La poarta din dos a Europei”. A fost activ în publicistică până cu puţin înainte de a-şi da obştescul sfârşit, precum şi ca preşedinte al unei Fundaţii Culturale ce desfăşoară numeroase manifestări publice de o oarecare anvergură privind cultura şi arta românească. Cele 40 piese încă nereprezentate constituie o treime din întreaga sa opera dramaturgică. A făcut şi regie de teatru. A condus Televiziunea Română şi Institutul de Cultură din Veneţia. Nu a fost niciodată înregimentat într-un partid politic. O biografie mai detaliată, cu nuanţe comice şi ironice a lui Paul Everac se găseşte în volumul său memorial “Revelionul”, apărut în anul 2000”.
Nu am uitat invitaţia, maestre… Va fi acolo, la Podul Dâmboviţei, buna şi înţelepta dumneavoastră soţie, doamna Diţi, în cernitele sale straie, privind din înălţimea pridvorului muscelean al “Casei memoriale Paul Everac”, întreaga privelişte minunată ce se deschide privirilor, iar undeva, pe şoseaua şerpuită, i se va părea că se iveşte, cu braţele uriaşe, desfăcute, marele dramaturg, soţul ideal, părintele de excepţie, bunicul cel bun şi blând, omul plin de umor care a fost Petre Constantinescu, cunoscut ca Paul Everac.

Prof. Ion C. HIRU

Sărut mâna, domnule prof. dr. Pesamosca!

Simt nevoia să-mi descarc sufletul, cu ochii plini de lacrimi, cu mintea năpădită de amintiri. Mă întorc cu vreo cincisprezece ani în urmă. Vara anului 1996. O după-amiază de august splendidă. Totul părea frumos, liniştit. Copiii umpleau cu larma lor parcul din apropierea spitalului din Domneşti. Veselie, jocuri, renumita “pitulice”, unii chiar erau căţăraţi în copacii ale căror ramuri dese opreau razele puternice ale soarelui de vară. La poartă mă strigă puternic, speriat, gâfâind de cât fugise, un copilaş mult drag mie care, suspinând, abia reuşeşte să îmi spună o veste proastă: “Nepotul dvs. a căzut dintr-un pom”. Fugii spre parc. Copilul era întins pe iarbă, cu umărul întors, rupt, strigând ca din gură de şarpe. L-am luat acasă, l-am urcat în maşină şi am plecat repede spre Curtea de Argeş, pentru consult şi radiografie. Nu am rezolvat nici una, nici alta. Specialist nu avea spitalul, aparatul cu raze Roentgen nu funcţiona. Am zburat spre Piteşti. Se făcuse noapte. La Spitalul CFR i s-a făcut o radiografie copilului şi apoi am fost trimişi la Spitalul Judeţean. Un medic tânăr, apoi altul, s-au adunat în final mai mulţi la patul copilului şi au hotărât ca dimineaţa să-l bage în operaţie, să-l taie, să-i introducă în umăr o tijă. Lucrurile nu păreau deloc simple. O asistentă cu multă experienţă m-a chemat pe coridor şi mi-a spus, aproape şoptit: “… duceţi-l la Bucureşti, la Spitalul Marie Curie (Budimex). Acolo este marele doctor Pesamosca. E tare cumsecade…”.  Am intrat în sala de consultaţie, unde nepotul meu era întins pe pat, legat cu o faşă. Am rugat doctorul să-mi dea un bilet de trimitere la Bucureşti. Foarte amabil, mi-a dat biletul şi mi-a vorbit elogios de doctorul Pesamosca, cu care îşi dăduse rezidenţiatul. Spre miezul nopţii am ajuns acasă, dar nu înainte de a ruga pe doamna doctor Floarea, de gardă la spital, să-mi facă legătura cu marele doctor, prieten de familie. N-a ezitat nicio secundă. Pe spatele unui bilet de trimitere a scris câteva rânduri doctorului Pesamosca. Ne-am pregătit pentru Bucureşti: bani, alimente specifice zonei noastre – caşcaval afumat, opărit, brânză la coşuleţ, pulpă de viţel, ţuică veche, dulceţuri – două sacoşe foarte încărcate.
La ora 08.00 eram la uşa profesorului. Când am intrat, l-am întrebat pe portar dacă doctorul vine la o oră aşa matinală. Răspunsul a fost lămuritor, dar m-a impresionat şi m-a speriat oarecum: “Aici doarme, are o cameră la etajul I. Acolo, în cămăruţa aceea, îşi plânge durerile, îşi plânge soţia şi pe cei doi fii, dispăruţi din această lume…”. Împreună cu nora mea, ducând copilul care avea umărul strâmb, am urcat şi am aşteptat la uşa profesorului. O îngrijitoare îi ducea cafeaua. I-am explicat ce-am păţit, i-am dat biletul, iar profesorul l-a citit. După 10 minute ne-a chemat în cameră. Vorbea cu noi în timp ce se spăla pe dinţi. Era un munte de om, iar în mâna lui miraculoasă ţinea periuţa de dinţi, ce părea un nimic. Ne-a ascultat din nou, rugându-ne să-l aşteptăm puţin. Larisa, nora mea, l-a rugat să primească darurile noastre. Pe sub ochelarii cu ramă aurie, ochii doctorului ne-au privit cu supărare, invitându-ne să ne întoarcem, cu pachetele noastre cu tot, la Piteşti. Larisa a insistat, a făcut glume, profesorul a început să zâmbească. A chemat îngrijitoarea, rugând-o să trimită la el bucătăreasa. După câteva minute, apare o femeie plinuţă care vorbea moldoveneşte. După ce l-a salutat pe doctor, s-a aplecat asupra pachetelor, le-a ridicat şi, din uşă, a spus: “Apăi, ştiu ce-am de făcut, cu astea voi îmbunătăţi hrana copiilor!” Profesorul a atenţionat-o, zâmbind, că acolo este şi alcool: “Duminica, cei mari, care nu au interdicţie la alcool, să fie serviţi la masă cu un păhărel de ţuică…”. Nu a primit absolut nimic. I-am dat apoi un plic cu bani, cum ştiam că se obişnuieşte. Întâi l-a aruncat, apoi tot dânsul l-a ridicat de pe linoleum şi l-a dat copilului, zicându-i: “Sunt ai tăi, să-ţi iei ce vrei, după operaţie!” Apoi, pregătindu-se să iasă, ne-a spus: “În jurul orei 11.00, să fiţi la uşa sălii de operaţie…”.
Sincer să fiu, mi-a fost teamă că operaţia e grea şi de aceea nu a vrut să ne ia bani. Simţeam valuri-valuri de transpiraţie, în timp ce plimbam copilul de mână pe coridorul curat al etajului al doilea, unde era sala de operaţie. Copilul plângea, eu eram destul de speriat, Larisa ne încuraja. Am inventat amândoi poveşti, pentru a-i sustrage atenţia copilului şi a mai uita de durerea din umăr. A intrat în operaţie. Cu voia unei asistente, după o perdea s-a ascuns Larisa. Doctorul s-a făcut că nu ştie. Îi promisese copilului că va fi lângă el. Avea încredere în ea. Operaţia s-a desfăşurat cu aparatură modernă, pe monitoare văzându-se totul, oasele au fost puse la loc cu mare exactitate. Apoi, ghipsul i-a fost pus sub privirile profesorului, nu oricum, ci ţinându-i mâna sus, la nivelul capului. Destul de incomod. Dar i-a luat durerea cu mâna. Profesorul a privit copilul, l-a sărutat pe frunte, privindu-i cei doi mari ochi albastri, acum liniştiţi şi plini de mulţumire. Ne-a spus, la plecare: “Peste trei săptămâni veniţi la control”. Nu a primit nimic. Demnitate, pasiune pentru meserie, talent – toate pentru a face bine, pentru a-i vindeca pe copii. Şi totul, fără a primi nimic. Aşteptau la rând pentru operaţii părinţi cu copii desfiguraţi, cu buză de iepure, malformaţii şi câte şi mai câte…
De curând, am aflat de la nişte emisiuni ale Antenei1 şi Antenei3 că marele chirurg a fost forţat să iasă la pensie, asta după ce, într-o viaţă dăruită binelui, a făcut aproape 50.000 operaţii. Dar oficialităţile şi lumea, în general, l-au răsplătit cu uitare. De ce oare? Emisiunile Antenei 1 “Acces Direct” şi “Observator” au, printre altele, ca obiectiv cunoaşterea, de către cetăţenii României, a felului cum ne respectăm marii oameni ai vremurilor prezente, vremuri tulburi şi încrâncenate. Printre aceşti mari oameni, marile personalităţi ale ştiinţelor, mai ales medicale. Mâinile doctorului Pesamosca au făcut minuni în sălile de operaţie (a operat atât în ţară, cât şi ca invitat, în multe ţări ale lumii). Acest titan al medicinii româneşti trăia izolat, de prin 1984, într-o cameră de la etajul I al Spitalului Marie Curie, fiind permanent la dispoziţia bolnavilor şi, în singurătate, plângându-şi soarta crudă, drama vieţii sale. Marele chirurg în chirurgie pediatrică trăia într-o rezervă a spitalului cu o pensie de 1.000 lei. Era mulţumit când i se aducea o cafea sau o supă caldă. Cei apropiaţi cândva, îl uitaseră. Puţini îi mai treceau pragul. Puţini mai veneau la “vila” lui, de la etajul întâi al spitalului. Îi stăteau alături doar icoanele, amintirile despre familia lui pierdută şi pozele făcute de profesor copiilor însănătoşiţi de dânsul. Îi plăcea muzica, ca tuturor oamenilor sensibili.
Povestea tristă a profesorului Pesamosca mi-a îndurerat sufletul şi mi-au lăcrimat ochii, amintindu-mi de întâmplarea de acum cincisprezece ani. Acest erou, doctorul Pesamosca, nu avea nici vile, nici conace, nici palate cu majordomi, cu parcuri de flori, cu piscină, maşini, iaht, aşa cum au cei de la putere sau cei din tagma lui Bercea Mondialu’. Eroul nostru nu avea decât o cameră de trei metri pe trei, cu o masă, un pat, o bibliotecă şi un televizor. Se mulţumea cu o supă, o cafea, un pahar de suc. Avea pe masă cheia oraşului Bucureşti, dăruită de colegul mai tânăr, azi primar al oraşului, prof. dr. Sorin Oprescu, alături de fluturaşul de pensie pe care scria 1.000 lei. Ce făcea cu cheia, acest dar moral, simbolic? Putea el deschide cu ea casele de bani ale corupţilor, vilele şmecherilor, palatele derbedeilor? Deşi meritate de el, nu s-ar simţi bine în ele. Aici, în bogata lui sărăcie, el se simţea bine. Şi poate ar fi fost şi mai rău dacă două inimoase fete, realizatoare TV, n-ar fi dezvăluit tuturor rana academicianului prof. dr. Alexandru Pesamosca, savantul, chirurgul eminent care trăia cu o pensie de 1.000 lei, din care guvernanţii i-au tăiat câteva procente.
Guvernul, preşedintele, oamenii politici nu au timp să-şi aducă aminte de eroii acestei ţări, de marii ei oameni. Între două ieşiri la “Golden Blitz” sau mai ştiu eu unde, nu puteau oare să viziteze o personalitate a medicinii româneşti, un savant a cărui mână a folosit, o viaţă întreagă, bisturiul miraculos? De ce n-au avut timp să se intereseze de marii sportivi, olimpici, adevăraţi patrioţi, ce au făcut să răsune imnul României la Helsinki sau Montreal? Toţi aceşti oameni trăiesc în sărăcie, privind la huzurul derbedeilor şi lichelelor ce s-au îmbogăţit după 1990. Păcat! Istoria îşi va spune, cu siguranţă, cuvântul. Ziarele, opinia publică şi-au spus, indignate, părerea. Cotroceniul tace!
După aproape un an de la operaţia nepotului meu, beneficiind de relaţia cu marele profesor Pesamosca, m-am prezentat la dânsul cu o rudă apropiată, operată la Piteşti, la mâna dreaptă. Operaţia, nereuşită, urma să aibă un final tragic: mâna strâmbă toată viaţa. Bineînţeles că doctorul Pesamosca, plin de nervi şi criticând incompetenţa, a rezolvat problema, corectând greşeala altor doctori, dar tot fără vreun ban. De fapt, ştiam că aşa va fi. Băiatul operat atunci lucrează azi în Poliţie, nemaiavând niciun fel de sechele. Dar altceva voiam să spun. La uşa cabinetului doctorului Pesamosca, de la Policlinica Spitalului “Marie Curie”, o femeie din Purani, de lângă Alexandria, îmi povestea drama ei, arătându-mi fotografia băieţelului ei înainte de operaţie. Incredibil! M-am speriat văzându-i faţa. Apoi m-am liniştit, privindu-l. Un copil normal, frumos, cu o mică cicatrice neobservabilă. Mărturisesc că m-am închinat. Nu a fost de ajuns. Femeia mi-a mai spus, cu lacrimi în ochi: “N-am avut loc ca să îl însoţesc pe Goriţă în spital, după operaţie. Domnul doctor m-a chemat în cabinet, mi-a dat un pumn de bani, obligându-mă să-i iau şi să merg la hotelul din apropierea spitalului, să plătesc 14 nopţi, ca dimineaţa să pot fi lângă copil. Aşa am făcut. Acum am venit la control şi am vrut să-i dau înapoi banii. A sărutat copilul pe frunte, s-a întors către mine şi mi-a zis: Nu ţi-e ruşine?! Să-i dea Dumnezeu sănătate, că el chiar e un Dumnezeu al alinării suferinţelor oamenilor!”
Acesta a fost doctorul Pesamosca. Întreaga lui viaţă a fost suferinţă, alinată însă de binele pe care l-a făcut pentru oameni. Putea să fie foarte bogat, şi nu aici, în România, ţara din ceaţă, ci undeva în Florida, lângă prietenul lui plecat, sau într-o ţară exotică, înconjurat de palate, parcuri, bogăţie. A stat aici, iubindu-şi ţara şi alinând durerile a aproape 50.000 suflete, care, poate, au lăcrimat azi, văzând drama acestui mare om.
Şi totuşi, am văzut în acea emisiune, el era vesel, mulţumit cu ce avea: o cafea, o supă, un suc, cărţi şi muzică, multă muzică. Popor român, aşa ne preţuim noi eroii, oamenii de seamă? Voi, conducători miopi, surzi şi corupţi, ştergeţi praful uitării de pe imaginile marilor oameni ai acestei naţii, personalităţi incontestabile care au dus faima României în cele patru colţuri ale lumii! Oferiţi-le, măcar în al doisprezecelea ceas, un trai pe măsura staturii lor morale gigantice şi a marelui lor profesionalism. Rupeţi din averea voastră necinstit adunată şi pentru aceşti uriaşi ai neamului românesc! Nu le mai tăiaţi câteva procente. Asta în loc de mulţumire că au salvat atâtea suflete, făcând zecilor de mii de părinţi darul cel mai de preţ din lume – vieţile copiilor lor.
***
Părintele chirurgiei pediatrice, Alexandru Pesamosca, internat la 18 iunie 2011 în Spitalul Floreasca din cauza unor probleme cronice cardiace şi pulmonare, a decedat la 1 septembrie 2011, la Spitalul Marie Curie, fost Budimex, unde îşi petrecuse marea parte a vieţii, lăsând fluturaşul mizer de pensie şi nepăsarea oamenilor. Ce folos că acum l-am îngropat cu onoruri?

Prof. Ion C. HIRU

Se sting veteranii rezistenţei anticomuniste… – Prof. Nicolae Enescu s-a dus la seniorul Coposu

În ajunul Crăciunului, venerabilul prof. Nicolae Enescu a fost internat în spital. Rămăsese o mână de suflet chinuit de boli, suferinţe şi amintiri dureroase adunate în peste 94 ani de viaţă… S-a luptat până la capăt cu Moartea care, într-un final l-a răpit vieţii în noaptea de 30 spre 31 decembrie 2009, din mijlocul celor dragi. Vestea trecerii sale într-o lume mai bună a întristat inimile multora dintre cei care l-au cunoscut şi preţuit…

Un asasinat politic l-a lăsat orfan

Nicolae Enescu a deschis ochii asupra lumii noastre în 4 iulie 1915, la Tigveni, pe Valea Topologului, în casa unui intelectual al satului. Peste ani avea să se mândrească din plin cu localitatea natală, şi nu atât pentru că fusese poate primul sat electrificat din România interbelică, graţie străduinţelor fostului general Gabriel Marinescu, ci pentru că de acolo îşi găsise Caragiale sursa de inspiraţie pentru drama “Năpasta”, scrisă la Căpăţâneni în casa lui Ştefănescu, întemeietorul Operei Române. Om al pământului, tatăl său ajunsese deputat ţărănist în România Mare şi, după ce vorbise la o întrunire politică în actualul Parc Nevers, din Curtea de Argeş, fusese rupt în bătaie de haidamacii puşi de adversarii politici. “Niţă birjarul l-a adus pe tata acasă, la Tigveni, mai mult mort decât viu. Medicul care l-a îngrijit a fost un ticălos, care l-a băgat în mormânt, după cum am aflat peste ani… Când l-am îngropat pe tata, au venit de la Bucureşti destui fruntaşi ai partidului, care s-au angajat în faţa trupului neînsufleţit să mă ajute să răzbat în viaţă. Apă de ploaie au fost vorbele lor, căci singurul ajutor l-am avut de la biata mama, care şi-a rupt de la gură ca să pot merge mai departe la învăţătură. Totdeauna ea a considerat că are datoria faţă de memoria tatei de a nu mă lăsa fecior la boi, la plug – cum spunea un cântec bătrânesc”, povestea prof. Enescu la anii amurgului vieţii.
Student sărac în micul Paris, capitala României Mari avea un farmec aparte şi o faimă de invidiat în epocă. Arhitectura clădirilor sale, boema artistică, valoarea culturală şi alte amănunte complementare îi aduseseră supranumele de micul Paris. Nicuşor Enescu, adolescentul venit de de pe meleaguri argeşene, a descoperit în Bucureşti o lume fascinantă, care-i oferea surprize la tot pasul. Acea perioadă, păstrând proporţiile, poate fi considerată comparabilă pentru noi cu aceea a iluminismului francez. Nicolae Iorga, A.D. Xenopol, Nae Ionescu, filozoful care-i ţinea pe aproape pe Mircea Eliade şi pe Constantin Noica, juriştii Istrate Micescu şi Take Ionescu, Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu, George Călinescu, Camil Petrescu, George Vraca, Teatrul Cărăbuş şi Constantin Tănase, Gică Petrescu, Maria Tănase, Zavaidoc – sunt numai câteva nume reprezentative din caruselul capitalei acelor ani.
Nicolae Enescu, patriot şi naţionalist prin educaţie şi convingeri, a fost alături de colegii care sprijineau candidatura lui Istrate Micescu împotriva celei a unui evreu la şefia baroului bucureştean. Datorită tulburărilor iscate, a fost exmatriculat din facultate şi s-a înscris la Litere, absolvind după câţiva ani grei, pentru a ajunge profesor la “Vlaicu”, în fosta Cetate de Scaun a Argeşului. Aici s-a căsătorit cu dragostea sa, Margareta, fiica preotului ctitor al Bisericii “Sf. Gheorghe”, talentată profesoară de canto. După ce inima îi sângerase în anul de jale 1940, când ultimatumul sovietic răpise României Basarabia şi nordul Bucovinei, iar apoi Diktat-ul de la Viena nordul Transilvaniei, cedat horthyştilor unguri, 30 decembrie 1947 i-a schimbat definitiv cursul vieţii.

De cealaltă parte a Estului Europei

Abdicarea regelui Mihai I şi proclamarea republicii populare române a desăvârşit opera de subjugare a ţării comuniştilor supuşi Moscovei şi tătucului Stalin, potrivit înţelegerii oneroase cu Churchill de împărţire a zonelor de influenţă în Europa. Guvernul cozilor de topor impus de baionetele Armatei Roşii după 23 august 1944 a falsificat cinic rezultatul alegerilor din noiembrie 1946, l-a alungat pe rege şi a instaurat dictatura proletară. Cartea “Memorii din ţara sârmelor ghimpate”, scrisă de Cicerone Ioaniţoiu la Paris, peste ani, zugrăveşte din plin acele vremuri de care ar trebui ca mulţi să se ruşineze.
Profesorul Nicolae Enescu s-a alăturat rezistenţei anticomuniste de pe râurile Topolog şi Argeş, conduse de către avocatul Dumitru Apostol, ruda soţiei sale. Trădat, a fost arestat de securişti în 1948, din clasa unde le vorbea elevilor despre Eminescu, pentru a cunoaşte infernul puşcăriilor şi lagărelor de exterminare organizate pe model bolşevic. Programul de desnaţionalizare stalinist dezlănţuise teroarea împotriva elitei româneşti, pe principiul “Cine nu e cu noi, e împotriva noastră şi trebuie să piară!” De pildă, în sinistra puşcărie de la Sighet au fost întemniţaţi politicieni de frunte, cărora ţara le datora enorm: Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Mihail Manoilescu, Alexandru Lăpedatu, Gheorghe Leon, Constantin Argetoianu, Ioan Gigurtu, Constantin Dinu Brătianu – ca să pomenim numai câteva nume de lideri de partide sau foşti miniştri. Universul concentraţionar românesc a fost cel mai cumplit din tot lagărul comunist, cuprinzând sute de închisori şi locaţii de exterminare, de azile pshiatrice şi lagăre de deportare amplasate strategic pe tot cuprinsul ţării, de la Piteşti la Jilava, de la Craiova la Aiud, de la Parta Albă la Râmnicu Sărat, îngrăşând pământul răbdător cu mii de gropi comune în care au fost aruncate trupurile martirilor neamului românesc, care au îndrăznit să se poziţioneze de cealaltă parte a Estului Europei…

Învierea din morţi

Prof. Nicolae Enescu şi cei ca dumnealui au pătimit prin puşcării ca şi primii martiri creştini, suferind bătăi şi torturi greu de imaginat acum, născocite de minţi bolnave. În anchetele de la Securitatea piteşteană a fost rupt în bătaie pentru cele 8 arme găsite în podul casei sale de lângă “Vlaicu”, pentru că nu şi-a trădat complicii. Punctul culminant a fost regizarea execuţiei sale în padurea de la Trivale, când a leşinat de spaimă la declicul armei lipite de capul său… A urmat Jilava şi procesul de la Craiova, unde a fost condamnat la ani grei de temniţă. Acolo l-a întâlnit pe Corneliu Coposu, căruia i-a dat cumplita veste a asasinării avocatului Dumitru Apostol. Periplul său prin puşcării a durat vreo 7 ani, timp în care moartea i-a dat mereu târcoale, dar pe care a ocolit-o cu ajutorul lui Dumnezeu şi a unor oameni adevăraţi, ca Marin Piţigoi, tatăl fostului deputat ţărănist Barbu Piţigoi. În puşcărie a aflat de naşterea fiicei sale, Cătălina, într-un mod care ţine mai mult de poveste. A fost alături de Mircea Vulcănescu, martirul care le-a cerut cu limbă de moarte celor cu care a împărţit pătimirile: “Să nu ne răzbunaţi, dar să nu ne uitaţi!” I-a vegheat în celulă ultimele clipe lui Istrate Micescu, şi-a tras puterea din poeziile lui Nichifor Crainic şi Radu Gyr şi din pildele de curaj date de oameni care merită acest titlu scris cu majuscule. “Azi noapte mi-a intrat Hristos în celulă. Oh, Doamne, ce înalt şi trist era Crist…” – recita şi după 50 ani prof. Enescu aceste versuri scrise cu lacrimi de sânge… Scăpat dintre zidurile temniţei, prof. Nicolae Enescu a schimbat torturile fizice cu cele psihice, într-o lume pe care n-o mai recunoştea şi care îl respingea ca pe o fantomă a trecutului, stigmatizată şi ostracizată pentru credinţa sa.

Exil interior

Revenit la Curtea de Argeş, prof. Enescu şi-a găsit familia surghiunită într-o cămăruţă din casa destul de încăpătoare, pentru că restul acesteia era ocupat de chiriaşi trimişi de autorităţi. Cum avea domiciliu forţat în Bărăgan pentru următorii ani, nu şi-a făcut inimă rea, şi-a luat familia şi a plecat la o fermă unde a fost pus să îngrijească de porci. Au fost ani grei, mai ales după naşterea celei de a doua fiice. Lipsurile l-au silit să-şi vândă mare parte din dragele lui cărţi, a dat meditaţii pentru odraslele potentaţilor comunişti locali, dar a scos-o la capăt. În toţi acei ani s-a închis în sine, măsurându-şi fiecare cuvânt sau gest, pentru că se ştia supravegheat de securişti şi n-ar fi vrut în ruptul capului să-şi lase familia singură.
Reîntors acasă, datorită dosarului de puşcăriaş politic, nimeni nu-l angaja. Ajuns în pragul disperării, a fost salvat de un comunist de omenie, Vasile Mohan, care l-a angajat la muzeu. Acolo a organizat întâlniri memorabile cu oameni de cultură ca Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Harry Brauner (marele folclorist cunoscut în puşcărie), Gheorghe Eminescu, nepotul “Luceafărului” şi alţii. Reintegrarea în normalitatea aparentă s-a realizat când a ajuns profesor la liceul din Corbeni, unde a ştiut să se facă iubit de elevi prin marea sa cultură şi omenie. Mai apoi a ajuns profesor la Seminar şi, cu completare de ore, la “Vlaicu”. A fost supravegheat permanent de Securitate până în ‘89 şi mulţi elevi ai săi l-au avertizat că primiseră misiuni în acest sens.

“Am iertat, dar n-am uitat!”

În 22 decembrie 1989, prof. Nicolae Enescu era în balconul primăriei. După câteva zile reînfiinţa PNŢCD Curtea de Argeş, strângând lângă dumnealui o echipă care în 1996 câştiga alegerile pentru postul de primar cu prof. Gheorghe Nicuţ. Obosit, bolnav şi dezamăgit după moartea lui Corneliu Coposu, pe care-l adusese şi la Curtea de Argeş, după 2000 s-a retras din politică, ocupând postul de preşedinte de onoare al PNŢCD. Deşi a rămas modest, nedorindu-şi mai nimic pentru el, după retragere numai o mână de prieteni i-au rămas aproape. În 2007, după trecerea în veşnicie a soţiei, cu sprijinul acad. Gheorghe Păun ne-a lăsat cartea-document “Memoria lacrimei”, în care face vorbire despre avatarurile trăite ca deţinut politic. “Te iert colonele de Securitate Cârnu, te iert maior Stăncilă, căpitan Zamfirescu, gardian Mayer – care m-aţi chinuit fără milă – te iert chiar şi pe tine, plutonier-major Stoica, deşi n-ai merita, căci mi-ai siluit mama cînd eram în puşcărie, vă iert pe toţi, dar nu uit nimic!”, a spus în repetate rânduri prof. Enescu şi a lăsat scris în cartea sa.
Pe ultimul drum l-au condus prietenii, ţărăniştii Cristian Mihăilescu şi Petre Hirică, fostul primar Gheorghe Nicuţ, care i-a dat în 2007 titlul de cetăţean de onoare al municipiului, fostul său elev Sandu Nichita, preşedintele AFDPR Argeş, fostul deputat PNŢCD Sergiu Rizescu, fiicele sale şi nepoţii Vlad (preot) şi Dan (student), ca şi strănepotul Ioan. Slujba de înmormântare s-a oficiat de un sobor de preoţi avându-l în frunte pe Nicolae Mărgăritescu, consilier al ÎPS Calinic, Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului, absent din binecuvântate pricini. Prof. Nicolae Enescu s-a dus să-l întâlnească pe Corneliu Coposu şi pe alţi martiri ai neamului într-o lume mai bună.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Eva ADAM

GHEORGHE DINICĂ JOACĂ PENTRU ÎNGERI COMEDIA UMANĂ

Maestrul nu mai este printre noi. Prin felul său de a fi OM, s-a făcut îndrăgit şi de Dumnezeu. Şi când EL a constatat că era prea mare pentru lumea noastră, L-a chemat la sânu-I, să-i fie aproape la ceasul de taină al veşniciei.

“Ce mică-i lumea: câteva mese…”

Nu, nu este o replică dintr-un film, ci o zicere de-a lui Gheorghe Dinică, omul care n-a avut niciodată pretenţia de a fi filozof. N-a aspirat la gloria lui Petre Ţuţea şi nici măcar nu şi-a invidiat colegii. Cîndva i s-a propus să joace rolul lui Ilie Moromete. Peste ani recunoştea cinstit că l-a speriat complexitatea personajului. Perfecţionist fiind, deşi pentru unii ar fi greu de crezut, a refuzat rolul care ar fi putut deveni capodopera carierei sale cinematografice. Modestia îi face cinste, pentru că a regretat deschis acea decizie. Dar – atenţie! – îl lăuda din toată inima pe Victor Rebengiuc pentru reuşită.
Viaţa lui Gheorghe Dinică a fost o continuă luptă cu lumea şi cu el însuşi. Trăind plenar fiecare clipă cu o patimă mistuitoare, s-a oferit lumii cu preţul singurătăţii proprii. A fost ca o “feştilă de Paşte” pentru multe generaţii care l-au descoperit (poate) în rolul lui Bicilis din “Columna” şi au avut revelaţia marelui actor care era în cel al avocatului Stănică Raţiu din “Felix şi Otilia”. Atunci românii au înţeles că au şi ei un Anthony Quinn al lor. Pentru Gheorghe Dinică viaţa a fost poate ca o mamă vitregă pentru mult timp, pentru că nu i-a făcut cadouri. Fiecare reuşită l-a costat muncă epuizantă de ocnaş. Şi nu este o figură de stil dacă luăm în calcul faptul că a fost coleg de generaţie cu Amza Pellea, Octavian Cotescu, Dem Rădulescu, Gheorghe Constantin şi alţii, alături de care face acum trupă în rai…
Copil fiind, şi mai apoi adolescent, Gheorghe Dinică a avut şansa de a-i vedea jucând pe Constantin Tănase, George Vraca, George Calboreanu şi, de ce nu, de a cunoaşte boema “micului Paris”, cufundat după ultimul război într-o mlaştină din care încă nu s-a ridicat. Dacă ar fi trăit şi ar fi muncit în Occident, poate că lumii i-ar fi fost greu să aleagă între un film cu el sau cu Robert de Niro, marele actor care l-a cunoscut şi l-a apreciat. Rolul din “Filantropica” poate argumenta pe deplin raportul de cauzalitate existent în viaţa oricăruia dintre noi. Ceea ce ştiu mai puţin mulţi dintre cititorii noştri este faptul că, în copilărie, Gheorghe Dinică îşi petrecea vacanţele în Argeş, unde spunea că s-a simţit fantastic în casele bunicilor şi rudelor. Şi-atunci nu este de mirare că în 2005 şi 2006 a răspuns invitaţiei de suflet a mai tânărului său prieten Virgil Baciu şi a urcat pe firul văii Râului Doamnei pentru a participa la întâlnirile fiilor satului Poenărei. Oamenii locului care l-au cunoscut atunci îl iubesc acum şi când aprind o lumânare la biserică pentru morţii lor, îi alătură una şi pentru sufletul maestrului Dinică, pe care îl revendică a fi şi al lor. Şi-aşa ar trebui să facem, noi, toţi românii şi să ne rugăm în cor pentru veşnica sa odihnă, căci ne-a înseninat multe clipe de tristeţe. Nu de alta, dar lumea e atât de mică şi de săracă acum, când el nu mai este printre noi…
Dumnezeu să-i odihnească sufletul în pace!

Biografie

Gheorghe Dinică (n. 25 decembrie 1933, 1 ianuarie 1934 – in acte oficiale, Bucureşti – d. 10 noiembrie 2009, Bucureşti) a fost unul dintre cei mai importanţi actori români. Şi-a manifestat interesul pentru actorie încă de tânăr, făcând parte din diferite trupe de teatru de amatori încă de la vârsta de 17 ani. În 1957 a intrat la Institutul Naţional de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti la clasa profesoarei Dina Cocea. A absolvit în 1961, fiind deja apreciat pentru rolul Inspectorului Goole în piesa “An Inspector Calls”. De atunci, Dinică a jucat la cele mai importante teatre din România. A debutat ca actor cu un rol în filmul “Străinul”, adaptare cinematografică a romanului omonim, scris de Titus Popovici în anul 1963 şi a jucat în peste 70 de filme.
Gheorghe Dinică a fost de asemenea regizor de film şi un foarte popular actor, jucând în mare parte în producţii Româneşti. Ca şi actorul francez Alain Delon, Dinică a refuzat să joace în filme produse în Statele Unite. În general din cauza aspectului său a fost distribuit în roluri negative, fie că ne referim la roluri de gansteri autohtoni, în seria de filme cu comisarul Moldovan, regizată de Sergiu Nicolaescu, fie la roluri de parveniţi, Pirgu din “Craii de Curtea veche” sau Stănică Raţiu în “Felix şi Otilia”. Din acest motiv nu i s-a încredinţat rolul de a recita poezii patriotice şi ode închinate “Conducătorului iubit” în super-montările cu iz propagandistic din marele spectacol “Cântarea României”.
În 1996, după 60 ani în care a fost “vagabond”, aşa cum singur s-a intitulat în melodia sa, s-a fost căsătorit cu Gabriela Georgeta care i-a fost alături până la moarte.
Din 2002, Gheorghe Dinică a fost membru de onoare al societăţii Teatrului Naţional “I.L. Caragiale”. A fost de asemenea cetăţean de onoare al Bucureştiului. A fost distins cu numeroase premii de prestigiu, de interpretare de către Uniunea Cineaştilor din România, a obţinut un prestigios premiu pentru cel mai bun rol masculin, premiul Troia, conferit de Festivalul Internaţional de Film de la Lisabona, pentru rolul din “Patul conjugal”, filmul fiind regizat de Mircea Danieliuc. Pentru activitatea sa deosebită i-a fost conferit titlul de Doctor honoris causa al Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti.
Adesea, critica l-a asemuit cu Robert De Niro, comparaţie de care Gheorghe Dinică nu se declara deloc încântat: “Ce legătură are Robert De Niro cu mine? Eu am studiat şi jucat în România”, a menţionat actorul. În anul 2006 va juca totuşi într-un film regizat de marele regizor american Francis Ford Copolla, o ecranizare a nuvelei lui Mircea Eliade, “Tinereţe fără tinereţe”. A colaborat atât în film cât şi pe scenă cu cîţiva mari regizori români, printre numele cele mai importante se numără Sergiu Nicolaescu, Mircea Danieliuc, Lucian Pintilie, Andrei Şerban, Nae Caranfil, etc. În ultimii ani de viaţă a jucat în două telenovele inspirate din viaţa ţiganilor, (“Inimă de ţigan” şi “Regina”, în care juca rolul unui bulibaşă), produse de postul de televiziune Acasă, iar moartea sa a survenit după ce filmase câteva episoade din ultima telenovelă lansată de curând, “Aniela”, unde interpreta rolul unui general în rezervă din armata română, Grigore Vulturesco. A înregistrat mai multe Cd-uri cu muzică de petrecere şi romanţe, de altfel actorul cînta, uneori, în cîteva localuri din Bucureşti, cel mai celebru fiind “Şarpele roşu”, unde îşi petrecea timpul alături de prietenii săi, regretatul actor Ştefan Iordache şi cântăreţul Nelu Ploieşteanu, alături de care a jucat în filmul “Ticăloşii”.

Deces

Gheorghe Dinică a decedat în data de 10 noiembrie 2009, ora 13.00, în urma unui stop cardiac sub ventilaţie, cu toate că timp de treizeci de minute s-au efectuat manevre de resuscitare. Gheorghe Dinică, în vârstă de 75 ani, a fost diagnosticat cu disfuncţie multiplă de organe, şoc septic, insuficienţă cardio-respiratorie, insuficienţă renală cronică acutizată, insuficienţă respiratorie acută (bronhopneumonie), disfuncţie digestivă, disfuncţie hepatică etc. Maestrul era internat în cadrul Spitalului Clinic de Urgenţă Bucureşti (Floreasca) din data de 22 octombrie 2009.
Trupul neînsufleţit a fost adus pe 13 noiembrie în foaierul Teatrului Naţional din Bucureşti, unde a fost petrecut cu aplauze timp de 15 minute de aproximativ 2.000 persoane venite să-şi ia rămas bun. A fost înmormântat în aceeaşi zi, în Cimitirul Bellu, pe Aleea Gheorghe Dinică, denumită astfel în semn de omagiu. S-a alăturat astfel colegilor de breaslă: Toma Caragiu, Amza Pellea, Colea Răutu, Ştefan Iordache, Nicu Constantin. “Somn uşor, Gigi Dinică!”, după cum a spus Marin Moraru, prietenul său de o viaţă.

Gheorghe Dinică: “M-am suit pe scenă şi parcă eram acolo de când lumea”

“Am fost un copil liber, năzdrăvan, curios, mai degrabă crescut de stradă şi de prieteni decât de familie, dar sufletul şi mintea mea de copil au memorat doar farmecul străzii şi al jocurilor de puştani. Nici nu mai ştiu câte roluri am jucat cu trupa de amatori, zeci de personaje… Primul meu rol a fost cu o trupă de amatori de la Poştă, iar eu interpretam rolul Locotenentului Stamatescu, din piesa “Titanic-vals” de Tudor Muşatescu. Eram pe scenă şi parcă visam. Nici nu ştiam ce se întâmplă cu mine. La un moment dat, m-au trezit nişte aplauze din sală.
Acelea au fost primele aplauze din viaţa mea. M-am suit pe scenă şi parcă eram acolo de când lumea. Pot spune ca sunt un tânăr căsătorit, doar ca ani de căsnicie. Un rol foarte important îl are înţelegerea pe care o avem unul pentru celălalt în afară de simpatiile reciproce fără de care nu ne-am fi adunat… E o femeie care are o relaţie clară cu viaţa şi care a făcut ordine în dezordinea existenţei mele”.

FILMOGRAFIE

Străinul (1963); Comoara din Vadul Vechi (1964); Procesul alb (1965); Golgota (1966); Maiorul şi moartea (1967) – Maiorul Tache; Columna (1968) – Bastus; Prea mic pentru un război atât de mare (1969); Sentinţa (1970); Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte (1971); Felix şi Otilia (1971) – Stănică Raţiu; Cu mâinile curate (1972) – Lăscărică; Explozia (1972) – Salamander; Dincolo de nisipuri (1973); Un comisar acuză (1973) – Paraipan; Tatăl risipitor (1974); Nu filmăm să ne amuzăm (1974); Zidul (1974); Filip cel bun (1974); Ştefan cel Mare – Vaslui 1475 (1974); Evadarea (1975); Mastodontul (1975); Ilustrate cu flori de câmp (1975); Marele singuratic (1976); Cuibul salamandrelor (1976); Osândă (1976); Prin cenuşa imperiului (1976); Doctorul Poenaru (1977); Totul pentru fotbal (1978); Revanşa (1978); Drumuri în cumpănă (1978); Acţiunea “Autobuzul” (1978); Bietul Ioanide (1979); Ultima noapte de dragoste (1979); Reţeaua “S” (1980); Întâlnirea (1982); Concurs (1982); De ce trag clopotele, Mitică? (1982) – Nae; Pe malul stâng al Dunării albastre (1983); Secretul lui Bachus (1984); Acordaţi circumstanţe atenuante? (1984); O lumină la etajul zece (1984); Secretul lui Nemesis (1986); Figuranţii (1987); Cuibul de viespi (1987) – Georges; Momentul adevărului (1989); Casa din vis (1991); Cel mai iubit dintre pământeni (1992); Patul conjugal (1992); Priveşte înainte cu mânie (1993); Şoapte de amor (1993); Oglinda (1993); Balkans, Balkans (1993); Crucea de Piatră, ultimul bordel (1993); Această lehamite (1994); Faimosul Paparazzo(1999); Manipularea (2000); După-amiaza unui torţionar (2001) – Franţ Tandara; Patul lui Procust (2001) – Nae Gheorghidiu; Filantropica (2001) – Pepe; Război în bucătărie (2001); Turnul din Pisa (2002) – Gigi; Examen (2003) – Dumitraşcu; Dulcea saună a morţii (2003) – Lama; Orient Express (2004) – Costache; Bani de dus, bani de întors (2004) – Film TVR; Magnatul (2004) – Gheorghe Manasia; Omul grăbit (2004) – regia Sebastien Grall; Vânătoarea (2005); White Palms (2005) – regia Szabolcs Hajdu; Comisarul Moldovan (2006); Ticăloşii – Şerban Marinescu (2007).

Teatru

IATC
1961 – Inspectorul de poliţie de J.B. Priestley
Centrul înaintaş a murit în zori de A. Cuzzani
Tache, Ianke şi Cadâr de Victor Ioan Popa
TEATRUL MIC
1962 – Pigulete plus cinci fete de Constanţa Bratu
2006 – Incontestabila ipocrizie
TEATRUL DE COMEDIE
Procesul domnului Caragiale de Mircea Ştefănescu
Celebrul 702 de Al. Mirodan
Svejk în al Doilea Război Mondial de Bertolt Brecht
Nuntă la castel de Suto Andras
1963 – Umbra de Evgheni Svart
Casa inimilor sfărâmate de G.B. Shaw
1964 – Rinocerii de Eugen Ionescu
Somnoroasa aventură de Teodor Mazilu
1965 – Trolius şi Cresida de William Shakespeare
1966 – Capul de răţoi de G. Ciprian
1967 – Opinia publică de Aurel Baranga
1968 – Sfântul de Eugen Barbu
TEATRUL BULANDRA
Nepotul lui Rameau de Denis Diderot
1969 – Moartea lui Danton de Georg Buchem
TEATRUL NAŢIONAL
1972 – Un fluture pe lampă de Paul Everac
1973 – Trei gemeni veneţieni de A. Matiuzzi zis Collat
1977 – Romulus cel Mare de Friedrich Durrenmatt
1978 – Gaiţele de Al. Kiriţescu
1979 – O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale
1980 – Aşteptându-l pe Godot de Samuel Beckett
1982 – Ploşniţa de V. Maiakovski
1984 – Iubirile de-o viaţa de Platon Pardau
1986 – Ioneştii de Platon Pardau
1990 – Cine are nevoie de teatru? de Timberlake Wertem
TEATRUL BULANDRA
1991 – Merlin de Tancred Dorst
Trupa Artiştilor Asociaţi
TEATRUL NOSTRU
Tache, Ianke şi Cadâr de Victor Ion Popa
TEATRUL NAŢIONAL
Noaptea regilor de William Shakespeare
1992 – Livada de vişini de A.P. Cehov
1997 – Tehnica raiului de Mihai Ispirescu
1998 – Azilul de noapte de Maxim Gorki
Cotletele de Bertrand Blier
1999 – Numele trandafi-rului de Umberto Eco
2000 – Şi mai potoliţi-l pe Eminescu de Cristian Tiberiu Popescu
2001 – Tache, Ianke şi Cadâr de Victor Ion Popa
2003 – Ultima oră de Mihail Sebastian
2006 – Dansând pentru zeul păgân – Lynne Parker
TEATRUL ODEON
1997 – O noapte furtunoasă de I.L. Caragiale

Televiziune

1962 – Colierul de Guard Peach; Teatrul de marionete al Majestăţii Sale de I. Gârneatasi şi Radu Nichita; 1963 – Păsările de Aristofan; Obiecte găsite de Ştefan Tiţa; Un joc neobişnuit de Friedrich Durrenmatt; 1964 – Popas între drumuri de Eva Dragomir şi Cornel Popa
O seară la Gambrinus de Eva Dragomir şi Radu Miron; 1965 – Directorul de teatru de I. Dongorozzi; Medeea de Euripide; Neînţelegerea de Albert Camus; Regele gol de Evgheni Svart; 1968 – …Escu de Tudor Muşatescu; Seara, târziu, în tipografie de Alexandru Mirodan; Corupţie la Palatul de Justiţie de Ugo Betti; 1969 – Richard al III-lea de W. Shakespeare; Ziariştii de Alexandru Mirodan; 1970 – Woyzeck de Georg Buchner; Un nasture sau absolutul de Radu Cosaşu; Furtul elefantului alb dupa Mark Twain; Prometeu de Eschil; Diavolul şi bunul Dumnezeu de Jean Paul Sartre; Neînfricaţii (serial); Trei surori de A.P. Cehov; 1971 – Alcesta de Euripide; 1982 – Lumini şi umbre (serial), regia Andrei Blaier, Mihai Constantinescu; 1984 – Eroii n-au vârstă (serial); 1999 – Şarpele după Mircea Eliade, regia Viorel Sergovici; 2000 – Război în bucătărie, regia Marius Barna.

Premii şi distincţii

Titlul de Doctor Honoris Causa oferit de Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică, 2008; Premiul pentru întreaga activitate la Festivalul T.I.F., 2006; Diploma de interpretare acordată de Uniunea Autorilor şi Realizatorilor de Film din România, pentru “Orient Expres”, 2004; Premiul Special UCIN, pentru rolul Prinţ – “Filantropica”, 2002;  Actor de onoare al filmului românesc; Actorul anului 2002 – Revista V.I.P.; Premiul de excelenţă – UNITER, 1999; Premiul UCIN; Premiul Troia (Portugalia) pentru “Patul conjugal”, 1992; Premiul UCIN pentru “Casa din vis”; Premiul ACIN pentru “Figuranţii”, “Cuibul de viespi”, “Secretul lui Herodot”; Premiul ACIN pentru “Ilustrate cu flori de câmp”, 1975; Premiul de interpretare la Karlovy Vary pentru rolul Diplomatul – “Prin cenuşa imperiului”; Premiul ACIN pentru “Explozia”, “Felix şi Otilia”, “Bariera”, “Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte”, 1972; Marele premiu la Paris pentru “Troilus şi Cresida” de William Shakespeare; Ordinul “Serviciul Credincios” în grad de Mare Ofiţer.

Discografie

Cântece de petrecere (2003)
Cântece de petrecere 2 (2003)
Romanţe (2004)
Parol că te iubesc (2006)
Eva ADAM