Medalion didactic: profesorul Ion Dinu, de la Şcoala Stăneşti-Argeş

În galeria de portrete ale dascălilor de elită din “Cartea de Onoare” a bătrânei Şcoli Generale din satul Stăneşti, com. Corbi, jud. Argeş, la loc de cinste se află şi portretul învăţătorului Ion Dinu, profesorul meu de matematici şi de muzici, diriginte şi director, un nume de aur, ca şi mentorii săi Constantin Crinu, Nicolae Vitan, Ioan Comandaşu, ctitorii şcolii. La “panoul de onoare” se adaugă, fără-ndoială, toţi profesorii mei din anii cincizeci, colegii săi de cancelarie Nicolae Hera, Mihail Dudu, Margareta Teodorescu (căsătorită Duţoiu), Zina Moisescu, Gh. Ungureanu şi alţii. În “medalionul didactic”, pe care îl păstrez, simbolic, în memoria conştiinţei mele, încă din leagănul copilăriei, la loc de cinste se află, ca o icoană strălucitoare, imaginea blândă şi surâzătoare a “Domnului Dinu”, aşa cum i se spunea familiar în satul nostru. Asumându-mi rolul de “mesager” al multor generaţii de elevi pe care Domnul Dinu i-a păstorit cu har şi grijă părintească, asemenea unui adevărat Dascăl de ţară, aş spune că toţi “îl purtăm cu respect şi recunoştinţă în inimi, pentru dragostea sa cu care ne-a înconjurat în anii şcolarităţii stăneştene; ne fascina nu neapărat cu formule şi ecuaţii de matematici, ci cu vorba-i dulce şi-nţeleaptă, care ne mângâia pe suflet, ca o melodie de leagăn pe strune de vioară”. De altfel, prof. Gh. Ungureanu consemnează în lucrarea monografică “Familii de ieri şi de azi…”: “Învăţătorul Ion Dinu predă matematica la clasele V-VIII în Şcoala Generală din Stăneşti. Sistemul de predare, exerciţiile practice, cunoştinţele sale de muzică îl clasifică pe acesta ca unul dintre cei mai buni dascăli din judeţul Argeş” (Op. cit., p. 102).
Prin amabilitatea doamnelor Maria Miu şi Eugenia Ivănescu, fiicele familiei Dinu, aflăm şi povestea adevărată a învăţătorului şi profesorului Dinu I. Ion, un om cu suflet nobil, o personalitate care şi-a dăruit întreaga viaţă şcolii şi comunităţii stăneştene. A văzut lumina zilei chiar la început de vară, la 1 iunie 1916, în satul Stăneşti (în alt document, se menţionează satul Slănic), judeţul Muscel, în familia Eugeniei (i se spunea familial “Mama Voiţa”) şi a lui Ion Dinu. Era anul când pe cerul senin al patriei pluteau deja norii grei ai Primului Război Mondial. În inima bietei Mame Voiţa, bucuria venirii pe lume a noului fecior s-a stins repede, odată cu plecarea pe front a soţului Ion Dinu. Şi, din păcate, destinul soţului i-a fost tragic pe câmpul de luptă. Pe o “placă de bronz” turnată în 1936, pe faţada Căminului Cultural, se află imprimate cu litere cernite numele celor 54 “Eroi din satele Stăneşti şi Pârâieşti”: “… şi-au dat viaţa pentru apărarea Patriei, în Războiul pentru Întregirea Neamului”… Printre ei se află şi “Soldatul Dinu I. Ion, din Regimentul 30 Muscel”, tatăl celor trei copii ai slăniceancei Eugenia (Maria, Gheorghe şi Ion). Rămas orfan de război, mezinul Ion a crescut cu dorul de tată în suflet, pornind pe drumul şcolii în satul bunicilor materni, la Şcoala Primară de 4 ani din Slănic, com. Domneşti, unde urmează clasa I cu învăţătorul Dragomir Hera (unchiul profesorului Nicolae Hera). Un an mai târziu, tânăra mamă, văduvă la 22 de ani şi cu trei copii de crescut, îşi adună feciorii pe lângă casă, orientându-i pe toţi spre Şcoala Elementară din Stăneşti. Aici beneficiază de buni învăţători: Constantin Crinu, Nicolae Vitan şi Ioan Comandaşu. Învăţătorul C. Crinu, un bun pedagog şi patriot, rănit şi el la mâna dreaptă, în luptele pentru Întregirea Patriei, “i-a înfiripat copilului în suflet pasiunea pentru carte şi pentru folclorul românesc, precum şi pasiunea pentru vioară”, confirmă fiica sa cea mare, Maria Miu, “pasiune care îl va însoţi toată viaţa, cu o dragoste statornică”…
Începând cu anul 1929 se înscrie şi urmează cu succes Şcoala Normală de Învăţători “Carol I” din Câmpulung-Muscel, până în anul 1937, când absolvă cu “Diploma de Capacitate pentru Învăţământ”. Tot în această prestigioasă instituţie şcolară îşi aprofundează şi studiul pentru vioară, devenind capabil să descifreze cu uşurinţă diverse partituri muzicale. Este chiar selecţionat în corul şi în orchestra Şcolii Normale. Se dovedeşte şi un “autodidact”, întrucât “prinde” cu uşurinţă cântecele şi jocurile populare auzite la hora satului natal.
După absolvirea Şcolii Normale, urmează Şcoala de Ofiţeri de Rezervă de la Ploieşti (1937-1938), apoi, cu diploma de învăţător în buzunar şi cu vioara sub braţ, tânărul învăţător Ion Dinu porneşte cu entuziasm pe traseele şcolare, în căutarea unui loc de muncă. Pentru doi ani şcolari (1937-1939), predă “Abecedarul” bobocilor de la Şcoala Primară din Vărzăroaia, com. Pietroşani, pe mirifica vale a Râului Doamnei. Se transferă pentru încă doi ani şcolari, la Şcoala Primară din Valea Româneştilor (1939-1941), în apropiere de Câmpulung-Muscel, iar de la 1 octombrie 1941 până la 1 septembrie 1945, se apropie de capitală, la Şcoala de 7 ani Ciocăneşti, plasa Snagov, raionul Răcari.
Ca sublocotenent de rezervă, e nevoit să participe la instruiri militare şi concentrări de înaintare la gradul de locotenent. Vremurile tulburi, care s-au abătut peste Europa, impun, firesc, şi mobilizarea tânărului locotenent, combatant, în 1941, la Regimentul 30 Dorobanţi-Muscel, fiind numit comandant de pluton pe frontul celui de-Al Doilea Război Mondial. A luptat pe ambele fronturi, atât pe cel din est, până la Stalingrad, cât şi pe cel din vest, până în Ziua Victoriei, la 9 Mai 1945. A luptat, se pare, şi în Divizia de voluntari “Tudor Vladimirescu”. “În luptele de la Iaşi (povesteşte doamna Mariana Miu), la 20 august 1944, comandantul de pluton Ion Dinu este luat prizonier în URSS şi dus în lagărele Oranchi şi Manastîrca, regiunea Gorki, până în august 1945, când revine în ţară. Este reintegrat în Armata Română, în funcţia de comandant de companie, dar în bătăliile care au urmat, este rănit la Ilut Temuş (URSS) şi internat în Spitalul Francez din Bucureşti. În 1946 este lăsat la vatră” (După Maria Miu, Ion Miu “Exemplul prof. Ion Dinu”, B.C. nr. 2/17/2009, p. 7).
Pentru eroismul dovedit pe câmpul de luptă, ofiţerul Ion Dinu, devenit între timp căpitan şi “veteran de război”, primeşte înalte distincţii din partea Armatei şi statului român: decoraţiile “Coroana României”, cu Spade în grad de Cavaler cu Panglică de “Virtute Militară”, precum şi “Steaua României” în grad de Cavaler, cu Panglică de “Virtute Militară”.
După perioada grea a războiului, rănit şi călit în crâncene lupte cu ruşii, apoi cu nemţii, dar şi “galonat” cu prestigioase decoraţii şi medalii, ca dovezi de eroism, tânărul învăţător reuşeşte să se întoarcă pe meleagurile natale, încadrându-se, la 1 septembrie 1946, la Şcoala Primară de 4 ani din Pârâieşti, unde funcţionează până la 20 septembrie 1948. După această dată se transferă pe catedra de matematică (completare fizică şi muzică), la Şcoala Elementară de 7 ani din Stăneşti. Din 19 ianuarie 1949 este numit şi director, funcţie pe care o îndeplineşte până la 31 august 1952. În aceeaşi perioadă (1949-1952) îndeplineşte şi funcţia de şef la Secţia de Învăţământ şi Cultură, Comitetul Provizoriu, din Plasa Domneşti. Catedra de mate-matică de la Şcoala Generală Stăneşti o păstrează până la 31 august 1974. Apoi, se întoarce la “vechea dragoste”, catedra de învăţător, pe care funcţionează din 1 septembrie 1974, până la 31 august 1977, când se pensionează, pentru limită de vârstă, având peste 40 ani de activitate didactică.
Pe lângă munca de la catedră, învăţătorul şi profesorul Ion Dinu s-a implicat firesc şi în activitatea cultural-educativă şi artistică în rândul elevilor, precum şi în activitatea din Căminul Cultural din Stăneşti, unde colaborează mulţi ani cu înv. Maria Dudu, directoare de Cămin Cultural şi instructoarea formaţiei de dansuri de la Stăneşti, cunoscută în întreaga ţară. Urmează cursuri de coregrafie la CÎCPMAM Piteşti, obţinând şi diploma de “Instructor Cultural” al formaţiilor de dansuri populare. Înfiinţează formaţii folclorice în şcoală şi în Căminul Cultural, formaţii cu care obţine peste 30 trofee, în festivalurile judeţene şi republicane, începând cu anul 1951, până în anul 1981, când i se acordă “Diploma de Onoare” pentru întreaga activitate. Dansatorii stăneşteni susţin spectacole pe litoralul Mării Negre şi pe Valea Prahovei, acompaniaţi de Orchestra “Doina Argeşului” din Piteşti. Aşa cum citim în “Monografia satului Stăneşti”, înv. Ion Dinu era de fapt “vioara întâi” în întreaga activitate culturală. De aceea, pentru rigurozitatea informaţiei, consemnăm aprecierile autorilor aşezate cu sfinţenie în monografia amintită: “Înv. Dinu Ion, în cadrul Şcolii Generale Stăneşti, a format şi instruit echipele de dansuri şi de cor ale şcolarilor şi pionierilor, între anii 1948-1977. Formaţia de dansuri populare a şcolarilor a dobândit o faimă binemeritată, clasându-se în anul 1968 pe locul I la Festivalul cultural-artistic al pionierilor şi şcolarilor şi pe locul al III-lea la faza republicană din anul 1971. Cunoscător al viorii, a sprijinit activ formaţia de dansuri a Căminului Cultural între anii 1948-1969, pe care a instruit-o în continuare după pensionarea învăţătoarei Maria Dudu” (Nicolae Hera şi Gh. Ungureanu, “Satul Stăneşti, judeţul Argeş, schiţă monografică”, Ed. “Litera”, Bucureşti, 1984, p. 127). Trebuie menţionat că formaţia de dansuri a Căminului Cultural (instruită de înv. Maria Dudu, corepetitor înv. Ion Dinu) atinge strălucirea artistică la “Dialog la distanţă” (27 martie 1966), când pe scena “Operei Române” din Bucureşti se încheia spectacolul folcloric al regiunii Argeş cu “Brâul pe şase” de la Stăneşti, coloana fiind încheiată chiar de semnatarul acestor rânduri, pe atunci “student-dansator”.
Prin voinţă şi perseverenţă, învăţătorul Ion Dinu a urcat toate treptele didactice, obţinând gradele şi titlurile de “Învăţător Fruntaş” şi “Învăţător Emerit”. Ca semn de preţuire pentru întreaga sa activitate, Prezidiul MAN i-a conferit “Medalia Muncii” (14 februarie 1950), iar Ministerul Învăţământului şi Culturii i-a acordat Ordinul “Meritul Cultural”, clasa a III-a (26 iunie 1969).
În general, Domnul Dinu ducea o viaţă modestă, liniştită, fără abuzuri, în armonie cu natura înconjurătoare. Pe lângă pasiunea pentru vioară şi pentru lectură, Domnul Dinu îşi amenajase o grădină frumoasă în jurul casei, cu mulţi stupi de albine, pomi fructiferi şi parc cu flori. Avea şi preocupări ciudate, acelea de a “împăia păsări şi animale mici”, pentru a le da o “nouă însufleţire”.
Domnul Dinu a fost şi un bun familist. Aşa cum descrie colegul său de cancelarie, prof. Gh. Ungurenuş, în cartea “Familii de ieri şi de azi…”, Domnul Dinu “se căsătoreşte cu o tânără şi frumoasă fată cu chipul brunet, ochi negri ca mura, păr negru ca pana corbului, privire de foc ce a topit inima băieţilor, cu Marioara Dumitru din Poduri” (Op. cit., p. 102). Împreună vor avea trei fete frumoase, distinse şi inteligente (Maria, Eugenia şi Ileana), toate absolvente ale Şcolii Normale din Câmpulung-Muscel. Încă din şcoala primară s-au dovedit foarte bune dansatoare. Fiica cea mare, înv. Maria Dinu-Miu, căsătorită cu prof. Ion Miu, din Corbşori, a pus bazele Grupului folcloric al Şcolii Generale din Corbşori, laureat recent cu “Premiul de Excelenţă” pentru “păstrarea şi valorificarea tradiţiilor folclorice rurale”. “Ca locuitori şi dascăli ai şcolilor din sat”, Ion şi Maria Miu au realizat “Monografia satului Corbşori, comuna Corbi, judeţul Argeş” (Ed. “Alean”, 2007), o bijuterie de carte, “ca un pios omagiu adus generaţiilor trecute, pentru cei de astăzi şi pentru cei ce vor veni” (Cuvântul autorilor, p. 8). Eugenia, fiica cea mijlocie a familiei Dinu, căsătorită cu profesorul coregraf Mircea Ivănescu, din Curtea de Argeş, este învăţătoare de elită la Şcoala Generală “Mircea cel Bătrân” (Nr. 4) din “Capitala Basarabă”. Ani de zile a activat ca membră a Ansamblului folcloric “Argeşul” al Casei de Cultură, făcând numeroase turnee în ţară şi peste hotare (Olanda, Germania, Cehoslovacia etc.). Stimata doamnă Eugenia Ivănescu a organizat, împreună cu soţul, Asociaţia folclorică “Brâuleţul”, iniţiind împreună cu organele locale şi Festivalul Internaţional de Folclor pentru Copii şi Tineret “Brâuleţul”, care se desfăşoară anual în municipiul Curtea de Argeş. La rândul ei, învăţătoarea Ileana, mezina familiei, căsătorită în Piteşti cu colonelul Titel Crinu, s-a dovedit, ca şi surioarele sale, o talentată dansatoare în formaţiile din Stăneşti, punându-şi în valoare zestrea moştenită de la părinţi.
Cu sentimentul datoriei împlinite, venerabilul Domn Dinu, la aproape 91 de ani, îşi găseşte odihna-i veşnică, la 1 martie 2007, răpus de ani ca un copac viguros doborât de furtuni. A intrat în armonie cu “Stelele din Clopotniţa de lacrimi” a Bisericii “Sf. Voievozi” din Pârâieşti, sub lespedea de marmură din cripta familiei, unde comunitatea locală îi va păstra peste veacuri aprinsă candela-i neuitării, pentru cinstirea lui întru eternitate… 

Prof. Daniel DEJANU

Gheorghiţa (Geo) Glinasti (1954-1986) – o artistă amatoare, plină de graţie şi de frumuseţe

Au trecut mulţi ani de la dispariţia din peisajul cultural-artistic argeşean a artistei noastre Gheorghiţa Glinasti (1954-1986), o fată talentată, de valoare deosebită: solistă şi recitatoare a Casei de Cultură, membră a Ansamblului de cântece şi dansuri “Argeşul”, solistă a Corului “Orfeu”, membră şi a altor formaţii de amatori din Curtea de Argeş. Fără “steaua” ei pe scenă, pierdută prea devreme printre “stelele Cerului”, manifestările cultural-artistice din oraşul nostru au devenit parcă mai sărăcăcioase şi mai triste…
Vorbind despre Geo Glinasti (aşa cum o alintam cu toţii), îmi vine în minte, fără să vreau, imaginea fetei din poemul eminescian: “A fost odată ca-n poveşti/ A fost ca niciodată /… / O prea frumoasă fată”… (Luceafărul). Într-adevăr, Geo a noastră a fost “o prea frumoasă fată” de o nobleţe şi eleganţă deosebite, cu talent interpretativ şi cu o voce asemănătoare la timbru cu marea “pasăre măiastră a muzicii româneşti”, Maria Tănase. Vocea ei răsună şi astăzi prin vechile mele amintiri din Casa de Cultură, unde am lucrat ca metodist-instructor aproape 15 ani. Cum intra în Casa de Cultură, Geo îşi făcea simţită prezenţa prin cântec. Dădea semnalul încă din holul de la intrare, unde se oprea pentru câteva vocalize. Simţea că vocea ei are o rezonanţă şi o vibraţie deosebită în holul mare al Casei de Cultură. Dacă n-o cunoşteai pe Geo şi-i auzeai numai vocea, credeai că răsună prin difuzoare vocea Mariei Tănase. Avea şi un repertoriu ales din cel al marii artiste: “Cine iubeşte şi lasă”, “Mărie şi Mărioară”, “Bun îi vinul ghiurghiuliu”, “Mi-am pus busuioc în păr”… şi altele. Şi chiar îi plăcea să poarte câte o floare, de obicei trandafiri cu semnificaţii de cântec, în podoaba-i de păr negru ca pana corbului, revărsat peste “umerele goale”, vorba poetului. Brunetă, cu ochi căprui, mari şi expresivi, umbriţi de sprâncene arcuite, Geo Glinasti atrăgea atenţia prin feminitate şi eleganţă, prin vorba-i caldă, în grai dulce şi convingător…
Revenind la anii formării sale profesionale, aş aminti că s-a născut la 3 ianuarie 1954, în com. Davideşti, satul Conţeşti-Argeş. A crescut şi a făcut studiile primare şi secundare la Casa de Copii (Orfelinat) Rucăr, apoi, şi-a continuat studiile la Liceul Teoretic din aceeaşi localitate. Nu-i plăcea să vorbească despre anii petrecuţi în Orfelinat şi nici despre familia sa. De aceea, viaţa ei familială a rămas pentru noi un mister. Nu avea posibilităţi materiale pentru a urma o facultate, deşi ar fi dorit din toată inima să reuşească la Facultatea de Teatru. A fost îndrumată la Şcoala Postliceală de Tehnician Proiectant la I.M. Câmpulung-Muscel. Era talentată la desen tehnic şi şcoala postliceală îi asigura mai uşor şi mai repede un loc de muncă. Astfel, la 6 august 1975, cu diploma de “tehnician proiectant” în buzunar, Geo Glinasti se încadrează la Întreprinderea Electrocentrale din Curtea de Argeş, ca tehnician în compartimentul “Plan, Proiectare Tehnologică”. Sindicatul “Electrocentrale” i-a repartizat şi o garso-nieră în blocul construit de întreprindere, în str. Banu Mărăcine, din Curtea de Argeş. După 9 ani de muncă, atât la întreprindere, cât şi în activitatea cultural-artistică, Geo se îmbolnăveşte grav şi este nevoită să se pensioneze “pe caz de boală”, la 1 aprilie 1984. După pensionare, a mai trăit numai doi ani, mai mult prin spitale, până la 14 septembrie 1986, când îşi încheie firul vieţii pe un pat de spital din Curtea de Argeş. A fost o veste tristă pentru întregul nostru oraş. A căzut ca un trăznet peste inimile celor care o cunoşteam şi o admiram. A fost condusă pe ultimul drum de membrii Ansamblului “Argeşul”, de coriştii din “Orfeu” şi de numeroşi alţi prieteni, cu inimile cernite, fiind înmormântată pe 16 septembrie 1986, în Cimitirul Conţeşti. La numai 32 ani şi jumătate, în floarea tinereţii, se încheie tragicu-i destin cu “aripile frânte” prea devreme, un destin care putea să zburde cu rezultate remarcabile pe scenele artei româneşti.
În scurta-i şi trudnica-i viaţă, Geo Glinasti s-a manifestat ca o femeie puternică, optimistă, care a luptat cu greutăţile vieţii, dar şi cu o boală ascunsă, necruţătoare. Şi-a strâns puterea şi optimismul din cântec şi din iubirea celor care i-au fost aproape. A fost câţiva ani “bună prietenă” (dacă nu chiar iubită) cu prof. Gelu Ciuculescu, de la care a învăţat “tehnica interpretării corale”. Geo avea un talent deosebit în diverse domenii: cânta, recita, interpreta orice rol în teatru, prezenta spectacole, avea charismă în prezentare, o dicţie deosebită. Cum a venit în Curtea de Argeş, a căutat mai întâi Casa de Cultură şi s-a integrat rapid în colectivul nostru de artişti amatori. De la început, s-a impus prin talent şi competenţă ca vedetă a Ansamblului de cântece şi dansuri “Argeşul”, apoi, în Corul de cameră “Orfeu”, dirijat de prof. Gelu Ciuculescu. S-a implicat tot ca vedetă în formaţiile “Grup satiric”, “Montaj literar-muzical”, “Miniaturi satirice”, “Teatru de păpuşi” etc., în care a jucat diverse roluri. La “Radioficarea” oraşului era o prezenţă cotidiană cu înregistrările ei din spectacole. La toate concertele corale, Gelu Ciuculescu o “antrena” în roluri de solistă pentru prelucrări folclorice, altistă de bază, de prezentatoare şi moderatoare etc.
În Ansamblul “Argeşul”, Geo era considerată “sarea şi piperul pentru spectatori” (remarca prof. Mihai Tiţa, directorul Casei de Cultură): cânta mai multe melodii din repertoriul propriu, precum şi din repertoriul Mariei Tănase, Sofiei Vicoveanca, Mariei Lătăreţu (“Mărioară de la Gorj”, “Cine iubeşte şi lasă”, “Joacă bine, bade, hăi”, “Ce se-aude, măi neicuţă” etc.). Prezenta spectacole, rostea de multe ori scheciuri, monoloage, poezii umoristice. Cu multă pasiune şi simţire patriotică interpreta balada “Radu lui Anghel”, preluată din zona sa natală, Conţeşti, Argeş. De obicei, în Ansamblul “Argeşul”, Geo Glinasti cânta în finalul spectacolelor, după soliştii consacraţi ca Mioara Popa, Gigi Iordăchescu, Graţian Bădescu, Vasile Niţescu, Gigi Boeru, Mitică Tavă şi alţii. Şi trebuie precizat că “Argeşul” a prezentat spectacole în multe localităţi din zonă (Curtea de Argeş, Domneşti, Corbeni, Stăneşti, Corbi, Tigveni, Albeşti, Valea Danului, Valea Iaşului etc.), precum şi pe Litoralul Mării Negre. De asemenea, Geo Glinasti a fost colaboratoare la Teatrul “Al. Davila”, din Piteşti, cântând împreună cu orchestra “Doina Argeşului”, cu care a făcut numeroase înregistrări la radio şi TV, precum şi turnee artistice în ţară şi în afara ei, cu deosebire în Olanda şi în Cehoslovacia.
A participat, din partea Casei de Cultură, la toate ediţiile Festivalului Naţional “Cântarea României”, ca recitatoare cu celebra poezie “Minunea”, de Marin Sorescu (Premiul I pe ţară şi Titlul de Laureată, la ediţia a II-a, august 1979) şi ca “Rapsod popular”, cu balada “Radu lui Anghel” (Premiul I pe ţară şi Titlul de Laureată, la ediţia a III-a, august 1981). De asemenea, solista şi recitatoarea Geo Glinasti s-a manifestat în “Cântarea României” şi ca membră a formaţiilor artistice din care făcea parte: Ansamblul de cântece şi dansuri “Argeşul” al Casei de Cultură; Corul de cameră “Orfeu”, dirijat de prof. Gelu Ciuculescu; formaţia de miniaturi satirice şi grupul satiric al Casei de Cultură; formaţii ale sindicatului Întreprinderii Electrocentrale din Curtea de Argeş etc. Cu toate formaţiile, Geo Glinasti a fost laureată cu premiile I, II, III, în Festivalul Naţional “Cântarea României”. Ar fi o listă prea lungă să le prezint, detaliat; ele sunt consemnate în vol. “Arc peste timp” (Centrul Creaţiei Populare Argeş, la Semicentenar, 1956-2006, Ed. “Paralela 45”, Piteşti, p. 342-359).
“Minunea de la Argeş”, laureată pe ţară cu poezia soresciană, s-a prezentat şi la Festivalul Tineretului de la Costineşti (1982), unde, de asemenea, a ocupat locul I şi “Laureată cu Marele Premiu”, ca recitatoare şi ca solistă, fiind declarată şi “Miss Costineşti”. Era bucuroasă şi ne povestea că în această manifestare de prestigiu de pe litoral s-a întrecut cu Adriana Trandafir şi cu Maria Dragomiroiu, pe care le-a învins în finală.
Geo Glinasti a fost o prezenţă activă şi în formaţiile de montaj literar (cu “Doina” eminesciană şi cu “Limba noastră”, interpretare folk), grup satiric, miniaturi, alături de artişti amatori ca Marian Ducă, N. Ungureanu, Carmen Mihăescu, Georgică Ştefan-Minculete, Gabi Miroiu, Marian Ghiţă şi alţii.
Ne amintim cu mândrie că Geo Glinasti a evoluat, ca rapsod popular şi ca solistă de muzică folk, în spectacolul prezentat de Cenaclul “Flacăra”, condus de poetul Adrian Păunescu, pe scena amenajată în anul 1979 la Biserica Domnească din Curtea de Argeş. Apreciindu-i calităţile deosebite, marele poet a invitat-o şi în alte turnee prin ţară. De asemenea, Geo Glinasti a cântat şi a recitat de mai multe ori în Serbările “Scânteii Tineretului” (L. Avramescu).
Îi plăcea să se îmbrace în costum naţional din zona Muscel sau Argeş. Părea o “ţărăncuţă” pictată de Nicolae Grigorescu, împodobită cu ie înflorată, vâlnic sau fotă, cu motive populare, opincuţe şi maramă. Avea costume “ca zestre de la mama” şi le păstra cu sfinţenie. “Port în suflet”, spunea ea, “ca o binecuvântare dumnezeiască cântecul şi portul popular românesc”…
Aşadar, Geo Glinasti respira parcă viaţa cu sete, sorbind senzaţii infinite… A trecut prin lume ca un meteor strălucitor, mistuit prea devreme la flacăra focului său lăuntric. Inima ei vastă şi generoasă s-a dăruit oamenilor luminând şi împărtăşind daruri dumnezeieşti de graţie şi de frumuseţe… De aceea, Geo ne va rămâne ca o amintire frumoasă, ca o icoană de preţ în sufletele şi inimile noastre, în memoria vie a comunităţii argeşene…

Prof. Daniel DEJANU

Profesorul Nicolae Hera, un nume de rezonanţă sonoră pentru argeşeni, un spirit de aleasă lumină…

O prezenţă proeminentă în peisajul cultural-educativ argeşean este, fără îndoială, profesorul şi juristul Nicolae Hera, un nume care înnobilează comunitatea stăneşteană prin distinsă rezonanţă şi învăţăminte trainice. Portretul său luminos, în chip de efigie strălucitoare, pe o monedă de aur, mi-a impresionat copilăria şi adolescenţa cu imaginea-i impunătoare şi vorba-i înţeleaptă, cu sfaturi pornite din inima unui Apostol adevărat.
După noian de vremuri scurse în zbuciumul vieţii, parcă-l revăd întocmai, şi astăzi, prin chenarul vioriu al amintirilor, pe omul Nicolae Hera, profesorul meu de istorie-geografie din Şcoala Elementară de 7 ani Stăneşti, demonstrând cu indicatorul pe harta României va-loarea “minunilor” cu care ne-a înzestrat din belşug Dumnezeu, apărate şi păstrate de moşii şi strămoşii noştri, cu sacrificii…
Este o mare onoare pentru mine şi chiar o datorie de suflet să evoc în pagini de lumină personalitatea omului şi pedagogului Nicolae Hera, născut la 29 septembrie 1908, în familia Joiţa şi Nicolae Hera, din satul Pârâieşti, com. Stăneşti, fostul judeţ Muscel. A trăit intens, trudind pe altarul sfânt al şcolii româneşti, trecând prin vremuri tulburi, cu prea puţine izbânzi, unele cu amintiri dureroase, retrăgându-se obosit, la 29 mai 1996, în vârstă de 88 ani, pentru odihna-i veşnică în cimitirul Bisericii “Sfânta Treime” din Stăneşti.
Tatăl său, născut în satul Slănic, com. Domneşti, s-a stabilit în cătunul Pârâieşti în 1904, prin căsătorie, întregindu-şi în câţiva ani familia cu trei copii: Maria, Irina şi Nicolae. Deşi cu copii mici acasă, datoria de patrie îl mobilizează pe tânărul tată pe frontul din primul război mondial, unde se remarcă “prin vitejie şi curaj
în bătălia de la Vidombac” (povesteşte prof. Gh. Ungurenuş în “Familii de ieri şi de azi…”, p. 31) iar, în retragere, bata-lionul său luptă prin tranşeele de pe Flămânda şi Valea Mare-Pravăţ, pe culmile Mateiaşului, pentru apărarea Câmpulungului. După război, cu “patria-n suflet şi boala-n oase”, cum se spune din bătrâni, se întoarce în sânul familiei, bolnav, în scurt timp găsindu-şi sfârşitul. Astfel, rămânând văduvă, “Lelea Zinca” (cum îi spuneam noi, pârâieştenii), cu trei copii la vârste fragede şi cu mari greutăţi gospodăreşti, este nevoită să-l trimită pe micuţul Nicolae la Şcoala Primară şi Elementară din Slănic, com. Domneşti, pentru a fi
sub supravegherea bunicilor paterni şi, mai ales, pentru a învăţa carte sub aripa exigentă a învăţătorului Dragomir Hera, fratele mai mare al regretatului său soţ.
La îndemnul unchiului dascăl şi cu binecuvântarea iubitei mamei, adolescentul Nicolae Hera urmează Liceul “Dinicu Golescu” din Câmpulung-Muscel, absolvind cursurile ca şef de promoţie. Dar posibilitatea de a ajunge student era pentru el încă un vis irealizabil… Cunoscându-i necazurile mamei-văduve, băiatul nici nu îndrăznea să-i vorbească despre continuarea studiilor sale la Bucureşti. Destinul îi surâde, descoperind întâmplător, un anunţ într-un ziar: “Anonimul X oferă o bursă pentru un student la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii din Bucureşti, prin profesorul universitar Petre Panaitescu, care va răspunde de examinare şi corectitudine. Se pot înscrie candidaţi din tot cuprinsul României” (“Familii de ieri…”, p. 32). Deşi era vorba de un singur loc şi de numeroşi concurenţi, tânărul absolvent de liceu, încurajat şi de profesorii săi câmpulungeni, participă la examen şi obţine cel mai mare calificativ. Profesorul examinator Petre Panaitescu, titularul catedrei de slavistică din Facultatea de Istorie, îl promovează cu bursă, fiind încântat de rigoarea şi seriozitatea cu care candidatul Nicolae Hera tratase subiectul propus. (Era vorba de tema “Influenţa slavilor asupra formării poporului şi limbii române”). Cu bursa şi-a achitat o parte din cheltuieli la facultate şi cantină, dar niciodată n-a aflat numele “Anonimului X”, ca să-i mulţumească pentru generozitate…
Preocupat şi de alte “studii universitare”, pe lângă Facultatea de Istorie, studentul Nicolae Hera se înscrie şi la cea de-a doua facultate, urmând cu succes şi cursurile Facultăţii de Ştiinţe Juridice din Bucureşti. După cursuri şi în timpul vacanţelor studenţeşti, se implică şi în activităţi obşteşti de “culturalizare a poporului”, în spiritul principiilor propuse de însuşi Regele Carol al II-lea, care “inaugurase epoca de aur a culturii” (cum remarca Liviu Rebreanu). Prin “Fundaţiile Culturale” înfiinţate şi îndrumate de sociologul Dimitrie Gusti (1880-1955) şi de conf. univ. Henri Stahl (1901-1991), stăneşteanul Nicolae Hera urmăreşte “reactivarea şi reorganizarea Căminului Cultural Picior de Plai din Stăneşti, înfiinţat încă din anul 1924”, pe lângă şcoală. Găseşte momentul oportun să atragă fonduri şi forţă de muncă pentru construcţia unui local propriu de cămin cultural şi în satul său natal: “Localul a fost construit între anii 1934-1936, prin participarea unor echipe studenţeşti, care au pus piatra fundamentală a clădirii actualului local. S-a putut observa atunci entuziasmul stăneştenilor, aportul lor prin muncă obştească cu braţele şi atelajele, ca şi iniţiativa şi îndrumarea învăţătorilor din acea perioadă”, precizează N. Hera în monografia “Satul Stăneşti”… (p. 84). Finalizată “de roşu” în anul 1936, clădirea a fost inaugurată cu denumirea Căminul Cultural “Marele Voievod Mihai I” din Stăneşti. La ceremonial a participat, desigur, şi tânărul prof. Nicolae Hera, fiind remarcat printre “ctitorii principali ai localului”. În anii următori, echipele de studenşi au revenit la Stăneşti pentru construcţia “Băilor populare” şi a unui teren de sport. Deşi n-a mărturisit niciodată, se presupune că prof. Nicolae Hera face parte dintre principalii ctitori ai Căminului Cultural, Băilor Populare şi terenului de sport. Din iniţiativa lui şi a scriitorului Emanoil Bucuţa s-a turnat, pe faţada Căminului Cultural, şi “o placă de bronz, cu numele eroilor stăneşteni căzuţi pentru apărarea patriei”.
Absolvent al Facultăţii de Istorie cu calificativul “Magna cum laude”, cu diplomă semnată de acad. Nicolae Iorga, dar şi absolvent al Facultăţii Juridice din Bucureşti, profesorul şi juristul Nicolae Hera, cu două diplome în buzunar, porneşte în căutarea unui loc de muncă… În primul an se angajează ca avocat la Tribunalul de Plasă Domneşti (1936), însă, dezamăgit de felul în care se desfăşurau “procesele”, demisionează după un an de avocatură: “Aici dreptatea iese din buzunarul procurorului şi al judecătorului (mărturiseşte N. Hera), nu după prevederile legilor, după interesele inculpatului, ci ale inculpatorului şi judecătorului” (După Gh. Ungurenuş, “Familii de ieri…”, p. 34).
În speranţa că diploma de la Istorie poate avea mai multă “greutate” la angajare, tânărul profesor porneşte în căutarea unui nou loc de muncă. Nu oricine se poate lăuda cu “Magna cum laude”, sub semnătura marelui N. Iorga! Prin bunăvoinţa admirabilei doamnei institutoare Ana Hera-Dumitru, fiica cea mică a familiei Hera (căsătorită cu prestigiosul profesor de matematică şi director de şcoală Lavrente Dumitru), care a strâns cu grijă şi cu multă rigoare în arhiva familiei toate datele importante (adeverinţe strânse de tatăl său, pentru dosarul de pensio-nare), putem consemna traseul angajărilor în învăţământ ale profesorului Hera, în căutarea unei catedre stabile de istorie. Pentru un an se angajează suplinitor la Gimnaziul mixt din Vatra Dornei (1937-1938), apoi încearcă să se apropie de casă, angajându-se în anul următor la Liceul “I.C. Brătianu” din Piteşti (1938-1939). Se reîntoarce în capitală, pentru un an, ca profesor de istorie la Liceul “Mihai Eminescu” din Bucureşti (1939-1940). Pleacă din Bucureşti, tot pentru un an, la Cursul de ucenici Târgovişte (1940-1941), apoi, în anul următor, la Cursul de ucenici Piteşti (1941-1942). Deşi căsătorit, cu doi copii mici, prof. N. Hera e nevoit să plece pentru un an şi mai departe, tocmai în Basarabia, suplinind la Gimnaziul teoretic de băieţi Bolgrad (1942-1943). În acest an (1943), trăieşte, în mod tragic, drama trecerii soţiei Anişoara Hera la cele veşnice, rămânând cu doi copii mici orfani de mamă. Dar n-a fost încovoiat de soartă… Îşi lasă copiii în grija bunicilor şi pleacă din nou “pe drumuri”, încadrându-se la Gimnaziul comercial Vălenii de Munte, unde rezistă ca suplinitor doi ani (1943-1945). Pentru încă doi ani găseşte o catedră de istorie la Liceul teoretic din Găeşti (1945-1947), apoi revine pentru încă un an la Liceul comercial de băieţi din Piteşti (1947-1948). Se apropie, de casă, suplinind un an şcolar la Şcoala Corbi (1948-1949) şi se titula-rizează, în sfârşit, la Şcoala Elementară Stăneşti, în ianuarie 1949, unde rămâne definitiv pe catedra de istorie-geografie până în anul 1971, când se pensionează după 45 de ani vechime în muncă şi limită de vârstă. Trecând prin cele 16 şcoli şi tot atâtea localităţi din ţară, putem spune că, de-a lungul anilor, a trăit “coşmarul suplinitorului”, în căutarea unui loc de muncă… La Şcoala Generală Stăneşti se întâlneşte şi colaborează cu dascăli de elită ca Ion Dinu, Mihail Dudu, Margareta Teodorescu-Duţoiu, Gh. Ungureanu, cu acesta din urmă realizând şi
valoroasa monografie “Satul Stăneşti, judeţul Argeş”.
Revenind la distinsa-i familie, menționăm că tânărul Nicolae Hera s-a căsătorit în anul 1936, la Stăneşti, cu Anişoara Marian, fata Sevastiţei şi a lui Toader Marian, o familie onorabilă, cu rădăcini adânci în istoria comunei, descendenţi din strămoşul “Marian sin Toader” menţionat ca principal ctitor “la biserica veche din satul Domneştii de Sus” (zidită în 1828), apoi, “ctitor al Bisericii Sfânta Treime din Stăneşti, construită între anii 1831-1834”. Pe peretele interior dinspre nord al bisericii stăneştene sunt zugrăviţi “Jupan Marian sin Toader şi soţia dumnealui Maria”, în costume naţionale. (Vezi Nicolae Hera – “Satul Stăneşti, judeţul Argeş”, schiţă monografică, p. 88).
În tânăra familie Hera, încă din primii ani de căsnicie au apărut şi primii doi copii: în 1937 s-a născut Mariana (căsătorită Chirca, în Piteşti), absolventă a Academiei de Ştiinţe Economice, multă vreme economist-şef  la Trustul de Petrol Piteşti, iar în 1941 s-a născut Alexandru (Săndel) Hera, absolvent al Institutului de Construcţii Bucureşti, secţia Geodezie. În prezent, pensionar, Săndel s-a retras pe meleagurile natale, în apropierea casei părinteşti.
În cea de-a doua căsnicie, cu înv. Emilia (Popescu) Hera, din Vălenii de Munte, tinerii şi-au întregit familia cu fiica Ana Hera-Dumitru (născută în 1947), institutoare, urmând vocaţia iubitei sale mame. Rămânând în casa părintească, distinsa Ana le-a fost sprijin de nădejde la bătrâneţe ambilor părinţi.
Profesorul Nicolae Hera n-a făcut niciun fel de politică, n-a fost membru PCR, refuzând să gireze cu numele său propaganda comunistă. Pe lângă activitatea didactică, s-a ocupat şi de biblioteca comunală, sporindu-i an de an patrimoniul de carte, iar ca jurist a îndeplinit şi funcţia de preşedinte al “Comisiei de împăciuire”, pe lângă Primăria comunei Stăneşti, respectiv Corbi.
Monografia “Satul Stăneşti, judeţul Argeş”, semnată de Nicolae Hera şi Gh. Ungureanu (Ed. “Litera”, Bucureşti, 1984), redactată după toate regulile unei lucrări ştiinţifice, este principala sa operă scrisă care şi-a încrustat valoarea “ca document istoric” pe frontispiciul autohton al stăneştenilor. Autorii au realizat periodizarea vieţii şi activităţii locuitorilor satului Stăneşti, prin reconstituirea unor importante epoci istorice. Amintesc principalele capitole redactate de prof. Nicolae Hera: 1. “Satul Stăneşti pe firul istoriei” (vechimea, numele satului, moşia satului, parte a domeniului Mănăstirii Câmpulung, anul 1821, perioada Regulamentului Organic, anul 1848 etc.); 2. “Istoricul instituţiilor” (Primăria, Şcoala, Căminul Cultural, Monumentele istorice etc.); 3. “Viaţa economică şi ocupaţiile locuitorilor” (cultura plantelor, a pomilor fructiferi, creşterea animalelor, industria casnică, meşteşugurile, mori, pive, dârste, teascuri, poverne etc.); 4. “Mişcarea populaţiei de-a lungul vremii”; 5. “Locuinţa, portul, jocul şi vorbirea” etc.
În peste 170 pagini, prof. N. Hera adună un material valoros, un istoric salvat din “negura uitării” şi pus la dispoziţia celor interesaţi. Ca să scrie o asemenea lucrare, sunt convins că prof. N. Hera a făcut multe sacrificii, consultând o bogată bibliografie, a trudit zile şi nopţi, ani de zile, prin Arhivele Statului din Piteşti, Câmpulung şi chiar din Bucureşti, adunând date, însemnări de pe cărţi vechi, zapise, catagrafii, documente locale din arhivele şcolilor etc. (vezi bibliografia, p. 170). Pentru toate faptele sale şi, în special, pentru monografia de care am amintit, se cuvine să-i cinstim cu respect şi recunoştinţă memoria profesorului şi juristului Nicolae Hera, păstrându-i o frumoasă şi veşnică amintire… Pentru argeşeni rămâne un nume de reputaţie sonoră, un spirit de aleasă lumină…

Prof. Daniel DEJANU

Activităţile corbenilor şi târgurile de odinioară

Locuitorii din comuna Corbi au desfăşurat şi desfăşoară activitaţi din cele mai diverse, dând dovada unei îndemânări şi a unei puteri de muncă deosebite. Marea majoritate au avut preocupări pentru creşterea şi îngrijirea animalelor, în speţă a oilor, dar n-au neglijat nici alte animale domestice şi păsările de curte. În aceeaşi măsură au desfăşurat munci agricole specifice zonei de deal, ponderea având-o pomicultura şi prelucrarea nutreţului necesar hranei animalelor. Din laptele oilor au făcut caşul, telemeaua şi brânza de burduf, alimente renumite în comuna noastră. Tot renumită este ţuica de prună fabricată la noi, care este de cea mai bună calitate, ca şi produsele prelucrate din lapte de oaie.
Au fost practicate şi meseriile prezentate în satele româneşti ca: dogăria, tâmplăria, dulgheria, cojocăria şi fierăria. Nu puţini au fost interpreţii muzical-instrumentişti, ce au format mici tarafuri lăutăreşti care au cântat la horele săteşti, balurile şi nunţile organizate în comuna noastră şi în cele învecinate. Negustoria au practicat-o cei care au avut pricepere şi chemare pentru aceasta, existând mai multe cârciumi şi măcelării.
Gospodinele noastre au desfăşurat o activitate diversificată în cadrul propriilor familii, acestea în afara creşterii, îngrijirii şi educării copiilor au luat parte şi la muncile agricole şi la cele gospodăreşti care nu sunt puţine. De asemenea, au prelucrat manual lâna, transformând-o în obiecte de îmbrăcăminte.
Nici copii corbenilor nu au stat deoparte de activităţile desfăşurate de părinţii lor, ci după puterile lor au efectuat munci în gospodărie, formându-se încă de mici pentru muncă şi viaţă. Consătenii mei au fost oieri vestiţi din tată în fiu şi au avut o comportare ireproşabilă în relaţiile cu sătenii lor de pretutindeni.
Transformările importante în toate domeniile din societatea românească au avut impact şi la noi, corbenii fiind receptivi la nou, au practicat meseriile şi profesiile nou-create. Fiind create noi locuri de muncă în oraşele patriei noastre, mulţi săteni s-au mutat la oraşe pentru practicarea activităţilor necesare traiului zilnic. Astfel, lucrează în industria constructoare de maşini, în petrochimie, în prelucrarea lemnului, în industria pieselor radio etc.
Intelectuali corbeni sunt de la an la an mai numeroşi, ponderea având-o cadrele didactice, ingineri din diferite domenii, medici veterinari şi umani, farmacişti, cadre militare, pompieri şi preoţi.
Condiţiile favorizante, dublate de hărnicia locuitorilor, au făcut ca aceştia să trăiască decent, ceea ce s-a reflectat în modul de trai şi în locuinţele moderne proprii şi construcţiile obşteşti de pe raza localităţii. Cu deosebită nostalgie îmi amintesc de tradiţionalele târguri din vremea copilăriei mele, organizate în comuna natală. Săptămânal, în fiecare duminică, sătenii şi cei din comunele învecinate şi nu numai veneau la târgul organizat în Corbi pentru a-şi valorifica produsele proprii sau pentru cumpărarea celor de trebuinţă. Astfel de târguri precum acela de la noi se organizau în fiecare joi la Curtea de Argeş, sâmbăta la Câmpulung şi duminica, la Piteşti.
În localitatea noastră, târgul îşi avea aria de desfăşurare în piaţa din centrul comunei, unde erau construcţii amenajate special pentru buna lui desfăşurare. În aceste târguri se comercializau toate cele necesare traiului, toate cele necesare bunei desfăşurări a întregii activităţi în cadrul gospodăriilor. Spre bucuria şi încântarea celor mici, nu au lipsit nici limonada sau braga de bună calitate, nici cele mai bune prăjituri ca pandişpanul sau sarailiile şi alviţele sau “bulzurile” din floricele de porumb.
După-amiaza zilei de duminică era rezervată tradiţionalei hore, care ţinea până la apusul soarelui când fetele trebuiau să fie în mijlocul propriilor famili odată cu înserarea. Aceste hore nu aveau loc în timpul posturilor de peste an sau în prima zi a Naşterii şi a Învierii Domnului.
Adevărate momente idilice de seamă au fost în satul copilăriei şi tinereţii mele, momente care meritau să fie continuate, nu să dispară odată cu târgul săptămânal. Tradiţionale au fost şi târgurile de animale organizate la noi în fiecare primăvară şi toamnă, în zilele unor sărbători legale. În aceste târguri se vindeau şi cumpărau animalele de care aveau nevoie gospodarii satelor sau pentru sacrificarea lor. Şi aceste târguri au devenit istorie! A rămas, totuşi, tradiţionalul târgul anual organizat pe 29 iunie, în ziua sărbătorii Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Acest eveniment am sentimentul că era mai mult aşteptat în vremurile de demult, de cei din acele vremuri decât de cei din vremurile actuale. Toţi participanţii aveau sentimente şi satisfacţii deosebite şi aşteptau să revină cu plăcere şi mare bucurie la ediţiile următoare. Numărul negustorilor, cât şi al cumpărătorilor era cu mult mai mare, iar cuviinţa negustorilor era deosebită faţă de clienţii lor.
Deliciul copiilor şi al tinerilor erau nelipsitele lanţuri (vestitele tiribombe) care se învârteau tot timpul fiind pline de clienţi. N-au lipsit nici vestitele hore săteşti, separat la fiecare localitate învecinată comunei noastre, la care vestitele tarafuri de lăutari încântau audienţa.
Iar seara, până aproape de ivirea zorilor, erau organizate baluri celebre, la care participau perechile de tineri căsătoriţi, flăcăi cu armata făcută şi fetele de măritat, acestea însoţite numai de mamele sau fraţii lor.
Timpuri, timpuri, frumoase timpuri care prea repede au trecut!

Prof. Gheorghe C. CATANĂ, Corbi-Argeş

Portret sentimental – Preotul Vasile Marinescu, slujitorul lui Dumnezeu şi al omului

Martie la jumătate. Colindam oraşul cu suflet Basarab şi lacrimi de Ană. Păşeam prin istoria dolofană a locurilor şi-mi dojeneam memoria că ştie atât de puţine. Nu departe, cale de câteva grădini şi case, clopotul bisericii Olari se leagănă încet chemând credincioşi la vecernie şi la Sfântul Maslu. Privesc  peste gardul bisericii retrasă într-o parte a unei curţi – atât cât să facă loc unei alei înguste, strajuită de doi brazi înalţi şi câteva straturi ofilite de flori, lăsate acolo de cu toamnă.
Aştept preţ de câteva gânduri să-l zăresc ori să-i aud vocea blândă şi de „luare-aminte” a preotului Vasile Marinescu, cel venit aici să slujească lui Dumnezeu, în 1986, după 299 de ani de la prima menţiune a bisericii. Aşa cum pare, şubrezită de ploi şi umezeală în interior, biserica olarilor argeşeni nu s-a pustiit. E vie şi lucrătoare, plină de oameni, fiindcă la biserica Olari, vii numai şi numai din dragoste, pentru Dumnezeu şi pentru părintele slujitor.
Aştept iar preţ de câteva gânduri. Cineva mă invită înauntru, dar ceva mă reţine. Parcă şi clopotul are o poticnire în glas. Părintele Vasile Marinescu a ieşit la pensie şi nu mai slujeşte aici. Acum vreo doi, trei ani, când venisem pe-aici cu colegii de la Clubul Iubitorilor de Cultură din Curtea de Argeş, părintele ne vorbise despre libertate, despre prigoana comunistă împotriva ţăranului obidit şi credincios şi împotriva intelectualilor rafinaţi şi truditori la cultura ţării.
Printre cei învinuiţi de Securitate şi închis la Piteşti şi Craiova fusese şi tatăl său, preotul Gheorghe B. Marinescu din Cărpeniş,  pentru că a spovedint un grup de legionari în Vinerea Paştelui din 1949. În 1978, acelaşi sistem de călăi l-a cercetat şi pe preotul Vasile Marinescu fiindcă scrisese pe o bucăţică de hârtie un citat din Mizerabilii de V. Hugo, care era în realitate o definiţie a rugăciunii, dar prea elevată pentru mintea „marxist-leninistă” a slujitorilor comunismului.
Mă aşez pe băncuţa din curtea bisericii, privind credincioşii cum se perindă. Cam puţini pentru o biserică la care slujise unul dintre marii intelectuali şi duhovnici ai sufletului argeşean, cu o cultură vastă, pentru care slujbele la biserică erau adevărate lecţii de educaţie cultural-patriotică. Orice discuţie cu părintele Marinescu îţi antrena cultura generală. De la „Confesiuni” a Sf. Augustin, la „Tratatul de preoţie” al Sf. Ioan Gură de Aur, de la cărţile lui Jack London şi „Fraţii Karamazov”, la Eminescu, părintele Dumitru Stăniloae, Constantin Noica….
Nu-şi prea dorise să fie preot, îi plăcea să meargă la coasă şi să grijească vitele din gospodărie. Tatăl său, însă, la 15 ani, în 1960 îl trimite la Seminarul Teologic de la Craiova şi de atunci, până azi lui Dumnezeu i-a plăcut
să-i stea alături, să-l îndrume în lucrarea sa întru oameni. Născut la Cărpeniş, participa la fiecare slujbă a tatălui său şi nefiind curent electric, slujbele se ţineau la lumânare. Era ceva tainic.
După absolvirea Seminarului Teologic de la Craiova, adolescentul Marinescu pleacă la Sibiu pentru a urma Institutul Teologic, aici, în oraşul lui Brukenthal întâlnindu-şi viitoarea soţie, Marta Vlaica. La 4 mai 1969 este hirotonit în Catedrala cu Lună din Oradea de către P.S.Episcop Valerian Zaharia. A slujit vreme de doi ani, prin rotaţie la trei biserici din Sălătig şi Mineu (jud. Sălaj). În 1971 soţii Marinescu se întorc în Argeş, preotul primind parohie la Valea Porcului (Băiculeşti). După opt luni se mută în satul natal, Cărpeniş, comuna Şuici, judeţul Argeş, pe care-l va sluji cu eleganţă duhovnicească şi dăruire vreme de un deceniu şi jumătate. În 1986, părintele Marinescu va veni la Olari, unde va sluji până în 2011, când va ieşi la pensie.
Privesc cerul albastru ca ochii părintelui Marinescu, apoi observ ghioceii abia treziţi la viaţă pe sub zăpada albă ca şi părul său. Ce asociere între sfinţenia naturii şi sfinţenia unui om.
Un slujitor al Domnului şi al omului care şi-a sfinţit locul. Îi simt lipsa. Biserica e mai rece, mai tristă, mai puţin vie decât era atunci când în altar se deşira inima preotului Vasile Marinescu. Un dangăt de clopot mi-a întrerupt amintirile, gândurile… Se sfârşise slujba de vecernie, credincioşii ieşeau din biserică, făcându-şi ultima cruce şi ultima rugăciune pentru ziua respectivă. O doamnă între două vârste mă priveşte blând şi oftează: „Mâine seară mă duc la biserica Drujeşti, la părintele Marinescu, dar să nu spui nimănui, numai Domnul să ştie!”. Îmi face la revedere cu mâna şi o ia încet pe drumeagul ce duce spre dealul Olarilor. O privesc până ce rămâne doar o dâră… Mi-a mai revenit sufletul la loc. Amintirea preotului Marinescu se prelinge încă în altarul Bisericii Olari şi în sufletele oamenilor….
Las în urmă bătrâna bisericuţă, singuratică şi tăcută. Pornesc spre Domneşti cu inima bătând ceva mai rar ca de obicei, fiindcă văzusem că proverbul „omul sfinţeşte locul” are o semnificaţie sublimă, mai ales dacă acel om, trăitor discret şi cuminte, înţelept şi firav ca o petală în zorii unei dimineţi de primăvară, este una din marile personalităţi ale vieţii spirituale a oraşului Curtea de Argeş.

Prof. George BACIU

 

Români de mult uitaţi: Titi Boldescu – Omul de fier

Pe la 8-9 ani, părinţii mei, destul de înstăriţi, chiaburi ai regimului comunist, m-au dus la Piteşti, în Târgul Moşilor, să văd un spectacol de circ ce mi-a rămas adânc întipărit în imaginea copilăriei mele. Ne aprovizionam prăvălia de la negustori renumiţi din Piteşti şi parcam Pakard-ul în faţa prăvăliilor Cazangiu sau Sufleris, pe Strada Mare, neîncăpătoare pentru parada zgomotoasă a circarilor cu sau fără animale care făceau reclamă spectacolului de seară, din Târg. Agitaţia, hărmălaia de care era cuprinsă Strada Mare mi-a atras atenţia. Circari cu picioroange de peste trei metri ascunse sub fuste colorate, namile care rupeau lanţuri, clovni cu gura până la urechi, cu nasul borcănat, saltimbanci, iluzionistul cu pelerină şi joben negru, fete cu costumaţie specială de arenă care săreau coarda sau făceau roata, bărbaţi purtând de mână maimuţe, alte animale în cuşti pe rotile – toate acestea transformau uliţa de promenadă a piteştenilor într-o hărmălaie multicoloră. Cei de pe trotuar priveau cu atenţie cum iluzionistul scoate porumbeii din joben sau cum învârte bagheta magică, sugerând că este în stare să transforme apa în vin.

Lumea circului prin ochi de copil

Panglici pe gură sau limbile de foc atrag aplauzele gurilor-cască între care mă număram şi eu, copilul privind circul din cabina bombată a camionului pe a cărei uşă scria cu vopsea albă – viteza maximă 30 km/h. Toate acestea fac parte dintr-o imagine a copilăriei. Spectacolul din Târgul Moşilor începea pe la 3 după-amiaza, de fapt primul spectacol, că mai urmau încă două până peste ora 9 seara. Programul desfăşurat de circari îl ştiau pe dinafară, le intrase în sânge; acelaşi lucru de ani de zile. Aşa că am rămas la circ, la primul spectacol, mai ales că se anunţase apariţia unui prieten al tatălui meu, supranumit “Omul de fier”, Titi Boldescu, un ţigan uriaş de vreo 2 metri şi peste 150 kilograme. Îl ştiam de la Domneşti. Îl adusese Nelu Achim Cârlig – numit Amzică, un comic al scenei despre care se spunea că ar fi învăţat la şcoala comediei marelui Grigore Vasiliu Birlic. Îi semăna într-o oarecare măsură. Era şi un fel de impresar, nu numai actor. A adus la Domneşti multe spectacole cu capete de afiş artişti recunoscuţi: Maria Tănase, Maria Lătăreţu, Rodica Bujor, Ioana Radu, Ileana Constantinescu.
În vara anului 1950, Nelu Achim Cârlig organizează în sala “Preda” un spectacol diversificat, numere de circ, iluzionism, hipnotism, gimnastică acrobată mult dragă nouă, băieţilor curioşi, interesaţi de picioarele lungi şi frumoase ale gimnastelor în fustiţe multicolore de o palmă. Nelu Cârlig spune un monolog comic purtând picioroange de peste 3 m, coborând de pe scenă să nu lovească cu capul tavanul. Între numerele de circ au cântat două fete frumoase – una blondă, Lucreţia Ciobanu şi alta brunetă, Ana Fărcaş, despre care se zicea că-s surori. Îmi amintesc ca azi cântecul interpretat în duo: “… vară, vară primăvară/ Toate plugurile ară/ Numai plugul badelui/ Şade-n vârful dealului/ Nici nu ară, nici coboară…”.

“Omul de fier” la Domneşti

Apariţia lui Titi Boldescu a fost surprinzătoare. Ţiganul uriaş întins pe o saltea îşi pune o scândură pe piept, invită din sală patru bărbaţi să se dea în leagănul improvizat când într-o parte, când în cealaltă. Şi-a pus, apoi, pe cap o tichie metalică cu un ax pe centru. Ajutoarele au montat două bare metalice în cruce. La capătul fiecărei bare au prins cu lanţuri câte un leagăn, formând un mini-carusel cu patru locuri. S-au urcat patru oameni din sală. “Omului de fier” i se umflaseră vinele gâtului, dar i-a învârtit câteva minute pe cei patru. A făcut şi alte chestii spectaculoase. Toţi cei din sală aşteptau finalul, şi anume lupta lui Titi Boldescu cu un spectator care s-a găsit destul de repede, cel mai forţos bărbat din sat, al cărui nume nu-l dau, cu care “Omul de fier” s-a jucat, punându-l la pământ în câteva secunde.
După spectacolul la care a participat şi Alfons Popescu, profesor la “Sf. Sava”, destul de apropiat lui Titi Boldescu, cu care se cunoscuse la Bucureşti, au fost invitaţi în salonul familiei mele la o friptură (pastramă, mici şi un şpriţ), ce s-a întins până spre dimineaţă. Atât de mult îl îndrăgisem pe Boldescu (care era însoţit de un alt forţos, dacă nu mă înşel Greceanu din Câmpulung), încât am adormit sub masă cu capul pe pantofii lui giganţi, aflând de mine când şi-a mişcat picioarele. Aveam în mână un baston din metal lustruit care în capul de jos se afla 3-4 kg de plumb, baston cu care forţosul se juca între două degete. La chef au participat toţi protagoniştii spectacolului, o parte au dormit la Nelu Achim Cârlig, iar cei doi uriaşi şi cele două cântăreţe la noi, urmând ca a doua zi să-i ducă tata la Curtea de Argeş cu camionul, sus în caroserie, unde montase pe doi măgari din lemn o bancă din scândură de 5 cm. Ce, eu m-am lăsat de ei? Am mers la Curtea de Argeş pe genunchii uriaşului “Om de fier”.  Seara aveau spectacol în târgul de la Sfântă Mărie.

Mitul “Omului de fier”, destrămat de un luptător de la Dinamo

Să revin, l-am văzut din nou în arenă pe Titu Boldescu în Târgul Moşilor la Piteşti, aceleaşi numere, acelaşi final, lupta liberă cu un curajos din tribună câştigată bineînţeles de “Omul de fier”. După spectacol, tata s-a întâlnit cu Boldescu care m-a luat ca pe un fulg în braţe, m-a sărutat pe părul uns cu briantină şi mi-a dat un pumn de bani. L-am văzut pentru ultima dată. Mai ştie cineva de “Omul de fier” Titi Boldescu? Îşi mai aminteşte istoria sportului românesc de Nicolae Ogrinja – domnişan – dublu campion balcanic la decatlon, de Gogea Mitu, “gigantul României”, de “Omul de fier” Titi Boldescu, care înzestrat cu o forţă nemaiîntâlnită rupea lanţurile cu zale groase, toţi, parcă, coborâţi din basmele poporului român, cu Feţi-Frumoşi puternici şi Greuceni, înzestraţi cu putere pusă în slujba binelui? Oare cei trei primeau apă vie din ciocul păsărilor măiestre?
Mult mai târziu, când eram la şcoala primară, am aflat că la un spectacol, în momentul aşteptat de spectatori, urcă pe scenă un tânăr bine legat, dar pitic pe lângă ţiganul cel uriaş. La început Boldescu a refuzat să lupte, motivând diferenţa de categorie, îi era teamă să nu-şi omoare, din greşeală, adversarul. Dar, n-a fost aşa. Tânărul l-a apucat pe Boldescu într-un fel oarecare, s-a răsucit cu el şi în circa 5 secunde ţiganul era cu umerii la pământ. Oamenii râdeau, îl huiduiau, mai ales că Boldescu refuzase la început să-i dea 500 lei. Vreo câteva zile, la alte spectacole, tânărul – luptător la Clubul Dinamo – lua banii “Omului de fier”, care după puţin timp şi-a închis definitiv afacerea. Răpus de eforturile făcute în arenele circurilor, T. Boldescu a murit uitat de lume, uitat de cei care l-au aplaudat ani de-a rândul. Înainte să-şi dea obştescul sfârşit, câţiva ani putea fi zărit pe Calea Moşilor, înalt, negricios, singur şi trist. Încă un român uitat de lume – “Omul de fier”!

Prof. Ion C. HIRU

Alexandru Ioan Cuza – liantul Unirii Principatelor de la 1859

Născut la 20 martie 1820, la Bârlad, Alexandru Ioan Cuza şi-a petrecut o parte din copilărie pe moşia tatălui său, la Bărboşi. A crescut astfel aproape de ţărani şi printre ei. Poate că şi aceasta explică, în parte, dragostea sa pentru oamenii satelor. Trimis la Iaşi, în pensionul deschis nu de mult la marginea oraşului de francezul Victor Cuenim (unul dintre ofiţerii rămaşi pe aici din armata condusă de Napoleon în dezastruoasa campanie împotriva Rusiei), îi avu colegi de învăţătură, printre alţii, pe Vasile Alecsandri şi Mihail Kogălniceanu, care, îi vor deveni, mai târziu, în epoca Unirii şi a înfăptuirii statului naţional român, sfetnici apropiaţi şi colaboratori direcţi. Matei Milo, viitorul mare actor, i-a fost, de asemenea, coleg.
În vara lui 1834, prin august, tânărul Alexandru Cuza pleacă la Paris să-şi completeze învăţătura. Împreună cu el plecau şi alţi fii de boieri, cam de aceeaşi vârstă, printre care vărul său, Nicolae Docan şi Vasile Alecsandri. Alexandru Ioan Cuza îşi trecu în decembrie 1835 examenul de bacalaureat în litere. Ca şi Vasile Alecsandri, vru apoi să înveţe medicina, înscriindu-se la facultatea respectivă, dar părăsi repede gândul acesta, “neputând suferi disecţiile”şi trecu la drept. Spre sfârşitul lui 1839 se înapoie în ţară cu titlul de membru al Societăţii economiştilor din Paris, fără a-şi termina studiile juridice. Încă din septembrie 1837 devenise cadet ca şi Kogălniceanu şi alţii, pregătindu-se pentru cariera de ofiţer. Dar în februarie 1840, la numai câteva luni după sosirea în ţară, îşi dădu demisia din armată, intrând curând în magistratură. Era un om curtenitor şi prietenos, dornic de petreceri şi de glume, amuzând pe cei din jur cu snoavele şi conversaţia sa. Înfăţişarea-i era plăcută: statură mijlocie, păr castaniu bogat, ochii albaştri, strălucitori şi inteligenţi. Atrăgător şi plin de farmec, se bucura peste tot de o bună primire.

Lumini şi umbre în viaţa personală

La una din obişnuitele petreceri boiereşti ce se ţineau lanţ iarna în “dulcele târg al Ieşilor”, Cuza cunoscu pe aceea care avea să-i devină curând soţie: Elena Rosetti. Era mai tânără cu cinci ani decât el, fiică a postelnicului Iordache Rosetti şi a Catincăi, născută Sturdza, boieri cu moşie la Soleşti, în ţinutul Vasluiului, unde Elena îşi petrecuse anii copilăriei. Căsătoria a avut loc la Soleşti, în ultima zi din luna aprilie a anului 1844. Este interesant de reţinut că A.I. Cuza a refuzat să primească robii daţi Elenei pe foaia de zestre. Întinsele legături de rudenie ale părinţilor Elenei cu famili din protipentada Moldovei nu puteau să-i fie decât de folos tânărului Cuza. Încă înainte de căsătorie era membru la judecătoria ţinutului Covurlui, unde apoi va fi preşedinte. Împreună cu soţia, se instală în casele părinţilor săi de la Galaţi. Deşi căsnicia lor n-a fost una dintre cele mai izbutite, Cuza nedovedindu-se a fi un soţ prea statornic, între ei s-au păstrat totuşi întotdeauna relaţii respectuoase. Abia ieşită în lume, aflându-se încă sub autoritatea aproape tiranică a unei mame cu severe principii pedagogice, Elena ocolea petrecerile, neînsoţindu-l decât arareori pe Alecu. Apriga soacră se amesteca necontenit în căsnicia lor, răscolindu-le viaţa. Cuza căuta dese prilejuri pentru a evada la Iaşi, unde se aflau atâţia dintre prietenii săi, iar Elena rămânea de obicei singură, trăind aproape izolată.
Chiar dacă a avut unele slăbiciuni şi scăderi omeneşti, desigur mult şi răuvoitor exagerate de cercurile ostile politicii sale, Alexandru Ioan Cuza a rămas în istoria noastră ca una dintre cele mai luminoase figuri. Cu prilejul centenarului naşterii sale, în 1920, Iorga spunea că dacă ar dori cineva “să cuprindă într-o formulă marea personalitate a lui Vodă Cuza, ar trebui să spună că el a fost un om vrednic de legenda sa şi că în jurul său s-a creat o legendă vrednică de dânsul“. Sub domnia lui, pentru întâia oară, ţăranii au căpătat pământ. Pentru aceasta, şi pentru multe alte fapte progresiste ale sale, Cuza a fost preamărit de popor, iar figura lui a intrat în creaţia folclorică, alături de a lui Ştefan cel Mare şi Tudor Vladimirescu. Cu temei s-a spus că, după ce a dat ţăranului dreptul său, aşa cum era înţeles atunci de spiritele mai înaintate, “el a fost pus la marea încercare de a-şi menţine punctul de vedere împotriva tuturora, împotriva tuturor intrigilor, tuturor tendinţelor de răzbunare, împotriva conservatorismului boierimii de tradiţiune, precum şi împotriva ipocritului idealism liberal, pentru ca la urmă, neputând birui nici pe unul, nici pe altul, să cadă înaintea coaliţiei care, prin felul cum a răsturnat pe om, a înălţat opera pe care omul o îndeplinise”.

Domnul dreptăţii

Cuza rămâne apoi pentru totdeauna cel dintâi domn al ţărilor Unite, domnul Unirii, fapt ce reprezintă, iarăşi, un mare merit. El n-a fost numit, ci ales, şi încă în unanimitate în ambele ţări. Ales nu ca un nume mare, răsunător, însă târând după el amintirea nefastă a trecutului, ci ca un om nou, întruchipând voinţa naţională. Pentru multe din faptele sale, a meritat recunoştinţa nu numai a contemporanilor, ci şi a generaţiilor următoare. Zadarnice au fost încercările vrăjmaşilor de a-l detrona din sufletul, din amintirea şi recunoştinţa purtată de masele largi ale poporului, care îi pomeneau numele cu veneraţie întrucât fusese călăuzit în acţiunile sale de idei înaintate, progresiste. Au circulat multe istorisiri despre Cuza, în legătură cu firea sa dreaptă. Unele au apărut şi în presă, sau adunate în diferite broşuri şi cărţi: amintiri, întâmplări reale sau născocite, toate contribuind cu puterea legendei la întreţinerea acelei aureole create în jurul fostului domnitor. Atâţia dintre oamenii acelei vremi mărturiseau că l-au văzut şi au vorbit cu el, că umbla pe drumuri în straie schimbate, cercetând şi pedepsind nedreptăţile, ajutând şi mângâind pe cei sărmani şi năpăstuiţi.

Cum l-au văzut contemporanii

Însuşirile cele mai de seamă ale personalităţii sale sunt ilustrate în cartea “Domnia lui Cuza Vodă”  a istoricului A.D. Xenopol. Iată câteva:
“Mai întâi ca fizic, Alexandru Cuza era un bărbat de statură mijlocie, însă arătos, cu o înfăţişare plăcută şi ademenitoare. Manierele lui erau distinse, ceea ce nu puţin îi ajuta în izbânzile sale diplomatice” (Bolintineanu, Viaţa lui Cuza-Vodă, p. 40).
“Când îl atingeai, niciodată nu-ţi rămânea dator cu răspunsul. El era foarte sincer şi prieten adevărat, dar şi către cine nu-i plăcea, se arăta îndată, căci nu ştia să se făţărească. El nu iubea pompa şi arătările exterioare şi făcea foarte puţin caz de ovaţii şi de sărbători, pe care cele de mai multe ori ştia că sunt de comandă (asupra acestui punct, vezi salutarea ce i-o făcură ţăranii la 11 decembrie 1861) (“Românul”, 20 ianuarie 1862).
“Cuza era apoi foarte mândru şi nu pleca uşor capul înaintea altuia. Încă din timpul pârcălăbiei lui, pe când oştirile austriece ocupau Galaţiul, soldaţii nemţi obişnuiau a face multe necuvinţi. Cuza ceru de mai multe ori comandantului trupelor din Galaţi să-şi înfrâneze oamenii, la care i se răspundea tot cu glume. Într-o zi el trimise o companie de soldaţi români ca să prindă pe acei austrieci prin crâşme şi alte locuri publice, îi legă cot la cot şi îi aduse la cazarmă. Comandantul, pentru a nu păţi şi altădată o atare ruşine, sau spre a nu fi nevoit a se opune cu putere şi a vărsa sânge, luă măsura de a pune soldaţii săi la rânduială. Această notă a caracterului lui Cuza va domina mai ales în politica lui exterioară. Cuza era un înfocat naţionalist şi patriot, precum o dovedesc mai întâi răsunătoarea lui demisie, apoi ţinuta sa mândră şi vrednică faţă cu toate puterile, în tot timpul domniei lui ţinta lui supremă fiind ridicarea politică a poporului său, după cum dovedeşte şi după ieşirea lui din domnie, refuzul său de a intra în ţară cu ajutorul baionetelor străine, când Franţa îi făcu această propunere”.

“Suflet în sufletul neamului său”

“Faţă de clasele ţării, Cuza era un potrivnic al boierilor, un partizan declarat al poporului de jos şi un luptător aprig şi neobosit pentru egalitatea socială şi răsturnarea privilegiilor şi în această privire omul cel mai potrivit pentru perioada de dezvoltare în care intra poporul românesc şi care trebuia să-l prefacă din starea de barbarie orientală în aceea a Occidentului civilizat. Dar acest caracter avea ca toată făptura omenească şi umbre, pe lângă lumină. Era neserios, zeflemist, lua toate lucrurile în uşor şi prea nepăsător de soarta lui, de care însă era legată aceea a poporului pe care îl domnea (Valentineanu, Alegerea, detronarea, şi înmormântarea lui Cuza-Vodă, Bucureşti, 1898, p. 17).
Pe de altă parte îi plăcea mult a râde şi a-şi bate joc de cei ce-l înconjurau mai aproape şi ţinea în seamă prin o mare simpatie pe acei ce primeau glumele lui. Aşa se făcu de el lăsa adeseori trebile pe mâinile oamenilor săi de încredere şi de a se constitui aşa numita lui camarilă (Librecht, Docan, Pisoschi), tocmai în momentul când el îşi înduşmănise într-un chip aşa de grav mare parte din clasa conducătoare, prin lovitura de stat.
Conform cu aceste contrasturi în caracterul său, îi plăceau loviturile zdravene, neaşteptate. (Cât despre celelalte defecte ce i se puneau în seamă, Bolintineanu spune: “Se imputau domnului patima jocului. El nu juca alta decât jocuri ordinare cu amicii de când se numise domn. Îl acuzau de mândrie… În casă era amabil cu toţi, îi punea pe toţi să şadă, le permitea să fumeze, să râdă. Îl acuzau de băutură, nu bea decât apă la masă şi lichior după masă. Îl acuzau de patimă pentru femei. Nu a despărţit niciun bărbat de femeia sa, nu a făcut să plângă nici o mamă pentru fiica sa răpită…)”.
“Acest om închegat de fire din tainele eredităţii, era să urce pe tronul ţărilor române în momentul cel mai critic al vieţii lor, atunci când tratatul de la Paris, scoţându-le de sub jugul turcilor şi al ruşilor sub care stătuse până atunci încujbate, le chema la viaţă nouă, atribuindu-le un rol în mersul politic al lumii…”.
Prof. George BACIU

Mihai Eminescu, patriot şi martir

Atenţie, istorici literari, făuritori de programe şi manuale şcolare! Nu credeţi că a venit timpul să se reducă din atenţia dată criticii lui Maiorescu şi să se extindă şi să se aprofundeze studiul operei lui Eminescu? Conform unui şablon convenabil, Eminescu a fost mereu prezentat ca o fiinţă labilă, neadaptabilă, un alcoolic care ar fi murit nebun, bolnav de sifilis. Eroare! Eminescu a fost o fiinţă puternică şi de o luciditate ieşită din comun. El a fost bine ancorat în viaţa politică, destul de zbuciumată, a vremii lui, a fost un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal, pentru unitate. A fost un mare ziarist şi un vizionar.

“Mai potoliţi-l pe Eminescu!”

Genialul poet a fost declarat nebun într-un moment decisiv pentru ţară, când Guvernul României urmărea semnarea “pactului umilinţei” cu Austro-Ungaria, prin care urma să se renunţe la drepturile asupra Ardealului, iar toţi naţionaliştii care se opuneau deveniseră indezirabili. Eminescu nu a acceptat compromisuri, devenind astfel periculos. El plănuia înfiinţarea unei organizaţii, alta decât cea a francmasonilor, care să trezească spiritul românilor şi care să încerce refacerea Daciei Mari. P.P. Carp îi transmitea lui Maiorescu, de la Viena: “Mai potoliţi-l pe Eminescu!” Şi ordinul a fost executat de francmasonul Maiorescu pe 23 iunie 1883, când Eminescu avea 33 ani. Carp era la Viena ca să încheie un contract secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania, Italia), conform căruia România trebuia să se orienteze politic spre Austro-Ungaria, nemaiputând astfel să revendice Ardealul. Ardelenilor, veniţi în număr mare la Bucureşti, nu li se mai permitea să lupte din capitală pentru drepturile lor, nu mai aveau voie să-şi ridice glasurile pentru a cere eliberarea Ardealului. Tratatul le-o interzicea. Printre multele voci din Regat care cereau libertate pentru Ardealul nostru, poate cea mai rezonantă era cea a lui Eminescu. Deci trebuia declarat nebun.

Presiuni politice şi trădări

La 28 iunie 1883, Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu România pentru 48 ore. Cancelarul Bismark îl ameninţa pe Carol I cu război. Au avut loc percheziţii la sediile organizaţiilor care luptau pentru Ardeal, printre care şi “Societatea Carpaţi”, unde activa Eminescu. Emil Galli este expulzat din ţară şi ziarul său, “L’indépendance roumaine” este închis. Unii ardeleni, cum ar fi Simţian, Chibici, Ocăşeanu şi Siderescu, pentru a-şi scăpa pielea, trădează cauza. La fel, Grigore Ventura, ziaristul criticat de Caragiale prin personajul “Rică Venturiano”. Toţi aceştia s-au implicat în internarea lui Eminescu la ospiciu. Trebuia executată comanda Vienei: “Mai potoliţi-l pe Eminescu!” Ministrul P. Grădişteanu, aflat şi el la Viena, îşi cere în public scuze pentru organizarea sărbătorii dezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare care avusese loc la Iaşi. Aici Eminescu a citit poezia-manifest “Doina”. Poetul era urmărit mereu de poliţie, mai ales că făcea parte din multe organizaţii care luptau pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru eliberarea de sub stăpânirea austro-ungară: “Românismul”, “Orientul”, “România jună”, “Societatea Carpaţi”. Din aceasta din urmă făcea parte şi Ioan Slavici. Înorganizaţie erau infiltraţi informatori, ca Ocăşanu, cel care a adus la cunoştinţă lui Maiorescu întrunirea publică a societăţii, din 4 iunie 1882. La rândul lui, Maiorescu îl informează pe ministrul Casei Imperiale austro-ungare, contele Kalnoky.
În ziarul “Timpul”, Eminescu a scris un articol în care îi îndemna pe studenţii ardeleni veniţi la studii în România ca, în timpul vacanţelor, să militeze pentru a orienta populaţia în direcţia Daciei Mari, ceea ce a condus la desfiinţarea “Societăţii Carpaţi”. Ziarul “Timpul”, devenit cotidian naţional, era o pârghie pentru propagarea ideilor lui Eminescu. El demascase acolo corupţia politicienilor, comisioanele încasate la concesionarea căilor ferate, condiţiile umilitoare impuse României de către puterile europene. Chiar în dimineaţa când avea să fie dus la balamuc, îi apare în “Timpul” articolul “Pentru libertatea presei şi a jurnalistului”, care demasca măsurile represive ale guvernului Brătianu împotriva jurnalistului Emil Galli.

Internarea poetului la balamuc

Varianta care s-a vehiculat a fost următoarea: pe 28 iunie, Eminescu (care stătea de câtva timp la Slavici acasă) s-a sculat dimineaţa şi, într-un acces furibund de nebunie, a început o ceartă cu soţia lui Slavici, unguroaica Ecaterina Szöke Magyarosy. Aceasta, la şase dimineaţa, îi trimite un bilet lui Maiorescu şi îi cere să o scape de Eminescu. Maiorescu merge direct la doctorul Şuţu şi, pentru 300 lei, aranjează cu acesta internarea lui Eminescu, şi nu examinarea lui, cum ar fi fost normal. Lui Maiorescu i-a fost teamă că planul său nu va reuşi, deoarece în acea dimineaţă Eminescu şi-a schimbat traseul său obişnuit şi s-a dus la “Capşa”, lângă care era sediul Ambasadei S.U.A., precum şi preşedinţele mai multor ambasadori occidentali (e vorba, mai ales, de Eugene Schuler, mare apărător al drepturilor omului şi pe care Eminescu îl cunoştea personal), unde poetul mai semnalase abuzurile guvernului român.
La “Capşa” este abordat de Grigore Ventura, care apoi declară minciuni, cum că Eminescu a ţinut acolo un discurs politic, a scos un pistol şi a ameninţat-o pe soţia patronului, strigând că va merge să-l împuşte pe rege, aceasta fiind singura soluţie de a rezolva situaţia. Ventura, în loc să-l liniştească, îi ţine isonul şi îi propune să meargă amândoi la Cotroceni. Regele însă nu era acolo, fiind plecat din Bucureşti. Ventura îl duce apoi pe Eminescu la băile publice “Mitraşevski”, unde îl lasă singur. A anunţat apoi poliţia spunând că un nebun s-a închis în băile publice. Siderescu şi Ocăşanu, ştiind despre ce e vorba, au venit cu cămaşa de forţă şi l-au dus pe Eminescu la doctorul Şuţu, unde deja i se rezervase un loc. Ventura a minţit însă. El nu apare în procesul-verbal al poliţiei ca martor. Cei doi care au venit cu cămaşa de forţă au spus că nu ştiu ce s-a întâmplat înainte, ei nefiind de faţă. Povestea cu pistolul era o invenţie. Soţia patronului de la “Capşa” nu menţionează în declaraţia ei scena ameninţării cu pistolul şi era puţin probabil ca Eminescu, ziarist fiind, să nu ştie că regele nu era în Bucureşti. Nu se mai aminteşte nimic despre armă. Oricum, misiunea dată de Maiorescu fusese îndeplinită. Poliţia a percheziţionat casa poetului, umblându-i prin manuscrise,
cu speranţa că va găsi ceva compromiţător. La ospiciu, “tratamentul” aplicat de doctorul Şuţu îl transformă pe Eminescu într-o legumă.
Peste ani, fiica lui Maiorescu, Livia, trăitoare la Câmpulung, îi scria marelui eminescolog Ilie Torouţiu: “Toţi cei care au încercat să cerceteze mintea lui Eminescu au avut un mare cusur – căutau miezul zilei la ora paisprezece”. (Trebuie să menţionez aici că Ilie Torouţiu a petrecut, împreună cu soţia, mai multe veri la Domneştii de Argeş, îndrăgostiţi fiind de pitorescul locului şi de firea localnicilor. Au locuit la familia Ion Piuaru, căruia Torouţiu îi botează fiul, punându-i numele său, Ilie. Soţii Torouţiu s-au sinucis mai apoi, în casa lor din Bucureşti, în urma ameninţărilor Securităţii comuniste şi a percheziţiei făcute la domiciliul lor, când biblioteca, actele, manuscrisele lor au fost aruncate la gunoi. Informaţiile le deţin din scrierile domnului prof. univ. dr. Nae Georgescu).

Medicii vienezi l-au declarat sănătos, dar ai noştri l-au discreditat!

Maiorescu însuşi ştia că Eminescu nu era nebun. Poetul este transferat în noiembrie 1883 la un sanatoriu din Viena. Medicii vienezi ştiau şi ei adevărul, dar considerau că este mult mai convenabil să-l ţină departe de ţară. Când avea să se întoarcă în ţară, îi va scrie lui Gheorghe Panu: “Zvonuri fără fundament, în afară de suferinţa mea de picioare nu am absolut nimic”. Medicii de la Viena, până la urmă, îl declară sănătos. Dar Maiorescu nu avea niciun interes să-l aducă în ţară, chiar dacă medicul Obstreiner insista. Poetul nu-şi avea locul printre bolnavii psihici. Poate de aceea, toate fişele lui medicale au dispărut în mod misterios, pentru ca cei interesaţi să susţină, în continuare, mitul nebuniei lui Eminescu. Titu Maiorescu aranjează apoi plecarea lui Eminescu în Italia, pentru ca acesta să se refacă, chipurile. La întoarcere, poetul vrea să vină la Bucureşti, dar Maiorescu îl ţine departe. Eminescu îi cere cu insistenţă lada lui cu cărţi şi manuscrise, dar criticul rămâne neînduplecat. Eminescu nu se potoleşte şi este trimis cu forţa la ospiciul de pe lângă Mănăstirea Neamţ, fiind internat ca alienat, deşi nu era adevărat. Din noiembrie 1886 până în aprilie 1887 este sechestrat în acest ospiciu. Gardienii aruncau pe el găleţi cu apă rece, era bătut cu funia udă, toate sub pretextul că trebuia calmat. Face o tentativă să fugă din ospiciu. Se obţine mutarea lui la Iaşi, sub îngrijirea doctorului Iszac, care-i pune diagnosticul “sifilis congenital matern”. Aceasta pentru ca Eminescu să fie total anihilat, să nu mai poată publica în ziarele vremii.

Otrăvit cu mercur

Acelaşi doctor Iszac a fost cel care i-a administrat lui Eminescu doze mari de mercur (în jur de 5-7 grame), motivând că îi tratează sifilisul. Un alt psihiatru din Bucureşti, Panait Sozin, fără măcar să-l cunoască personal pe Eminescu, doar din corespondenţa cu Henrieta, sora sa, ajunge la următoarele concluzii aberante: psihopat ereditar, nopţi albe, orgii, mistuit de narcotice şi excitante, psihopat alcoolic, sifilitic, tocmai Eminescu care era un mare adversar al narcoticelor şi alcoolului. În 1888, Veronica Micle reuşeşte să-l smulgă din mâinile din mâinile doctorului Iszac şi îl duce la Bucureşti. Aici, Eminescu începe iar să publice dar, în urma unui articol virulent împotriva guvernului, apărut în “România liberă”, poetul este internat iar cu forţa tot la spitalul doctorului Şuţu, unde de altfel va şi muri nu peste mult timp. Moartea a survenit în urma unei lovituri la cap cu o piatră. Doctorul Marinescu, cel care i-a făcut autopsia, nu a făcut analiza la microscop a creierului ca să dovedească dacă poetul fusese sau nu bolnav. Înainte de a arunca la gunoi creierul geniului, medicul a fost totuşi nevoit să consemneze mărimea impresionantă a creierului. Actul de deces este “semnat” de amprentele degetelor a doi martori analfabeţi din personalul spitalului.

Ostracizat şi după moarte

Întrebare: “De ce publicistica lui Eminescu a fost trecută sub tăcere, interzisă, cenzurată? Activitatea lui de jurnalist a avut aceeaşi amploare ca opera lui poetică. Dar publicistica lui a fost total interzisă, după cel de-al doilea război mondial. Efectele acestei interdicţii se văd şi astăzi, când nişte întunecaţi la minte spun despre cultul lui Eminescu cum că ar fi o “dimensiune confecţionată”. Prin diversiune, se creează impresia că eminescianismul este un element nefast, un inamic al democraţiei şi al evoluţiei statului român. Gheorghe Grigurcu, un adevărat mercenar antieminescian, compara cultul pentru Eminescu cu acela al lui Ceauşescu, la fel, “românul” Horia Patapievici, care fără pic de ruşine îl numeşte pe Eminescu “cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm, dacă vrem să intrăm în Europa”.
Spun unii că Eminescu ar fi fost mason. Nu. El lucra pentru crearea unei organizaţii româneşti, numită “Societatea Matei Basarab”, în afara masoneriei. Ţinta acestei organizaţii era unirea tuturor românilor. În cartea sa “Amintiri
de la Junimea”, Gheorghe Panu notează unul dintre sfaturile date de Eminescu: “Panule, să ştii tu că în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui…”. Dacă toate acestea se ştiu, de ce să nu-i acordăm poetului, în continuare, cinstirea şi respectul ce i se cuvin? Sau, cum am mai spus, de ce nu s-ar putea, mai puţin Maiorescu şi mai mult Eminescu? Răspundeţi, români de bună credinţă!
Prof. Ion C. HIRU

In memoriam Adrian Păunescu

Vineri, 5 noiembrie, chiar în ziua în care se aniversau 130 ani de la naşterea lui Mihail Sadoveanu, cultura românească a pierdut unul dintre cele mai prolifice şi viguroase condeie ale sale. Controversatul poet, publicist şi om politic de stânga Adrian Păunescu şi-a strâns gândurile şi a părăsit lumea noastră din patul de suferinţă de la Spitalul “Floreasca” din Bucureşti, unde-l aruncaseră bolile care l-au măcinat în ultimii ani. Născut sub numele de Adrian Păun în 20 iulie 1943, la Copăceni, în plasa Bălţi, pe teritoriul actualei Republici Moldova, şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa la Bîrca, în judeţul Dolj. Pentru că fusese cunoscut ca liberal, tatăl său a fost condamnat la 15 ani de puşcărie pentru activitate anticomunistă. Cu complicitatea profesorilor săi, Adrian Păunescu a absolvit cursurile liceului la Craiova, dar s-a văzut silit să-şi amâne 3 ani intrarea la Filologie, în Bucureşti, datorită condamnării tatălui. Tip pragmatic, s-a orientat bine în spaţiul realităţilor timpului, a aderat la partidul unic – fără însă a se scutura total de tendinţele liberale – reuşind să debuteze destul de devreme ca poet prin 1960, iar 5 ani mai târziu să-i apară şi primul volum, “Ultrasentimente”. Tot în perioada respectivă şi-a început şi ascensiunea politică, funcţionând ca secretar de UTC la Uniunea Scriitorilor în perioada 1966-1968. După “primăvara de la Praga”, prin luna august a fost confirmat ca membru PCR cu drepuri depline, iar susţinerea aparent necondiţionată a lui Ceauşescu i-a netezit ascensiunea într-o carieră cu multe valenţe care l-a propulsat în prim-planul atenţiei publice. Ajuns director la “Flacăra”, după ce-şi probase capacitatea organizatorică în diverse acţiuni propagandistice transmise de TVR, la 17 septembrie 1973 a fondat cenaclul care avea să ajungă la o uluitoare popularitate în cei aproape 12 ani de funcţionare, timp în care a susţinut 1.615 spectacole, la care au asistat direct sau prin intermediul televiziunii sau radioului public milioane şi milioane de oameni.

Lider al generaţiei în blugi

Până în 16 iunie 1985, data fatidicului spectacol de la Ploieşti, unde pe fondul unei furtuni de vară s-a produs o busculadă ce a cauzat moartea unor oameni, fapt care a determinat interzicerea cenaclului, “Flacăra” a reprezentat un fenomen fără precedent în spatele “Cortinei de Fier”. Dincolo de toate criticile care i s-au adus pentru obedienţa faţă de dictatorul comunist din fruntea ţării, corect ar fi să se recunoască faptul că Adrian Păunescu a întreţinut flacăra speranţei într-o viaţă mai bună pentru românii care se simţeau în ţara lor ca într-o imensă puşcărie, idealizând libertatea de spirit de care se bucurau occidentalii. Firea sa vulcanică, setea de viaţă, inima sa mare i-a interzis poetului militant să fie omul jumătăţilor de măsură, aşa că a mers până la capăt în toate acţiunile sale. Poate că şi-a meritat parţial eticheta de om de curte al Ceauşeştilor, dar şi-a răscumpărat măcar până la un punct o parte din greşeli prin promovarea unor valori autentice ale culturii naţionale. Tudor Gheorghe, Mircea Vintilă, Ştefan Hruşcă, Vasile Şeicaru, Mădălina Manole – Dumnezeu s-o odihnească în pace! – sunt doar câteva dintre numele care nu pot fi contestate. Pe la cenaclul său au trecut fostul deputat liberal Adrian Miuţescu, dar şi concitadina Ancuţa Heroiu. S-a spus şi poate nu chiar fără temei că Adrian Păunescu a fost liderul necontestat al teribilistei generaţii nonconformiste în blugi şi că popularitatea sa începuse să deranjeze eşaloanele superioare ale puterii comuniste. În acest context s-a sugerat că drama de la Ploieşti n-ar fi fost o întâmplare, ci rezultatul unei acţiuni de discreditare a sa şi a cenaclului, executată la ordin de forţe oculte, însă dovezi concrete ale unei asemenea conspi-raţii n-au fost produse vreodată. Cert este faptul că poetul a fost sancţionat cu vot de blam în PCR şi a fost îndepărtat de luminile rampei care-i erau atât de dragi chiar şi după 1990. Înainte de alegerile din duminica orbului, a lansat la Drobeta Turnu-Severin Cenaclul “Totuşi iubirea”, impulsionat de ziaristul Dumitru Vişan şi de fostul fotbalist Ilie Balaci care, timp de un deceniu, a susţinut 690 spectacole, însă fără a se ajunge la strălucirea şi entuziasmul din perioada 1973-1985. A fost, totuşi, o perioadă în care Adrian Păunescu a revenit “pe sticlă” cu emisiuni dedicate fotbalului care-i era atât de drag încă din vremea în care încerca să-l ducă pe inega-labilul Dobrin la U. Craiova, reuşind să-l determine pe urmaşul său, Hagi, să revină la echipa reprezentativă ce avea să bată apoi pentru prima dată echipa Ungariei. Consecvent cu orientarea sa politică naţionalistă, de stânga, s-a înscris în PSM, pentru care a candidat în 1996 fără succes la Preşedinţia României. După “înghiţirea” de către fostul PDSR, a activat la “roşii” ca senator până în 2008, când deşi a fost pe primul loc în prefe-rinţele electoratului din colegiu, strâmba Lege electorală l-a lăsat în afara Parlamentului, lovitură pe care a resimţit-o cu atât mai dur cu cât se obişnuise să privească întreaga ţară ca pe un colegiu parlamentar propriu.
Ultimul poem

La catafalcul lui Adrian Păunescu s-au prezentat să-i plângă dispariţia din inimă sau din vârful buzelor destui reprezentanţi ai vieţii publice, amatori de “băi de mulţime”. A fost evident formalismul puternicilor zilei dovedit de faptul că în ziua înmormântării acestui urmaş al lui Eminescu, nimeni nu s-a deranjat să se ostenească prin adoptarea unei decizii de doliu naţional. Nici nu i-a fost depus bine sicriul în cavoul de la “Belu”, căci s-au şi declanşat noi atacuri la adresa celui care nu se mai putea apăra. Aceştia ignorau faptul că în urma sa rămânea să-l apere opera, cu cele peste 1.000.000 cărţi tipărite, record încă neegalat de vreun poet român în viaţă. Câteva titluri rămân de referinţă – “Istoria unei secunde” (1971, trei ediţii, dintre care prima a fost arsă din ordinul cenzurii comuniste); “Sunt un om liber” (retrasă de pe piaţă în septembrie 1989, repusă în circuit după un an); “Poezii cenzurate” (1990, cu ilustraţii realizate de către fiul său, Andrei); “Tragedia naţională” (1997)”; Deromânizarea României” (1998); “Nemuritor la zidul morţii” (2001); “Rugă pentru părinţi” (2007); “Încă viu” (2008); “Libertatea de unică folosinţă” (2009). Aflat pe patul de suferinţă de la “Floreasca”, geniul creator al lui Adrian Păunescu ne-a dăruit un ultim poem:

De la cardiac, cordial

De-aicea, de pe patul de spital,
Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că-i un gest profund moral
Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi,
Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi
Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind,
Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,
Păziţi-vă şi inima şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei,
Spitalul de urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial,
De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital
Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,
Eu însumi sunt mai omenos în toate
Dă-mi, Doamne, viaţă încă nişte ani
Şi ţării mele minima dreptate!
OMUL Adrian Păunescu
În cadrul unei emisiuni la televiziunea din Curtea de Argeş, fostul deputat şi deputat liberal Adrian Miuţescu a evocat personalitatea mentorului Cenaclului FLACĂRA care, la vremea adolescenţei, i-a oferit posibilitatea de a cânta muzică folk pe scenă şi de a petrece o vară de neuitat în spectacole pe scene din diferite oraşe ale ţării. Pe Adrian Păunescu avea să-l reîntâlnescă în mai multe împrejurări de-a lungul anilor, atât la Curtea de Argeş, cât şi în Parlamentul României, unde au fost colegi în mandatul 2004-2008. Socrul lui Miuţescu, dr. Ştefănescu îl avusese coleg de facultate la Timişoara pe dr. Boici, cu care lucrase la inventarea Boicilului, medicament care fusese extrem de bine primit pe piaţă. Într-o seară, dr. Ştefănescu s-a trezit acasă cu poetul care i-a cerut să-l însoţească la Bîrca, pentru a-i face infiltraţii cu Boicil tatălui său, imobilizat la pat. Suferindului i-a mers atât de bine tratamentul, încât Adrian Păunescu a cumpărat tratament nu numai pentru consătenii din Bîrca, dar şi pentru alţi oameni sărmani din judeţul Dolj. Gestul umanitar este definitoriu pentru personalitatea celui care s-a dus într-o lume mai bună…
Înainte de a încheia, apelăm creştineşte la hulitori, amintindu-le că moşii noştri vorbeau morţii numai de bine. Nu de alta, dar acum Adrian Păunescu nu mai poate deranja nici măcar sorbindu-şi ciorba de ştevie în bătătura casei părinteşti de la Bîrca. Lăsaţi-l să se odihnească-n pace şi să-l judece posteritatea sau cei care realizează barem jumătate din opera sa!
Vladimir ALBU

Amintirile inginerului Iuraşcu – Vânătoare de capre, cu tâlc, în Carpaţi

La sărbătoarea satului Poenărei, în 21 august 2010, a participat pentru prima dată şi familia inginerului bucureştean Niculae Iuraşcu (foto), invitată de Virgil Baciu. Invocarea numelui satului i-a trezit amintiri vechi omului din capitală. Prin octombrie sau noiembrie 1960, dumnealui sosea pe valea Râului Doamnei ca tânăr inginer stagiar, specializat în geologie. Misiunea sa era să facă studiile în teren pentru definitivarea traseelor secundare ale amenajării hidroenergetice din bazinul Râului Argeş. O parte din debitele râurilor Zârna, Văsâlatu, Cernat, Vâlsan şi Dobroneagu a fost captată şi dirijată prin galerii subterane spre Barajul Vidraru. În 1965, când hidrocentrala de pe Argeş a fost dată în funcţie, barajul în cauză era al cincilea în Europa şi al nouălea în lume – după înălţime – iar uzina de la Căpăţâneni dispunea de prima centrală electrică subterană din ţara noastră. Timp de cinci ani şi jumătate, inginerul Iuraşcu a trăi printre muntenii din nordul Argeşului. Dintre toţi i s-a lipit de suflet familia primei sale gazde.

Dureri ascunse

“Drumul de la gara din Curtea de Argeş l-am făcut cu un autobuz IRTA ca vai de lume, care avea două curse zilnice spre Sboghiţeşti, de unde cu rucsacul plin de haine şi conserve şi cu nelipsitul ciocan de geolog mai aveam ceva de mers pâna la Slatina (Nucşoara). Acolo trebuia să găsesc gazdă pentru circa trei săptămâni”, mărturisea cu privirea înceţoşată Niculae Iuraşcu. Dumnealui n-a uitat nici acum faptul că avea obligaţia să-şi anunţe prezenţa la Sfatul Popular şi la Miliţie, justificând-o cu ordinul de serviciu estimând durata şederii şi precizând obligatoriu gazda. Restricţiile erau de înţeles într-o vreme în care o sumedenie de case şi stăpânii lor erau îndoliaţi de pierderea celor dragi, care se împotriviseră chiar şi cu arma în mână comunismului, fuseseră arestaţi, torturaţi, executaţi. Iar pomenirea numelui unuia dintre ei putea fi periculoasă, chiar şi după dispariţia grupului fraţilor Arnăuţoiu, a Jublenilor, a colonelui Arsenescu sau a celui de pe Topolog, al avocatului Dumitru Apostol. Istoria ultimilor ani era tabu şi oamenii aveau buzele lipite pentru asemenea subiecte. La Nucşoara, condamnările pronunţate de tribunalele militare depăşeau un mileniu, astfel că nu se uita vechea deviză “Cine limbă lungă are, cinci ani va săpa la sare!…”. Oamenii îşi ascundeau durerile mai vechi sau mai noi şi evitau să discute chiar şi cu ai lor anumite subiecte delicate. De regulă, muntenii nu-şi prea deschid sufletele în faţa altora, iar când o fac, apoi înseamnă că sunt siguri de probitatea morală a interlocutorului.

Nenea Ghică Ştirboiu – vânătorul

“Nu mai ştiu cum mi-am găsit gazdă, dar în casa lui nea Ghică Ştirboiu şi a soţiei am mâncat, am lucrat pe hărţi, dar mai ales am stat de vorbă seara ceasuri bune, la lumina lămpii cu gaz, până cînd dumnealor se retrăgeau discret în cameră, pentru odihnă… Am sta mult la taclale, dar niciodată n-a adus vorba despre întâmplări recente care-i marcaseră pe oameni, despre durerea lor greu stăpânită sau despre tragedia atâtor vieţi sfărâmate nemilos, când anumite familii fuseseră definitiv despărţite… La vremea aceea eu ştiam foarte puţine lucruri despre asemenea întâmplări şi n-am îndrăznit să aduc vorba despre ele… Şi-apoi, oricât le-aş fi câştigat încrederea, suferinţa era numai a lor, o purtau cu demnitate şi cu capul sus şi n-aveau de ce s-o împartă cu alţii din afară”.
Nenea Ghică îşi alina nostalgia cu poveşti vânătoreşti, căci ca tot munteanul cu ochi ager şi flintă bună, nu se dăduse în lături ca în tinereţe să facă şi un pic de braconaj, din necesitate sau pentru propria-i plăcere. Pe vremea regelui Ferdinand, la Bahna Rusului era foişor de vânătoare şi tânărul Ghică Ştirboiu îşi făcuse faimă de bun ţintaş, ajungând într-o vreme mai mare peste hăitaşi. Ori tocmai reputaţia îi adusese sarcina de a organiza o vânătoare de capre negre pentru “boieri” veniţi din străinătate, care nu aveau asemenea trofee în colecţiile lor.

Suflet de străin

Tânărul inginer Iuraşcu asculta cu sufletul la gură povestea lui nea Ghică, văzând parcă o epocă pe care o cunoscuse numai din filme sau din cărţile citite. Şi nu trebuie să mire faptul, pentru că gazda lui avea talentul unui Calistrat Hogaş, dublat de simţirea lui Al. Brătescu-Voineşti… Aşa a aflat cum au venit “boierii” străini având printre ei un român, vorbitor de engleză. Nea Ghică nu se mai sătura privind armele şi echipamentele de vânătoare sofisticate coborâte din maşini. Oaspeţii au fost omeniţi cu toată grija şi îndemnaţi devreme la somn, căci urmau să plece imediat după miezul nopţii, având multă cale de călcat. Coşuri cu poame proaspete, copane de pui şi alte fripturi, pâine abia scoasă din cuptor, brânză în coajă de brad şi câte alte bunătăţi de-ale gurii au fost plasate cu grijă în samare, pe crupele cailor, împreună cu sticle cu vin, dar mai ales cu nectarul prunelor locului, ţuica strămoşească ascunsă în ploşti pântecoase. De apă nu duceau grijă, căci izvoare erau la tot pasul!…
Ghică Ştirboiu cu câteva ajutoare de nădejde deschideau colana, care preţ de câteva ceasuri a tot urcat spornic spre Lespezi, unde i-au prins zorile şi şi-au putut clăti ochii în frumuseţea fără seamă a căldării de sub Podragu şi Viştea Mare, pe versantul sudic al Făgăraşilor. Acolo au îmbucat ceva, după ce şi-au aşezat în linişte tabăra de vânătoare, montând instrumentele necesare pe trepiede şi pornind pânda. Nea Ghică şi ai lui se retrăseseră cu caii la păscut, căci îşi îndepliniseră prima parte a misiunii.
“În baia de lumină a razelor se adunase mulţime de familii de cornute. Iezii se fugăreau în joacă, întărindu-şi picioarele încă fragede pe stâncile alunecoase sau se lăsau ţesălaţi molcom de limba aspră a caprelor; ţapii se hârjoneau şi ei, încercându-şi în glumă puterea coarnelor în aşteptarea luptelor aprige din vremea boncănitului, ce precede împerecherea”. Un peisaj edenic, de început de lume, evocat de inginerul Niculae Iuraşcu din amintirea povestirii lui nea Ghică. Acesta nu înţelegea de ce străinul încremenise pe scăunelul lui cu arma cu lunetă la ochi, fără a trage, deşi avea în bătaie trofee cum nici nu visase. Niciun foc de armă n-a tulburat pacea acelui colţ de rai până ce soarele a trecut de crugul zilei, iar gingaşele patrupede s-au retras spre locuri mai umbroase, cu iarbă mai fragedă, ducându-se cu mic, cu mare, pe cărări ştiute numai de ele şi ieşind una câte una din bătaia armelor.
Românii lui nea Ghică nu pricepeau ce se întâmplase, cu ce greşiseră, dar nu îndrăzneau să-i tulbure pe oaspeţi şi vraja care parcă stăpânea împrejurimile. Într-un târziu, a fost chemat şi i-a fost dat să asculte prin intermediul translatorului o mărturisire emoţionantă. Străinul pasionat de vânătoare colindase multe ţări în cei 60 ani de viaţă, împuşcase antilope în savana africană, un tigru bengalez prin India, mistreţi şi cerbi prin pădurile poloneze şi tot soiul de vânat ales prin lumea largă. “Ei bine, de caprele negre de aici auzisem adesea, mi-am dorit un trofeu şi am pus la treabă prieteni binevoitori, de am ajuns aici… M-ai întâmpinat ca pe cel mai apropiat prieten, m-ai găzduit şi mi-ai pus pe masă tot ce-ai avut mai bun, cum nu se prea întâmplă prin alte părţi; m-ai adus apoi în acest loc minunat de vânâtoare, având şi ajutorul Celui de Sus pentru o astfel de vreme, dar în faţa bucuriei nestăvilite de viaţă, a dragostei părinţilor pentru odraslele lor necuvântătoare şi neştiutoare a primejdiei ce le pândea, eu – cel vechi şi hârşit în trasul cu puşca oriunde şi în orice – nu am mai fost în stare să apăs pe trăgaci! După lecţia pe care mi-a dat-o azi viaţa, mă voi gândi tare mult dacă o voi mai face vreodată…”.
A rămas mut nea Ghică Ştirboiu auzind aşa ceva şi fiind răsplătit peste aşteptări de străinul pe care-l dusese în acel colţ de rai. Şi mut a rămas şi tânărul Niculae Iuraşcu, auzind incredibila poveste. Sărăciţi de cuvinte suntem şi noi, acum, gândindu-ne că românii noştri n-au avut suflet să-şi cruţe semenii şi să nu-i chinuie sau să ezite să apese pe trăgaci când li s-au dat ordine. S-au purtat ca nişte fiare, dar au fost iertaţi, chiar dacă şi la Poenărei s-ar putea ridica un memorial închinat celor jertfiţi pentru ca noi să putem cunoaşte adevărul despre trecut şi să ne croim altfel viitorul, pornind de la pilda lui nea Ghică Ştirboiu – fie-i ţărâna uşoară şi veşnica odihnă lină, lui şi celor ca el şi ai lui! Tuturor veşnică pomenire, iar celor ca Virgil Baciu să le dea Dumnezeu sănătate şi puterea înfăptuirii în tot ceea ce gândesc spre binele celorlalţi oameni. Amin!
Eva ADAM