Argeş – Domneşti, cultură, spiritualitate, frumuseţe

Cine spune că provincia este ori trebuie, musai, să fie mai prejos de cetate şi de urbanitate? O întrunire a CIC la Domneşti–Argeş, din luna septembrie, mi-a infirmat din plin această opinie destul de răspândită. Mi-am reamintit atunci multe refe-rinţe lirice despre Argeş – “Pe Argeş în jos/ pe un mal frumos” (pop.); “… pe genunchi scriind o carte/ s-o trimită dragei sale/ de la Argeş mai departe” (Eminescu); “Acolo unde-n Argeş se varsă Râul Doamnei/ şi murmură pe ape copilăria mea…”; “Mă-ntorc la tine Argeş,/ ţinut de-odinioară…” (Pillat) – spunându-mi că frumuseţea şi bogăţia dintotdeauna a acestor ţinuturi au fost, sigur, motiv de farmec şi atracţie. Colinele argeşene – “muscelele” – din dealurile subcarpatice scăldate în dulcea lumină a Sudului nu doar încântă ochiul cu peisaje splendide, blând-ocrotitoare şi binecuvântate de rod, ci şi prilejuiesc vizitatorului bucuria întâlnirii unor oameni aleşi perpetuând o tradiţie vie, specifică locurilor.
Vizita în Argeş mi-a confirmat ideea că roadele pământului nu sunt doar aurul din subteranele munţilor,  păduri şi ape ca lacrima, grâne, livezi şi vii, ci şi oamenii de-o calitate aparte. De ce oare n-am privi omenescul ca pe comoara cea mai de preţ a unui ţinut, a unui context socio-uman şi cultural, pe care anumite zone ale României sunt – au fost mereu – în măsură să o dea ţării lor şi umanităţii? Există astfel de zone în România care au dat, bunăoară, cel mai mare număr pe suprafaţă terestră de academicieni, cercetători şi oameni de cultură în diferite domenii, altele – cel mai mare număr de creatori în artă, ştiinţă, cultură, literatură etc. Putem numi, de pildă, o zonă anume care circumstanţiază Sibiul cu Răşinarii, Săliştea, Dumbrava, ori Făgăraş; Bistriţa-Năsăudului cu câteva localităţi celebre de acolo; Nordul Moldovei cu Bucovina care a umplut cultura română de cărturari, poeţi, critici, istorici, artişti celebri. Aceste zone nu sunt singurele, dar mai pregnant ca altele, ele au dat României oameni de excepţie, de calitate profesională, morală şi spirituală pilduitoare, fie că au fost şi sunt academicieni, cercetători, ingineri şi medici, profesori, scriitori, militari de carieră ori politicieni, fie că administrează localităţile ori muncesc pământul.
Cu siguranţă, Argeşul cu Domneşti, Curtea de Argeş, Nucşoara, Corbi, Florica, Goleşti şi multe alte localităţi aşternute pe dealurile domoale de la picioarele Carpaţilor Meridionali ori urcând până sub pintenii de piatră ai munţilor se adaugă acestor zone. Cu câtva timp în urmă, un cercetător atrăgea atenţia asupra incredibilei rezerve de bogăţie – umană şi materială, spirituală şi tradiţională – a zonelor adiacente Munţilor României. Constaţi aceasta în Argeş, ţinut populat de-o stirpe de oameni aleşi, cu ascendenţă în muntenii ce au coborât demult, în istorie, de pe plaiurile înalte din Meridionalii ce nu separau, ci uneau Valahia de Transilvania. Ei au continuat până azi o tradiţie aparte în spaţiul românesc şi, probabil, şi pe alte meridiane ale lumii, unde se vor fi aflând urmaşii lor.
Aflate nu departe de Bucureşti – azi la cel mult o oră cu maşina, pe vremuri la 2-3 ore de drum în goana cailor, călare ori cu trăsura – blândele plaiuri argeşene au oferit din vechime nu doar locuri de rezidenţă curţii feudale, aristocraţiei şi intelighenţiei din Muntenia, ci, la o adică, în vremuri de bejenie, şi adăpost de orice năvăliri şi ostilităţi barbare. În istoria recentă, satele de sub munţi învecinate cu ziduri şi tainiţe din stânci ori cu poteci ce urcă sprinten spre piscuri au fost locuri de rezistenţă anticomunistă şi anticolectivistă, căci istoria interferă oriunde cu locurile. Aşa se face că unele sate argeşene n-au fost colectivizate. Nu întâmplător, “pe Argeş în jos/ pe un mal frumos”, au fost alese locuri pentru reşedinţe şi ctitorii voievodale celebre – “loc de monastire/ şi de pomenire”. Neagoe Basarab şi-a zidit mănăstirea pe urme mai vechi ale unui legendar şi neaoş Negru Vodă, îmblânzind sălbăticia locurilor şi continuând o tradiţie preluată apoi şi de Radu de la Afumaţi, iar una din Doamnele Ţării Româneşti urmărită de duşmani s-a înecat în râul numit azi al Doamnei, ce coboară din munţi, traversând ţinutul de la nord la sud. Celebre familii boiereşti au avut reşedinţe în Argeş: Goleştii în sec. XVII, Brătienii făuritori de istorie modernă în sec. XIX şi alţii care şi-au transmis numele de întemeietori unor localităţi precum: Muşăteşti, Stroeşti, Costeşti, Ştefăneşti, Goleşti, Cândeşti, Zamfireşti etc. Unele toponime conotează clasa şi categoria socială, precum Jupâneşti, Ţigăneşti, Băjeneşti, altele ocupaţia şi originea precum Ciobăneni, Pământeni, Ungureni, Bădeşti. La Curtea de Argeş au ctitorit şi s-au îngropat pentru eternitate unii voievozi şi apoi regii României, încât istoria e sădită aici nu doar în numele locurilor, ci şi adânc în pământ, în lemn şi în piatră.
Întâlnirea CIC de la Domneşti, a intelectualilor zonei, a întrunit personalităţi culturale, primari, consilieri şi cetăţeni din comunele argeşene, confirmându-mi că o bună tradiţie spirituală magnetizează aici prin cultură şi-i implică nu doar pe argeşeni, ci şi pe prietenii şi vecinii lor vâlceni, pe câţiva din Transilvania şi pe alţii din Bucureşti. Cum să evoc atmosfera? Destul să-i numesc pe academicianul George Păun, rezident la Curtea de Argeş, o personalitate de rezonanţă internaţională ce înnobilează orice context uman şi o dată mai mult comunitatea în care se află, făcând periferia să concureze şi să devanseze, cultural, centrul şi pe scriitorii Ioan Hiru şi George Baciu, profesorii din Domneşti, care energizează educativ şi cultural viaţa comunei lor. Academicianul Gh. Păun a coordonat întâlnirea iubitorilor de cultură (de unde denumirea clubului, CIC), încoronând cu prezenţa domniei sale manifestarea găzduită excelent şi regizată abil de prof. director G. Baciu. Destul să mai spun că în Domneştiul cu tradiţie legendară şi aristocratică apare o excelentă revistă culturală, “Pietrele Doamnei”, coordonată de poetul şi profesorul de istorie G. Baciu, că prof. Ion C. Hiru a publicat zeci de cărţi, de istorie, documentare, monografii, romane, iar G. Baciu asemenea, pe urmele maestrului. Cei doi îşi îndeplinesc exemplar rolul de mentori în viaţa comunităţii, căci oamenii sfinţesc – nu-i aşa? – locul în care trăiesc.
Câte comune din România au, precum Domneştiul, la o populaţie de circa 3.300 locuitori, o revistă culturală competitivă, un liceu renumit şi o bibliotecă de peste 60.000 volume, cu un consistent şi valoros fond de carte, pensiuni numeroase şi instituţii ce concurează urbanitatea? Puţine ori niciuna. Topos cu rezonanţă istorică şi spirituală de veche reşedinţă voievodală – a primilor domni munteni, Basarabii, Domneştiul dispune de o asociaţie culturală, “P. Ionescu Muscel”, căci personalităţile locului activează şi în posteritate, dând nume instituţiilor de azi şi contribuind la emanciparea culturală a comunei. Primarul Nicolae Smădu e partener în toate “construcţiile” materiale şi susţinător implicat în activităţile culturale şi spirituale ce aduc beneficii şi faimă Domneştilor. Obiectivele administraţiei – Centru de sănătate, liceu renovat, piaţă amenajată pentru târgul tradiţional de produse specifice zonei, teren de sport, centru informatizat la Biblioteca “Luca Paul” etc. – sunt realizate la standarde actuale, din resurse proprii ori prin proiecte de finanţare. Primarul ştie că numai încoronate de dimensiunea cultural-educativă realizările materiale dăinuie în timp! La Domneşti-Argeş se confirmă că atunci când primarul, el însuşi iubitor de cultură, atrage-n echipa sa oamenii valoroşi ai locului, reuşita managerială şi atingerea standardelor de calitate sunt asigurate.
La întîlnirea CIC au fost prezenţi la Domneşti, în exemplară şi impresionată fraternitate, primari împreună cu consilieri locali şi cetăţeni de marcă ai comunelor lor, din Corbi, Nucşoara, Domneşti, Curtea de Argeş, dar şi prieteni din Râmnicu Vâlcea, din Societatea Culturală “Anton Pann”. S-au lansat şi prezentat cărţi de către autori şi editori (Ion C. Hiru, Terezia Filip, V. Ş. Cisteianu), s-au evocat perso-nalităţi, s-a vorbit despre dizidenţă şi rezistenţă prin cartea “Celebrităţi din negura uitării”, lansată de I.C. Hiru, ori prin romanul “Jar şi diamante de Igniş” de Teresia Bolchiş-Tătaru, editat la Alba Iulia. Au fost evocaţi eroii din Munţii Nucşoarei (d-na Elena Arnăuţoiu), s-au citit poeme şi s-au intonat versuri patriotice şi istorice (poeta Oxana Cârlan), iar soprana Rodica Anghelescu ne-a delectat cu muzică clasică şi populară, s-au mărturisit experienţe creative şi spirituale (Marin Voican Ghioroiu), s-au etalat sculpturile în lemn ale meşterului Ion Rodoş, din Nucşoara, realizate cu elevii din atelierul său. Au fost prezenţi oaspeţi din Bucureşti, Piteşti, Alba Iulia, Baia Mare, Chişinău. S-au acordat diplome şi distincţii – semn de recunoaştere şi excelenţă într-o atmosferă efervescentă care i-a încântat şi i-a nutrit spiritual pe cei prezenţi. Orice participant a putut pleca de la Domneşti cu sufletul plin. Seara, la ieşire, după circa 4 ore de activitate intensă cu sala plină, pe treptele Casei de Cultură, o voce exclama: “Splendid! Rar ai să poţi vedea aşa ceva în Bucureşti!” Cuvintele defineau astfel, la superlativ, nu absenţa culturii din capitală, ci calitatea întrunirii de la Domneşti, în care splendide şi pilduitoare au fost fraternitatea şi comuniunea prin cultură.
Invitată de onoare, doamna Elena Florea Arnăuţoiu, rezidentă azi în Câmpulung-Muscel, a conferit întâlnirii valoare de memento istoric. Sora fraţilor Toma şi Petre Arnăuţoiu, care au iniţiat şi condus rezistenţa anticomunistă din Munţii Nucşoarei, singura supravieţuitoare a regimului concentraţionar dintr-o întreagă familie exterminată de Securitatea comunistă, a evocat calvarul familiei sale, pe fraţii-eroi şi martiri şi anii săi de închisoare – 7 (şapte!) – conferind manifestării o notă emoţională aparte. În vârstă acum de 93 ani, dar cu o voce fermă şi-o tonică atitudine, contaminantă, Doamna suferinţelor româneşti, a istoriei noastre mutilate de comunism a evocat în atmosfera sălii pline de liceeni, profesori, cetăţeni ai localităţii şi invitaţi, supliciile închisorii, barbaria inchizitorilor care-i plasau pe deţinuţi în celule învecinate, pe părinţi cu copiii, pe fraţi cu fraţii, spre a-i face să asiste unii la suferinţele celorlalţi, sporind astfel tortura şi în plan psihic. Ascultând relatarea, m-am întrebat unde îşi va fi găsit regimul, în blândul şi mioriticul popor român, inchizitori şi torţionari cu o conduită atât de barbară? Fraţii Arnăuţoiu şi tatăl lor au fost executaţi în 1959 la Jilava, iar mama, cu puţin timp înainte de termenul eliberării – după 10 ani de închisoare – printr-o injecţie letală. Acesta era universul concentraţionar dinăuntrul şi dinafara închisorii în România obsedantelor decenii, pe când noi, maturii de azi, eram copii fericiţi şi învăţam la şcoală nu despre tragedia colectivizării şi a rezistenţei la regimul impus cu o brutalitate indicibilă, ci poezii despre partid şi istoria lui glorioasă, despre conducătorii iubiţi şi fericirea socială adusă de comunism.
Vizitând Argeşul, îţi doreşti firesc să ajungi la Nucşoara, să vezi munţii, casele, locurile în care s-au născut şi au trăit oamenii aceia de pilduitoare verticalitate morală, familia Arnăuţoiu, Ion, Petre, Toma, Alexandru Moldoveanu, Ion şi Cornel Drăgoi, Constantin Jubleanu, Elisabeta Rizea şi alte femei ale Nucşoarei, atâţia care au iniţiat rezistenţa faţă cel mai distructiv regim din istoria modernă. Distructiv de valori umane şi spirituale, de moralitate şi de memorie naţională! Nucşoara familiei Arnăuţoiu, a Elisabetei Rizea, originară din Domneşti, a “Doctorului” Ionel Marinescu, a Ecaterinei Marinescu şi Matildei Jubleanu etc., opu-nându-se şi rezistând, a salvat demnitatea românească şi ideea de libertate a individului, infirmând că românii au acceptat pasivi ori au fost complici mefientului regim ce a secerat fără milă zeci de mii de intelectuali, preoţi, ţărani, politicieni, tineri, şi, odată cu ei, principiile societăţii libere şi democratice: proprietatea, libertatea şi demnitatea, credinţa şi tradiţia făurite şi sporite în secole. Într-un mod subtil şi imperceptibil, societatea românească suferă şi azi de pe urma acestei ştirbiri grave a fiinţei noastre naţionale. O asemenea rănire dureroasă, purtată ca un stigmat, se cere vindecată în timp.
Patru lucruri pilduitoare despre Argeş am aflat la Domneşti: 1. Cultură şi creativitate efervescente şi neobişnuite în alte comune şi în multe oraşe din ţară. 2. O zonă rezidenţială pentru iluştri bărbaţi ai României din timpuri voievodale până-n istoria recentă: Radu Negru, Basarabii, Goleşti, Brătienii, regii, ofiţeri disponibilizaţi de guvernul P. Groza, precum Toma Arnăuţoiu şi col. Arsenescu, dar şi pentru dizidenţi precum C. Noica şi Al. Paleologu, cu domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel, vizitaţi uneori de amici ca N. Steinhardt. Unii scriitori au avut aici rezidenţe: L. Rebreanu la Valea Mare, unde a finisat “Răscoala”, a scris” Jurnalul” şi romanul “Gorila”, Ion Pillat la Florica – unde a şi-a scris volumele lirice. 3. Rezistenţă eroică anticomunistă şi anticolectivistă precum grupul din Munţii Nucşoarei condus de fraţii Arnăuţoiu, cel mai ofensiv şi mai longeviv din grupurile anticomuniste ce au populat Munţii României. 4. Ctitorii creştine şi reşedinţe voievodale timpurii ce au făcut din zonă centrul creştinătăţii româneşti.
Aceste aspecte memorabile dau locurilor o energie şi un farmec aparte. O reverenţă adâncă – semnul nostru de preţuire şi recunoştinţă pentru cei care au perpetuat cu preţul vieţii adevărul istoriei şi verticalitatea morală a înaintaşilor!
Există în istoria Domneştilor o continuitate, mai fermă ori mai discretă, cu adevărat domnească – nobilă adică – venind pe firul istoriei, din vechime, începând cu legendarul Radu Negru, coborâtor din Ţara Făgăraşului. Urmaşii muntenilor de odinioară, profesori şi intelectuali ai comunei, proprietari şi gospodari fac faima Domneştiului de azi, într-o solidaritate culturală efervescentă şi creativă, care echivalează periferia cu centrul ori face din zona lor un centru al spiritualităţii româneşti.

Terezia FILIP

 

Din viaţa şi opera marilor scriitori români – GEORGE COŞBUC

Motto: “Sunt suflet în sufletul neamului meu
Şi-i cânt bucuria şi-amarul
Sunt inimă-n inima neamului meu
Şi-i cânt şi iubirea şi ura”.  (“Poetul”)  

Versurile din poezia menţionată definesc esenţa întregii creaţii poetice a lui George Coşbuc, reflectă concepţia acestuia despre poezie şi menirea scriitorului în societate. Mâine se vor împlini 146 ani de la naşterea poetului: 20 septembrie 1866. A văzut lumina zilei în comuna Hordou (astăzi George Coşbuc) din judeţul Bistriţa-Năsăud, fiind al optulea copil al preotului Sebastian Coşbuc şi al Mariei (n. Avram). În satul natal se familiarizează cu limbile şi literaturile clasice (greaca şi latina), precum şi cu limba germană. Începe să scrie versuri încă de când era elev la liceul din Năsăud, unde era o atmosferă cultural-patriotică stimulativă pentru actul de creaţie. Primele poeziile le publică în revista şcolii – “Muza someşană” – a Societăţii de lectură “Vistus romana rediviva”, care funcţiona în cadrul liceului. În anul 1887 se stabileşte la Sibiu, fiind chemat de Ioan Slavici, ca redactor al revistei “Tribuna”, iar în anul 1889, la recomandarea tot a lui Slavici, este chemat la Bucureşti de Titu Maiorescu. Recomandarea cuprindea aceste cuvinte: “… trebuie sa facem tot ce ne stă în putinţă ca talentul acesta să ajungă la deplina lui desfăşurare”. Aici, în capitala ţării, împreună cu poetul Al. Vlahuţă editează revista “Semănătorul”, la a cărei conducere, în anul 1902, va veni savantul Nicolae Iorga. După venirea la Bucureşti, i s-a interzis să mai revină în Transilvania timp de aproape două decenii. Nici la moartea părinţilor nu i s-a îngăduit să vină Hordou. Abia după anul 1908 a putut sa revadă Transilvania. Poetul O. Goga relatează o scenă emoţionantă la care a fost martor şi care s-a petrecut la Sibiu, în ziua când s-a reîntors Coşbuc după o absenţă de douăzeci de ani: “… palid, bolnav, neurastenic, copleşit de amintirile tinereţii, voluptatea revederii îl durea. Se nimerise tocmai o serbare culturală. Lumea era adunată într-o sală de conferinţe. M-a rugat să-l duc acolo, fără să suflu un cuvânt. L-am dus. S-a retras într-un colţ de balcon. Privea, cu un tremur pe pleoape, în toate părţile, la ţăranii din Răşinari, la costumele de la Sălişte, la ceata de preoţi. O mişcare s-a produs subit în sală. Cineva l-a recunoscut. Lumea întreagă s-a ridicat în picioare să-l vadă, să-l aclame. Deodată, un glas de preot, tărăgănat, a început cântecul şi într-o clipă, femei, bărbaţi, copii s-au asociat, a cântat toată lumea şi cânta şi el plângând: “Pe umeri pletele-i curg râu/ Mlădie ca un spic de grâu,/ Cu şorţul negru prins în brâu/ O pierd din ochi de dragă”. În anul 1916 este ales membru activ al Academiei Române. Într-un stupid accident de automobile, îi moare unicul său fiu, Alexandru. Zdrobit de durere, George Coşbuc se stinge subit din viaţă la 9 mai 1918 şi este înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti. Nu împlinise 52 de ani. În literatura română, George Coşbuc a rămas şi va rămâne ca un mare poet şi un remarcabil traducător din literatura universală. A tradus din limba greacă epopeea “Odiseea” de Homer, din limba latină epopeea “Eneida” de Vergiliu, din sanscrită a tradus drama “Sakundala” de Kalidasa – cel mai mare poet al Indiei din toate timpurile (a trăit la sfârşitul sec. al 4-lea – începutul sec. al 5-lea d.Hr). A mai tradus poemul “Divina comedie” de Dante Aleghieri – cel mai mare poet al Italiei; din limba engleză a tradus “Mazepa” de Byron, iar din germană, drama romantică “Don Carlos” de Schiller. Poezia lui George Coşbuc, privită în ansamblul său, se înscrie printre valorile clasice ale literaturii române, iar poetul a devenit, cum însuşi s-a definit, “suflet în sufletul neamului său”, cântându-i “bucuria şi-amarul”. Originalitatea poetului se află versurile inspirate din viaţa satului, în invenţia poetică, în modalitatea în care conştiinţa poetului s-a acordat cu aspiraţiile poporului român, cu istoria sa, cu folclorul şi cu frumuseţile naturii în care a copilărit. Peisajul natal, evenimentele fundamentale din viaţa satului – naşterea, nunta, moartea – îl vor fermeca într-atât pe copilul George, încât, mai târziu, impresiile produse de acestea îl vor ajuta să-şi făurească, în cea mai mare măsură, universal său poetic. Poet artizan, căutător de noi forme prozodice, George Coşbuc reprezintă în chip esenţial spiritualitatea românească. Din intenţia poetului de a realiza o epopee a neamului românesc, întemeiată pe folclor au rezultat două poeme de o rară frumuseţe: “Nunta Zamfirei” şi “Moartea lui Fulger”, poeme în care transfigurează artistic două evenimente fundamentale ale vieţii, aşa cum le trăieşte de veacuri poporul român. În urarea pe care le-o face Mugur-Împărat celor doi miri este exprimată dragostea de viaţă a poporului român: “Cât mac e prin livezi/ Atâţia ani la miri urez!/ Şi-un prinţ la anul! Blând şi mic,/ Să crească mare şi voinic,/ Iar noi să mai jucăm un pic/ Şi la botez!” În “Moartea lui Fulger” se confruntă pesimismul şi optimismul ca atitudini şi concepţii despre viaţă şi moarte, poemul încheindu-se  cu versurile: “Din codru rupi o rămurea,/ Ce-i pasă codrului de ea:/ Ce-i pasă lumii-ntregi/ De moartea mea!” În poezia “Lupta vieţii” se exprimă îndemn şi optimism: “O luptă-i viaţa, deci te luptă/ Cu dragoste de ea, cu dor”. Frumuseţea poeziei erotice constă în spectacolul sentimentelor şi al pasiunilor: de la criza puberală din “La oglindă”, la sfială, candoare, şagă, patimă, vrajbă. “Nomad una” exprimă un principiu al eticii populare: “Să-mi cânte lumea căte-o vrea/ Mi-e dragă una şi-i a mea./ Decât să mă dezbar de ea/ Mai bine-aprind tot satul!” Sinteza poeziei sociale a lui Coşbuc este “Noi vrem pământ”, care exprimă un puternic îndemn la revoltă, pentru a spulbera orice urmă de oprimare: “Când nu vom mai putea răbda,/ Când foamea ne va răscula,/ Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa/ Nici în mormânt!” Coşbuc este primul nostru poet prin care glasul ţără-nimii răsună în lirica română modernă, cu ecouri din universal ei uman. Poezia lui a adus, în atmosfera străbătută de un fals pesimism a epigonilor lui Eminescu, un suflu nou, proaspăt, luminos, cu rădăcini în optimismul milenar al poporului român, căruia i-a cântat “bucuria şi amarul”, “iubirea şi ura”, fiind “suflet în sufletul neamului său”.

Prof. Constantin VOICULESCU

Constantin Duţă – “Viaţa ca o amintire”

Structurată în cinci articole, cartea cuprinde poezii şi proză lirică şi confirmă din plin excepţionala cugetare a filozofului Constantin Noica: “Orice creaţie se naşte dintr-un plâns şi o tăcere”. Creaţia poetică a domnului C. Duţă este fructul dragostei de părinţi, de soţie şi copii, de ţară şi neam, de satul natal şi de frumoasa vale a Topologului, de rude, vecini şi prieteni, al dragostei de oameni şi al credinţei în Dumnezeu. Constantin Duţă este, prin excelenţă, un poet liric, cu un suflet sensibil, plin de dragoste, dor şi duioşie, un suflet care acumulează trăiri, impresii, gânduri care îl frământă până la nevoia de expresie, iar aceasta se produce printr-o adevărată ţâşnire a lirismului, luând forma poeziei sau a prozei lirice. Titlul volumului – “Viaţa ca o amintire” – are o mare încărcătură afectivă şi o deosebită valoare expresivă, amintind de o cugetare a unui scriitor romantic german: “Amintirile sunt singurul rai din care nu putem fi izgoniţi”, iar George Sand numea amintirea ca fiind “parfumul sufletului”. În “Cuvântul autorului”, poetul C. Duţă mărturiseşte că a adunat de-a lungul vieţii “crâmpeie de amintiri, gânduri şi imagini”, iar acum bunicii şi părinţii, satul, copilăria, adolescenţa şi tinereţea i-au rămas în amintiri, care-i dau o nouă viaţă, o nouă dragoste de viaţă, i-au clădit personalitatea. Edificatoare este poezia “Mă cheamă” din capitolul I, intitulat “Eu” (Singur): “Stau liniştit şi cad pe gânduri,/ Ce rău îmi pare c-am plecat!/ Mă cheamă casa dintre râuri/ Cu tot ce-n ea eu am lăsat”.
Alte poezii şi fragmente de proză lirică evocă figura mamei şi a tatălui, imaginea satului Neagoş de pe Valea Topologului, casa părintească, obiceiuri ale satului, munci specifice, jocuri din copilărie, frumuseţi ale naturii locale, precum în poezia “Noapte de vară”. Dacă primul capitol se referă la copilăria şi adolescenţa poetului până la părăsirea locurilor natale de către acesta, capitolul al II-lea evocă chipul celei care i-a fost soţie devotată – Aurelia Duţă – originară din satul Vâlsăneşti, comuna Muşăteşti, de pe o altă frumoasă vale – cea a Vâlsanului. Aurelia este numită “copilă fără copilărie”, deoarece a rămas, de mică, orfană de mamă. Poeziile şi fragmentele în proză din cap. al III-lea, intitulat “Noi” (Împreună) prezintă viaţa de cuplu a lui Constantin şi a Aureliei Duţă. Creaţiile exprimă clipele de iubire a celor doi de când s-au cunoscut şi şi-au jurat credinţă, precum în poezia “Promisiune”. Alte poezii sunt dedicate celor doi copii
– Florian şi Mihaela, unor întâmplări şi evenimente din viaţa familiei Duţă. Poeziile din cap. al IV-lea, intitulat “Eu” (Singur, din nou) exprimă sentimente de tristeţe, o tristeţe apăsătoare provocată de trecerea în nefiinţă a Aureliei – soţie credincioasă şi mamă iubitoare: “Singur sunt, răpit de jale,/ Am un dor în gând ascuns./ Când mi-ai apărut în cale/ Şi-ai zâmbit, mi-a fost de-ajuns”. Memorabile, din acest capitol, sunt poeziile “Culoarea jurământului” şi “Mi-e dor”.
Cel de-al cincilea capitol, intitulat “Ceilalţi”, cuprinde poezii care exprimă amintiri ale unor întâmplări şi evenimente petrecute împreună cu colegi şi prieteni, impresii şi trăiri provocate de acestea. Alte poezii înfăţişează peisaje de pe frumoasa vale a Topologului. Versurile din acest volum sunt ca o melodie încărcată de duioşie, o melodie ce vine de la imaginea casei părinteşti, a bunicilor şi a părinţilor, a copilăriei şi a adolescenţei, până la anii când a simţit nevoia să le exprime în versuri clasice, cu ritm şi rimă, sub formă de catrene şi într-un stil limpede. Poeziile domnului C. Duţă se bazează pe o sinceritate a lirismului, înnobilează sufletul cititorului şi sunt o fereastră deschisă copiilor săi, nepoţilor şi urmaşilor acestora, stabilind astfel o duioasă şi trainică legătură între generaţii.

Prof. Constantin VOICULESCU

O nouă ediţie a “Nopţilor de Poezie de la Curtea de Argeş”

Timp de aproximativ o săptămână, ca de obicei la jumătatea lunii iulie, municipiul Curtea de Argeş
a fost capitala mondială a liricii. Întâlnirile s-au consumat la Bucureşti, în “Sala Oglinzilor” de la Uniunea Scriitorilor din România, la Curtea de Argeş – Centrul de Cultură şi Arte “George Topîrceanu” şi Muzeul Municipal, dar şi excursii în Carpaţi, la Cetatea Poenari şi la Barajul Vidraru, dar şi la Corbi, la vestita mănăstire de piatră.
Festivitatea de închidere a celei de-a XVI-a ediţii a Festivalului Internaţional “Nopţile de Poezie de la Curtea de Argeş” avut loc în seara zilei de luni, 16 iulie, la Muzeul Municipal. La ceremonia de decernare a premiilor Academiei Internaţionale Orient-Occident au fost prezenţi, pe lângă organizatori şi participanţi, directorul instituţiei gazdă, arh. Florin Scărlătescu, consilierul local Ştefan Dumitrache şi viceprimarul oraşului, Cristian Mitrofan. Juriul festivalului a fost alcătuit din poeta Carolina Ilica (preşedinte şi director artistic), prof. univ. dr. Ovidiu Ghidirmic (Universitatea din Craiova), Georgeta Adam (critic literar) şi directorul cotidianului judeţean “Argeşul”, Mihai Golescu, vicepreşedinte al Fundaţiei “Academia Internaţională Orient-Occident”. La această ediţie au fost acordate următoarele premii: Premiul “Valahia” pentru traduceri din limba română: Adrian George Săhlean (SUA) – traducător, eseist, psihanalist, academician; Premiul European pentru Poezie: Tozan Alkan (Turcia) – poet, eseist, traducător, profesor, academician; Premiul Internaţional “Orient-Occident” pentru arte: Annabel Villar (Uruguay) – poetă, eseistă şi traducătoare; Premiul Naţional pentru Literatură: Corneliu Antoniu (România) – poet, eseist, prozator, editor; Marele Premiu Internaţional pentru Poezie: Khalid Kaki (Irak-Spania) – poet, eseist, prozator, muzician, traducător. Trofeele oferite laureaţilor, păstrate în lăzi de zestre artizanale, au fost create după o idee a sculptorului argeşean Gh. Iliescu-Călineşti şi au fost turnate în bronz de artistul plastic Traian Duţă.

Vladimir ALBU

Tudor Arghezi: poet, prozator, traducător, ziarist (21/23 mai 1880 – 14 iulie 1967)

Numele de familie este Ion N. Theodorescu şi este originar din Cărbuneşti, jud. Gorj, judeţ care a dat României şi lumii pe genialul Constantin Brâncuşi. Pseudonimul Arghezi ar proveni, după mărturisirea poetului, de la Argesis – numele dac al Argeşului. Se ştie însă  că pe mama sa o chema Rozalia Arghesi, iar viitorul poet, la 11 ani, răzvrătindu-se împotriva tatălui său, excesiv de autoritar, a părăsit căminul familial, fiind nevoit să-şi câştige singur existenţa muncind din greu. Numele de Arghezi provine, aşadar, din numele de familie al mamei: Arghesi.
Prima poezie şi-a intitulat-o “Tatălui meu” şi a fost publicată în revista lui Al. Macedonski, “Liga Ortodoxă”, în 1896, sub semnătură Ion Theo. Poetul avea 16 ani, vârsta la care a debutat şi genialul său înaintaş – M. Eminescu. În anul 1897 s-a angajat ca laborant la Fabrica de Zahăr din Chitila, iar în luna februarie 1900 s-a retras la Mănăstirea Cernica, sub numele de Iosif, ca monah. Tot în anul 1900 a fost hirotonisit diacon la Mitropolie, unde va colabora cu mitropolitul Iosif Gheorghian la traducerea unor cărţi religioase. Între 1905-1910 s-a aflat la Fribourg, în Elveţia, pentru a-şi continua studiile teologice într-o mănăstire de cordelieri (călugări franciscani – călugări din ordinul întemeiat de Francisc din Assisi la începutul sec. al XIII-lea). Aici, tânărul monah nu s-a lăsat convertit la catolicism şi a renunţat definitiv la haina monahală. A întreprins călătorii în Elveţia, Franţa şi Italia, a început să lucreze, la domiciliu, piese pentru ceasornicărie, pentru a-şi câştiga cele necesare existenţei. Pe la sfârşitul anului 1910 (avea 30 ani), s-a întors în ţară pentru a-şi rezolva situaţia militară. Devine unul dintre redactorii revistei de orientare socialistă “Facla”, iar în 1915, împreună cu Gala Galaction, editează revista “Cronica”, unde publică poezia “Belşug”, considerată ca moment de referinţă în evoluţia liricii argheziene. În anul 1916 s-a căsătorit cu Paraschiva Burda, cu care a alcătuit o familie bazată pe înţelegere şi armonie. Vor avea doi copii: Miţura – n. 1925 şi Baruţu – n. 1926.
În anul 1917 a colaborat, alături de I. Slavici, la revista “Gazeta Bucureştilor”, considerată a fi reprezentat presa oficială în timpul ocupaţiei germane. După război a fost întemniţat la închisoarea Văcăreşti, împreună cu ceilalţi colaboratori la revista “Gazeta Bucureştilor”, toţi fiind acuzaţi de “trădare şi colaboraţionism”. Au fost eli-beraţi la sfârşitul anului 1919, în urma intervenţiei energice a lui N. Iorga. În perioada 1922-1924 a condus revista “Cugetul românesc”, împreună cu poetul Ion Pillat, revistă înfiinţată din iniţiativa lui Ion C. Brătianu şi destinată celei mai prestigioase intelectualităţi româneşti de la acea dată. Aici au colaborat N. Iorga, L. Blaga, V. Voiculescu, N. Crainic, Gala Galaction, George Bacovia, Ion Minulescu, Aron Cotruş, M. Sadoveanu, Camil Petrescu ş.a. În paginile acestei reviste, Tudor Arghezi publică poeme, psalmi în proză, amintiri din închisoare, pamflete, medalioane, cronici. Tot aici, Arghezi publică prozele lui Urmuz. În anul 1927, Tudor Arghezi îşi publică primul volum de versuri intitulat “Cuvinte potrivite”, volum care marchează un moment de refe-rinţă în evoluţia poeziei române. Volumul se deschide cu poezia “Testament”, o adevărată artă poetică a lui Tudor Arghezi, considerat a fi un poet al trudei  şi al harului. La apariţia volumului, Felix Aderca spunea: “A apărut între noi şi cartea mult aşteptată a poetului pe care de douăzeci de ani îl caută, îl suspină şi îl recită cu ochii închişi sufletele însetate”. Dar spiritul rebel al liricii sale, inovaţiile din arta poetică au scandalizat cercurile oficiale, gustul estetic comun, chiar şi pe unii mari poeţi contemporani. În anul 1928, Tudor Arghezi editează o revistă cu totul inedită prin format, dar şi prin conţinut: “Bilete de papagal”. În paginile ei minuscule au publicat scriitori de frunte ai literaturii române, precum M. Sadoveanu, George Topîrceanu, Ionel Teodoreanu, Gala Galaction, Adrian Maniu, Geo Bogza, Emil Botta ş.a. Tot aici, Arghezi a impus o nouă specie literară –  tableta, unde arta de pamfletar şi de  polemist a poetului s-a făcut remarcabilă prin volumele de tablete “Icoane de lemn”, “Poarta neagră”, “Tablete din Ţara de Kuty”, “Pagini din trecut”, “Lume veche, lume nouă”, “Tablete de cronicar”, “Cu bastonul prin Bucureşti” ş.a.
“Icoane de lemn” şi “Poarta neagră” cuprind mărturii ale unor experienţe cruciale din viaţa poetului: mănăstirea şi închisoarea. Un alt moment de referinţă pentru estetica argheziană este volumul de versuri “Flori de mucigai”, carte ce constituie cea mai masivă operă de valorificare estetică a urâtului din întreaga literatură română. Titlul volumului este un oximoron cu ecou din  “Florile răului”, de Baudelaire, un oximoron care sugerează o lume a valorilor pervertite, alterate: flori – su-gestia frumuseţii şi a purităţii; mucigai/mucegai – sugestia urâtului, a întunericului şi a putregaiului. Cartea prezintă o lume stranie şi dezolantă a închisorii şi a mahalalei bucureştene de odinioară. Sunt prezentate scene şi personaje din închisori şi mahalaua bucureşteană, precum: masa de seară a puşcăriaşilor, încăierarea la rişcă, defilarea în lanţuri; tâlharul, ţiganca florăreasă, hoţul “cucernic”, dezertorul, estropiatul (schiloditul) ş.a. Poeziile sunt scrise într-o limbă de o rară expresivitate, rezultată dintr-o împerechere inedită de cuvinte de argou, cu cuvinte delicate şi suave, pitoreşti şi erotice.
Opera poetică a lui Tudor Aghezi se completează cu volumele “Cărticica de seară”, “Hore”, “1907 – Peizaje”, “Cântare omului”, “Stihuri pestriţe”, “Poeme noi”, “Silabe”, “Noaptea” – volum apărut în anul 1967, anul morţii poetului. Proza cuprinde romanele: “Ochii Maicii Domnului”, “Cimitirul Buna Vestire”, “Lina”. În anul 1965, Arghezi a fost sărbătorit la 85 ani de viaţă, ca poet naţional. Recunoaşterea valorii sale a fost confirmată şi prin acordarea premiului internaţional “Herder” al Universităţii din Viena. S-a stins din viaţă în seara zilei de 14 iulie 1967, la aproape un an de când se stinsese şi devotata lui soţie, Paraschiva, la 29 iulie 1966. Au fost înmormântaţi în grădina casei de la Mărţişor. Pe mormânt sunt două epitafuri scrise de poet, primul fiind dedicat soţiei: “Mă chemi din depărtare şi te-ascult./ N-o să te fac, pierdută, să mă aştepţi prea mult”.  Al doilea epitaf se referă la poet: “Tudor Arghezi/ Născut la 21 mai 1880 în Bucureşti/ Cu originea pământească în Gorj/ Stins şi înhumat aici în Mărţişor”.
În literatura română, Tudor Arghezi a rămas ca un mare poet, pamfletar de o deosebită violenţă verbală, romancier şi traducător din literatura universală. Se distinge în galeria marilor poeţi români prin întinderea şi varietatea liricii sale: bogăţia registrului tematic, diversitatea formulelor de expresie poetică şi densitatea stilului. Aceste trei caracteristici definitorii  ale liricii argheziene formează un tot inseparabil. Arghezi e un poet de tip proteic, adică un poet capabil să ia numeroase înfăţişări în expresia poetică, uneori contradictorii. El însuşi se defineşte astfel în poezia “Portret”: “M-am zămislit ca-n basme cu şapte frunţi şi şapte/ Grumazi şi şapte ţeste./ Cu-o frunte dau în soare, cu celelalte-n noapte./ Şi fiecare este/ Şi nu este/ Sunt înger, sunt şi diavol şi fiară ş-alte asemeni/ Şi mă frământ în sine-mi ca taurii-n belciug/ Ce se lovesc în coarne cu scânteieri de cremeni/ Siliţi să are stânca la jug”.
Şerban Cioculescu – cel mai pătrunzător exeget – a identificat notele extrem-opuse ale operei argheziene: angelism-demonism; spiritualitate-materialitate; puritate-abjecţie; umilinţă-trufie; împăcare-răzvrătire;  gingăşie-vigoare; suavitate-asprime, rafinament-stângăcie. Încă din anul 1923, Eugen Lovinescu observase complexitatea sufletului poetului Arghezi: “Suflet faustian în care nu sălăşluiesc numai două suflete, ci se ciocnesc principiile contradictorii ale omului modern”.
Şi Ovid Crohmălniceanu afirma că opera lui Tudor Arghezi este străbătută de două atitudini ireconciliabile. Una este de contestare a ierarhiei valorilor stabilite, iar a doua este a omului însetat de absolut, de transcendent, atitudine din care au rezultat frumoasele poezii intitulate “Psalmi”, din volumul “Cuvinte potrivite”. Psalmii lui Tudor Arghezi sunt monologuri lirice ale celui care glăsuieşte în pustiu, întrucât Cel întrebat nu răspunde. Strigarea psalmistului devine astfel “Vox clamantis in deserto”. Aparţinând liricii filozofice şi religioase, psalmii arghezieni exprimă drama omului modern silit să trăiască într-o lume tot mai desacralizată, părăsită de Dumnezeu şi lipsită de miracole, de care lumea veche era plină. Atitudinea poetului e când umil-evlavioasă, când – cel mai adesea – una titaniană,  de orgolioasă semeţie.
“Psalmul 3” este psalmul singurătăţii artistului: “Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş/ Copac pribeag uitat în câmpie/ Cu fruct amar şi cu frunziş/ Ţepos şi aspru-n îndârjire vie…/ În rostul meu tu m-ai lăsat uitării/ Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger./ Trimite, Doamne, semnul depărtării/ Din când în când, câte un pui de înger”.  Sentimentul de singurătate exprimat aici nu este ca acela al eroului romantic, al geniului neînţeles, al insului cu mândria jignită, nici însingurarea existenţială a omului modern confruntat cu neantul, ci singurătatea omului uitat şi părăsit de Dumnezeu, lăsat în voia lui. Tonul de lamento aminteşte de cuvintele lui Iisus, pe cruce: “Eli, Eli, lama sabahtani”.
“Psalmul 4” este psalmul dezolării extreme, al sfâşierii lăuntrice. Exprimă accente de dor mistuitor: “Ard către Tine-ncet, ca un tăciune,/ Te caut mut, te-nchipui, te gândesc”. Poetul vrea o certitudine privind existenţa lui Dumnezeu şi refuzul de a i se revela îi provoacă psalmistului o varietate de stări sufleteşti: de implorare, de pierdere a răbdării, de îndoială, de tăgadă sau chiar de revoltă ca în “Psalmul 6”: “Pentru credinţă sau pentru tăgadă,/ Te caut dârz şi fără de folos,/ Eşti visul meu, din toate, cel frumos/ Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă”.
“Psalmul 7” cuprinde accente de slavă, cum puţine sunt în poezia religioasă: “Doamne, izvorul meu şi cântecele mele!/ Nădejdea mea şi truda mea!…”. Acad. Eugen Simion a identificat în psalmii lui Tudor Arghezi trei accepţii ale Dumnezeirii:
– religioasă – în sensul unui panteism de sorginte populară;
– gnoseologică – Divinitatea se identifică cu adevărul absolut, ca ţintă supremă a omului;
– estetică – Dumnezeu este “Visul meu din toate cel frumos” (“Psalmul 6”). Într-o singură propoziţie se poate spune să psalmii arghezieni reflectă un spirit însetat de absolut.
În poezia filozofică a lui Tudor Arghezi mai trebuie menţionate două teme esenţiale: sociogonia – temă abordată în poeziile din vol. “Cântare omului” şi confruntarea omului cu moartea, din care se desprind trei atitudini lirice:
a) spaima de neant, de extincţie, de intrare în imperiul întunericului, ca în poezia “Duhovnicească”: “Ce noapte groasă, ce noapte grea!/ A bătut în fundul lumii cineva”.
b) Acceptarea morţii ca pe un dat firesc, în sens mioritic, precum în poezia “De-a v-aţi ascuns – o Mioriţă argheziană”, în care fenomenul morţii e văzut ca un joc menit să-i obişnuiască şi pe copii cu ideea dispariţiei fiecăruia dintre noi: “Dragii mei, o să mă joc odată/ Cu voi, de-a ceva ciudat… E joc viclean de bătrâni/ Joc de slugi şi joc de stăpâni,/ Joc de păsări, de flori, de câni,/ Şi fiecare-l joacă bine”… Poemul amestecă graţia cu tristeţea, umorul cu gravitatea, într-un spirit ludic, fără a cădea în grotesc.
c) Spaima de moarte este atenuată de gândul că, atât cât trăieşte, omul se ilustrează prin realizările şi împlinirile sale, precum în poezia “De ce-aş fi trist?”:  “De ce-aş fi trist, că toamna târzie mi-e frumoasă?/ Pridvoarele-mi sunt coşuri cu flori, ca de mireasă”… În “Împliniri şi realizări”, poetul găseşte tăria morală de a se confrunta cu perspectiva trecerii în nefiinţă, amintind de celebrul dicton al poetului latin Horaţiu:  “Non omnis moriar” (“Nu voi muri de tot”), ceea ce înseamnă că artistul supravieţuieşte prin creaţie. Prin caracteristicile arătate în acest articol, poezia lui Tudor Arghezi ocupă un loc de frunte în literatura română şi va dăinui cât timp vor exista poporul român şi limba română!

Prof. Constantin VOICULESCU

Emil Cioran, filozof, moralist, eseist – 101 ani de la naştere (1911–1995)

S-a născut la 8 aprilie 1911, la Răşinari, lângă Sibiu, unde tatăl său era preot ortodox. Tot la Răşinari s-a născut, la 1 aprilie 1881, poetul şi dramaturgul Octavian Goga, tot fiu de preot ortodox. La maturitate, filozoful Emil Cioran spunea: „Aş da toate peisajele lumii pentru cel al copilăriei mele”. Perioada copilăriei în această străveche aşezare transilvăneană era numită de filozof „epoca paradiziacă a existenţei”. Cel de-al doilea fiu al familiei Emilian şi Elvira, Emil Cioran şi-a petrecut copilăria într-o deplină libertate şi într-un deplin „paradis terestru”. Primii zece ani de viaţă i-a petrecut mai mult pe afară, în munţi, de dimineaţa până seara, ca un animal sălbatic, fapt ce i-a deschis gustul deplinei libertăţi, sub semnul căreia va sta întreaga sa viaţă – după cum însuşi mărturiseşte. În anul 1921 părăseşte raiul natal şi se înscrie la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, unde se va muta şi familia după trei ani. Viaţa de liceu i-a dat prilejul de-a se întâlni cu mari scriitori şi filozofi ai lumii, iar cititul şi însemnările despre opera acestora au devenit pentru elevul Emil Cioran obişnuinţe cotidiene, chiar „o formă de existenţă”. După absolvirea liceului s-a înscris şi a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie din Bucureşti (1928-1930), pe care le-a încheiat cu o teză despre filozofia lui Bergson, pentru care primeşte certificatul „Magna cum laudae”. Între anii 1933-1935 studiază la Universitatea din Berlin, având o bursă acordată de Fundaţia Humboldt. La întoarcerea în ţară, a fost numit profesor de filozofie la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov. În anul 1934 i s-a publicat prima sa carte „Pe culmile disperării”, carte care a fost premiată. În anul 1937 obţine o bursă acordată de Institutul Francez din Bucureşti. Bursa i s-a prelungit până în anul 1945, când s-a stabilit definitiv în Franţa. De acum încolo a scris numai în limba lui Voltaire. S-a stins din viaţă la Paris, la 20 iunie 1995 şi a fost înmormântat la Cimitirul Montparnasse. Notă: Tot aici, la 16 martie 1957, a fost înmormântat un alt mare român, cel despre care scriitorul american James T. Farrell a spus: „În afară de Shakespeare şi Beethoven mai există un Dumnezeu: acesta e românul Constantin Brâncuşi. Crezul artistic al acestui geniu universal al românilor a fost că arta creatoare este singurul scut de apărare împotriva decăderii lumii”. În România, Emil Cioran a colaborat la revistele: „Gândirea”, „Vremea”, „Floarea de foc”, „Calendarul” ş.a. şi a publicat în limba română următoarele cărţi de eseuri filozofice: „Pe culmile disperării”, „Cartea amăgirilor”, „Schimbarea la faţă a României”, „Lacrimi şi sfinţi” şi „Amurgul gândurilor”: Aceste cărţi cuprind toate marile teme ale operelor scrise mai târziu în limba franceză. Ca filozof şi moralist, Emil Cioran aparţine „noii generaţii spiritualiste”, ieşite din şcoala lui Nae Ionescu şi având drept personalităţi de frunte pe Mircea Eliade, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, P. Comarnescu. Încă din prima sa carte – „Pe culmile disperării” – se conturează motivele esenţiale ale eseisticii lui Cioran: disperarea, melancolia, deznădejdea, tristeţea, singurătatea, boala, moartea. „Suntem singuri în viaţă şi suntem pe culmile disperării” – spunea filozoful Emil Cioran. Multe dintre eseurile sale sunt scrise într-o formă aforistică. Iată câteva exemple din volumul „Amurgul gândurilor”: „Poţi spune uşor că universul n-are niciun rost. Nimeni nu se va supăra. Dar afirmă acelaşi lucru despre un individ oarecare; el va protesta şi va lua chiar măsuri spre a te sancţiona”. Câtă dreptate are! Amintiţi-vă, stimaţi cititori, câte prietenii s-au destrămat, la noi, după anul 1990, pentru simplul motiv că unul sau altul a afirmat ceva pozitiv sau negativ despre politicianul x sau y. Dacă aceloraşi oameni li s-ar fi spus că simfoniile lui Beethoven sunt mediocre, nu s-ar fi supărat. Titlul cărţii „Amurgul gândurilor” sugerează amurgul luci-dităţii, iraţionalul, absurdul, nonsensul universului şi al existenţei. Criticul Eugen Simion afirma că „Amurgul gândurilor” este „o carte de decadenţă şi despre decadenţa omului candidat etern la ratare”, iar autorul este un „îndrăgostit de valorile negative ale existenţei”. Vom mai ilustra aceste aprecieri cu câteva aforisme, care mi se par edificatoare pentru gândirea filozofului şi moralistului Emil Cioran: „Cum să nu suferi de a fi om, privind muritorii gâfâindu-şi destinul”; „Într-o lume de mărăcini, parcă sunt o salcie ce-şi plânge crengile spre cer”; „Când mintea s-a oprit, de ce mai bate oare inima?”; „De-ai fost o singură dată trist fără motiv, ai fost toată viaţa fără să o ştii”; „Prin orice lacrimă ne priveşte Dumnezeu”. În anul 1936 a publicat volumul de eseuri „Schimbarea la faţă a României”, în care Cioran pune în discuţie şi analizează procesul devenirii noastre naţionale dintr-o perspectivă filozofică.  Analiza este pătrunzătoare şi merge până la deta-lierea trăsăturilor esenţiale ale poporului român şi la explicarea fondului psihologic al neamului, văzut în dialectica devenirii sale. Aprecierile lui Emil Cioran sunt diferite de cele ale celorlalţi filozofi români din perioada interbelică. Iată câteva aforisme pe care orice cititor le poate interpreta: „Suntem un popor prea bun, prea cumsecade şi prea aşezat. Nu pot iubi decât o Românie în delir”; „România a vieţuit secole sub blestemul spiritului bizantin”; „Fără glorie, istoria nu este decât biologie” ş.a. Comentând aprecierile unor istorici sau filozofi care spun că noi am apărat latinitatea, că am fost dig împotriva slavismului, că am fost apărători ai creştinătăţii şi păstrători ai tradiţiilor romane, Emil Cioran spunea răspicat: „Am apărat şi am păstrat. Se cheamă aceasta destin? Naţiunile mari au spintecat istoria in pornirea lor de a se afirma. România are nevoie de o exaltare până la fanatism. O Românie fanatică este o Românie schimbată la faţă. Fanatizarea României este transfigurarea României”. În eseul „Spirala istorică a României”, Emil Cioran se declară, fără să mărturisească, adeptul unei atitudini anabasice, de înaintare în orizont, afirmând că „o ţară care în politica externă nu încurcă agresiv pe nimeni, nici nu poate fi băgată în seamă” şi continuă: „România actuală, continuând o tradiţie de o mie de ani, nu poate concepe viaţa decât defensiv. E-ngrozitor!”. Lucian Blaga afirma că în faţa istoriei noi nu am avut o atitudine nici anabasică, nici catabasică; nu am dus războaie de cucerire, nu am atacat pe nimeni, ci doar ne-am apărat şi în acest caz am ştiut cum să-i alungăm pe invadatori. Filozoful Emil Cioran crede că din structura noastră sufletească ar trebui imediat îndepărtate mai multe trăsături, printre care: fatalismul – care nu poate fi folositor unei naţiuni; apoi scepticismul, care nu e deloc creator; resemnarea în faţa istoriei şi lipsa unui sens ascendent, o ieşire din linia orizontală, contemplaţia domoală, autodispreţul, complexele de inferioritate – toate ar trebui îndepărate din sufletul nostru. Întrebându-se dacă e posibilă o schimbare la faţă a României, Emil Cioran formulează mai multe condiţii, printre care: eliminarea inerţiei şi înlocuirea acesteia cu eroismul. Duioşia şi visarea ar trebui săltate în ardoare şi fanatism. După părerea filozofului Cioran, sufletul românesc ar trebui să parcurgă drumul lung de la infinitul negativ al dorului la infinitul pozitiv al eroismului. Pentru a putea deveni întâia forţă balcanică, se cere românilor să înlăture tot ce este balcanic în noi. Ţinta istorică pe care o urmăreşte Cioran este ca să ne ridicăm în faţa lumii, pentru a se şti că nu numai România este în lume, ci şi lumea este în România. Dacă nu vom pune „febră şi pasiune” în destinul nostru, vom rămâne „în umbrele trecutului nostru”. 

Prof. C. Voiculescu

Gala Galaction: memorialist, publicist şi prozator român – 16 aprilie 1879 – 8 martie 1961

Motto: “Arta trebuie să sporească omenia şi dragostea dintre noi”. (Gala Galaction)

Numele Gala Galaction este pseudonimul literar al scriitorului Grigore Pişculescu, originar din comuna Dideşti, jud. Teleorman. A urmat Liceul „Sf. Sava” din Bucureşti, unde a avut colegi pe T. Arghezi şi N.D. Cocea cu care a rămas prieten tot restul vieţii. A absolvit Facultatea de Teologie din Bucureşti, după care şi-a luat doctoratul în teologie în anul 1909, când deja funcţiona ca defensor ecleziastic pentru Episcopia Olteniei şi Argeşului. A întreprins pelerinaje la Ierusalim şi la Muntele Athos, fapt ce i-a inspirat mai multe scrieri de memorialistică. A colaborat la principalele reviste literare ale vremii, precum: „Linia dreaptă” – editată de T. Arghezi şi N.D. Cocea, „Viaţa socială” – unde a publicat cele mai valoroase nuvele ale sale: „De la noi, la Cladova”, „În Pădurea Cotoşmanei”, „Gloria Constantinii”, „Lângă apa Vodislavei” ş.a. Împreună cu T. Arghezi a editat revista „Cronica”, în 1915. A mai colaborat la revistele: „Flacăra”, „Rampa”, „Viaţa românească”, „Contemporanul” ş.a. Ca nuvelist a debutat editorial cu volumul „Bisericuţa din Răzoare”- 1914,  operă ce i-a adus premiul Academiei Române, pe baza raportului de premiere prezentat de B.Şt. Delavrancea. Au urmat volumele „Clopotele din Mânăstirea Neamţu” – 1916 şi „La ţărmul mării” – 1916, „Răboj pe bradul verde” – 1920. În anul 1926 a fost numit profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti, la catedrele de Exegeza Noului Testament şi Limba ebraică. În anul 1930 a publicat romanul „Roxana”, urmat de romanele: „Papucii lui Mahmud” – 1932, „Doctorul Taifun” – 1933, „La răspântie de veacuri” (2 volume) – 1935. Aceste opere l-au consacrat pe Gala Galaction ca un mare romancier român din perioada interbelică. În anul 1935 i s-a acordat premiul naţional pentru literatură. În anul 1938, în colaborare cu preotul Vasile Radu a publicat traducerea Bibliei. Scriitorul Gala Galaction îşi continuă activitatea literară şi după anul 1945. În anul 1947 a fost ales membru al Academiei Române, iar în 1954 i s-a conferit „Ordinul Muncii clasa I.” A trecut în nemurire la 8 martie 1961 după o îndelungată boală. Este înmormântat la Mănăstirea Cernica. Atât în nuvele, cât şi în romane se dovedeşte a fi un analist subtil al pasiunilor şi al crizelor sufleteşti. În multe dintre scrierile sale, autorul îmbină cu măiestrie fantasticul magic cu tratarea realistă. Reprezentativă pentru nuvelistica lui Gala Galaction este nuvela „De la noi, la Cladova”, publicată în anul 1910 în revista „Viaţa socială”. A fost inclusă în volumul „Bisericuţa din Răzoare” – 1914. Tema nuvelei este iubirea şi se realizează prin două motive: păcatul şi chemarea iubirii. Subiectul prezintă zbuciumul sufletesc al preotului Tonea – personajul principal al nuvelei. Este căsătorit, are cinci copii, mare dăruire pentru cele sfinte, dar a fost cuprins de o dragoste pătimaşă pentru tânara şi frumoasa sârboaică Borivoje – soţia lui jupân Traico, negustor sârb din Cladova şi prieten al preotului. Dragostea s-a instalat în sufletul lui Tonea în mod fulgerător, în timpul miruirii enoriaşilor în prima duminică de după Paşte. Preotul Tonea ar vrea să se elibereze de această patimă prin rugăciuni, pentru a ajunge la purificare. Dragostea este reciprocă şi cu o putere mai presus de fire la amândoi. Frumoasa Borivoje se îmbolnăveşte realmente de dragoste. Împins de o forţă care-l transcende, preotul Tonea trece Dunărea şi ajunge la Cladova în casa sârbului Traico. Aici îl aştepta Borivoje cuprinsă de un fel de febră şi într-o stare de extaz. Îi mărturiseşte cât de mult îl iubeşte. Tonea o iubeşte la fel de mult, dar nu se poate abate de la menirea şi condiţia sa de slujitor al credinţei în Dumnezeu. Eroul nuvelei trăieşte o puternică dramă de conştiinţă: lupta dintre sentiment şi raţiune, dintre trup şi suflet. Prin rugăciuni, preotul înlesneşte trecerea în moarte a sufletului Borivojei. Zbuciumul sufletesc al preotului se sfârşeşte cu victoria raţiunii asupra păcatului. El este convins că o va revedea pe Borivoje dincolo de moarte. Această trăsătură îi înalţă trăirea spre sublim. Preotul Tonea îi mărturisise Borivojei că şi ea îi este la fel de dragă lui, dar ca fiică a Bisericii şi ca o soră întru Iisus Hristos.  În momentul trecerii în moarte, Borivoje asculta rugăciunile împărtăşirii „ca pe un murmur al grădinilor Raiului şi primi Dumnezeieştile Taine cu ultimul şi supremul palpit al sufletului ce se eliberează”. Aşadar, „De la noi, la Cladova” este o nuvelă romantică prin conţinut, o frumoasă poveste de dragoste între preotul Tonea din Mehedinţi şi tânăra Borivoje din Cladova. Cei doi trăiesc drama iubirii interzise, dar din motive diferite. Îndrăgostirea fulgerătoare a celor doi confirmă parcă spusele marelui poet indian Tagore conform cărora iubirea este „singurul mijloc prin care, într-o clipă, întreaga fiinţă a omului se deşteaptă”. Nuvela se impune şi prin stil a cărui caracteristică o constituie monologul interior alcătuit din numeroase interogaţii şi exclamaţii retorice. Criticul literar Garabet Ibrăileanu a remarcat talentul lui Gala Galaction, afirmând că este „un cântăreţ al pasiunii amoroase şi al naturii, care are asupra vieţii o concepţie de creştin ortodox”. Ca şi Sadoveanu, scriitorul Gala Galaction este, înainte de toate, un talentat povestitor, atât în nuvele, cât şi în romane. Se mai înrudeşte cu Sadoveanu şi prin apelul constant la folclor. Un procedeu narativ frecvent în nuvelele lui Gala Galaction este potenţarea stărilor sufleteşti în paralelism cu natura înconjurătoare. Dintre romane, istoria literară consideră că „Papucii lui Mahmud” rămâne cel mai valoros. Publicat în anul 1932, acest roman este o remarcabilă analiză a remuşcării, la temelia căruia stă problema responsabilităţii etice. Acţiunea se petrece în timpul „Războiului de Independenţă”. Pantofarul Savu, aflat în stare de ebrietate, ucide un prizonier turc. Când se trezeşte din beţie, conştiinţa că a înfăptuit o crimă îl înfioară. Cade bolnav de friguri şi se zbate între viaţă şi moarte timp de o lună de zile. Se însănătoşeşte, dar rămâne mereu pradă deznădejdii şi remuşcării. Noaptea nu poate dormi, iar ziua umblă singur, fără ţintă, stând ore întregi în cimitir. Remuşcările, căinţa pantofarului Savu îi impresionează pe concetăţeni. Îi vine ideea de a pleca în ţara lui Mahmud pentru a-i găsi familia şi a o sluji cu devotament, răbdând de foame şi de frig. Se spovedeşte la un sihastru nonagenar, care îi dă un canon cumplit: „pribeag şi răzleţ să fii pe pământ! … Iată ce porunceşte Duhul: să lucrezi cu mâinile tale o mie de perechi de încălţăminte de tot felul şi pentru toate vârstele, să cutreieri lumea şi să dai de pomană încălţămintea făcută de tine tuturor nevoiaşilor şi tuturor degeraţilor. … Şi când vei isprăvi o mie de perechi de încălţăminte date de pomană, Dumnezeu se va îndura de tine şi te va ierta”. Savu îşi vinde prăvălia, începe să încalţe fără plată pe toţi nevoiaşii întâlniţi. Apoi pleacă spre ţara lui Mahmud cu traista în spinare, ducând o viaţă de călugăr rătăcitor. În luntrea ce-l ducea spre Turcia, Savu sta în genunchi şi cu mâinile înălţate a rugăciune. În traistă mai avea doar o pereche de încălţăminte din cele o mie. În această postură, Savu îl vede pe Mahmud înveşmântat ca un sultan, iar în picioare avea tot papucii pe care-i purta când el l-a omorât. Rostind cuvinte neînţelese de cei din jur, Savu scoate perechea de pantofi din traistă cu mâna tremurândă, dar imediat „încremeneşte cu a mia pereche de papuci în braţe”. Acest roman – sub forma unei întinse parabole – este o exemplificare narativă a unui text evanghelic şi anume a cuvintelor lui Iisus că cei ce ajută pe săraci se ajută pe ei înşişi. În viziunea autorului, cea mai de preţ calitate a omului este mila faţă de aproapele său. Prin scrierile sale, Gala Galaction se dovedeşte a fi un mare creator de viaţă autentică, un fin analist al stărilor sufleteşti contradictorii şi al pasiunilor. Totodată, se dovedeşte a fi un talentat povestitor şi un maestru al descrierii. Nuvelele şi romanele menţionate în acest articol îi asigură lui Gala Galaction un loc însemnat în istoria literaturii române din perioada interbelică, fiind adevărate crâmpeie de viaţă clocotitoare. În ansamblul ei, opera lui Gala Galaction confirmă crezul său artistic că arta „sporeşte omenia şi dragostea dintre oameni”.

Prof. C. VOICULESCU

Nichita Stănescu (1933-1983) – poetul transparenţei, genial purtător de sentimente umane…

Născut la 31 martie 1933, în Ploieşti, în casa părinţilor săi, familia Nicolae Hristea Stănescu (ţăran prahovean orăşenizat) şi Tatiana Stănescu-Cereaciuchin (fata generalului rus Nichita Cereaciuchin, refugiat în România), copilul poartă numele ambilor bunici, Nichita şi Hristea. Astfel, în certificatul de botez şi în catalog la şcoală este trecut Stănescu Hristea Nichita. Era un copil “blonduţ şi dolofan”, cum îl descrie cu tandreţe Eugen Simion, foarte zglobiu, preocupat să facă toate “năzdrăvăniile” din lume şi de o curiozitate sâcâitoare pentru maturi. Urmează cu rezultate excelente şcoala primară în Ploieşti (primele două clase), apoi în refugiu, la Buşteni (clasa a III-a) şi la Vălenii de Munte (clasa a IV-a). Povesteşte mai târziu că învăţătoarea îl ameninţa cu repetenţia, deoarece o necăjea prefăcându-se “că nu înţelege în ruptul capului cum pot fi trecute cuvintele pe caiet prin semne (litere)”. Revine în Ploieşti, pentru a urma cursurile la Liceul “Sfinţii Petru şi Pavel”, devenit mai târziu “I.L. Caragiale”, la secţia real. Sfidând eticheta severă din liceul ploieştean, “băiatul blond şi dolofan” apare la cursuri “cu o sprânceană rasă”, ceea ce produce veseli între amici şi indignare printre profesorii şcolii. Astfel s-a ales cu reputaţia de “spirit liber, neserios, la modul simpatic, inventiv” (E. Simion). Înconjurat mereu de “amici fideli, ploieşteni cu vorba-n dungă”, adică băşcălioşi, elevul Stănescu Hristea Nichita îşi croieşte şi reputaţia considerabilă de caricaturist. Semna săptămânal, cu pseudonimul “H”, la gazeta de perete a liceului, desene teribile, pe teme de morală şcolară. Colegii îl porecleau “Grasul”, pentru trupul lui robust, ceea ce nu-l deranja. Tot în liceu a învăţat să cânte la pian, citea foarte mult, era volubil şi punea la cale numeroase farse printre colegi. Nichita se dovedeşte un adolescent fără griji, pofticios la mâncare şi ispitit de “bunuri lumeşti”, căruia îi place anturajul zgomotos, unde tachinează, face spirite, se bucură din plin de viaţă. Avea succes pe toate planurile, era zilnic văzut prin liceu sau pe stradă cu o fată care nu-l slăbea din priviri. Dar nu s-a căsătorit cu ea, s-a căsătorit “cu a doua dragoste” a sa din adolescenţă, cu Magdalena Petrescu (1952), de care se desparte numai după un an. Se îndrăgosteşte “lulea” de poeta şi eseista Doina Ciurea (dragoste care durează aproximativ 10 ani; se căsătoresc în 1962), o “dragoste creatoare”, din care se va “plămădi” tematica volumului “O viziune a sentimentelor” (Premiul Uniunii Scriitorilor). Nu-i plac “chingile căsătoriei” nici cu Doina Ciurea, întrucât se ataşează şi de Gabriela Melinescu, poeta cu care, împreună, vor “construi noi universuri abstracte”. Revenind la perioada lui creativă din adolescenţă, amintesc faptul că îl surprinde pe profesorul de română din liceu citindu-i o parodie “croită cu artificii lexicale moderniste”, după “Cioara” lui George Topîrceanu. Inventează sporadic “poeme năzdrăvane”, pe care le răspândeşte printre liceeni, versuri cu “un limbaj crud, şmechereşti, cu o tehnică impecabilă”, în care foloseşte prima oară expresia “râsu-plânsul”, din care poetul va face mai târziu un concept liric. Scoate clandestin o revistă “Băcăonia”, strecurată prin liceu “pe sub mână”. Din adolescenţă iese “un tânăr cu trupul subţire ca un lujer, cu ochii melancolici, parşivi”, intrat “sub jugul familiei” încă de la vârsta de 19 ani. Îşi continuă studiile la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, pe care le-a absolvit în 1957, an în care debutează revuistic în “Tribuna” din Cluj. Într-o oră “leţioasă de curs”, îi scrie colegului şi prietenului Eugen Simion un catren “palindrom”: “Dus aici, beţiv opal/ Lapoviţe bici asud / Dur, o vietate, cal -/ La cetate: ivor ud”. Primul vers citit de la stânga la dreapta are acelaşi înţeles cu versul al doilea citit de la dreapta la stânga. Se angajează corector şi apoi redactor la “Gazeta literară” (director Zaharia Stancu) şi la “România literară” (condusă de N. Breban). În 1969 este numit redactor-şef adjunct la revista “Luceafărul”, lucrând alături de Adrian Păunescu. În anul 1970 susţine şi o rubrică în revista “Argeş”. Debutează editorial cu volumul de versuri “Sensul iubirii”, în 1960, urmat de “O viziune a sentimentelor”(1964), cu ambele volume poetul înscriindu-se în efortul de înnoire a lirismului, alături de alţi mari poeţi ca Ion Alexandru, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Ana Blandiana, Cezar Baltag, Ştefan Bănulescu, Al. Ivasiuc şi alţii. Începând cu anul 1965, aproape în fiecare an scoate câte un volum de versuri: “Dreptul la timp” (1965), “11 elegii” (1966), “Oul şi sfera”(1967), “Roşu vertical”(1967), “Laus Ptolemaei” (1968), “Necuvintele” (1969, Premiul Uniunii Scriitorilor), “Un pământ numit România”(1969), “În dulcele stil clasic” (1970), “Cartea de recitire” (eseuri, 1972, Premiul U.S.), “Clar de inimă”, “Epica Magna” (1978, Premiul “M. Eminescu” al Academiei Române), “Opere imperfecte” (1979), “Cartea de citire”, “Cartea de iubire” (împreună cu Gh. Tomozei), “Noduri şi semne” (1982). Cultivă şi genul eseistic în “Cartea de recitire” (1972) şi “Respirări” (eseuri-poematice,1982). Participă cu interpretări celebre la Radio şi Televiziune, precum şi la numeroase manifestări culturale cu public, cu Cenaclul “Flacăra”, condus de poetul Adrian Păunescu. Nichita Stănescu este de patru ori laureat cu Premiul Uniunii Scriitorilor, decorat de statul român cu “Meritul Cultural”, clasa a II-a, i se atribuie şi două Premii Internaţionale: “Johann Gottfried von Herder”(1975) şi “Cununa de Aur”, pe anul 1982, la prestigiosul Festival Internaţional “Serile de Poezie de la Struga” (Iugoslavia), toate ca o recunoaştere binemeritată pentru prestigioasa lui operă poetică. Poezia stănesciană este tradusă şi în multe ţări ale lumii, Academia Suedeză propunându-l pentru Premiul Nobel. Este ales post-mortem membru al Academiei Române. În 1983, la 31 martie, cu ocazia împlinirii vârstei de 50 de ani, i se organizează o adevărată sărbătoare naţională, fiind omagiat în majoritatea instituţiilor de cultură din ţară. Din păcate, poetul ducea “boala pe picioare”, cum se spune, şi la 12 decembrie 1983, (povesteşte soţia, Dora Tărâţă) “pe la miezul nopţii durerile din zona ficatului devin îngrozitoare şi este dus cu salvarea la Spitalul Fundeni, unde, în noaptea de 13 decembrie 1983, la orele 2 şi 10 minute, se stinge din viaţă, spre surprinderea şi regretul tuturor românilor. Ultimele sale cuvinte au rămas celebre: “Respir, doctore, respir…”. Mulţi oameni de cultură, critici literari, eseişti, exegeţi au scris elogios despre opera şi activitatea poetului Nichita Stănescu. Amintesc pe Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Ştefan Augustin Doinaş, Alex Ştefănescu, Doina Uricariu, George Pruteanu, Corina Braga, Mircea Bârsilă şi alţii. Doinaş consideră că “Nichita se mişca într-adevăr într-o sferă superioară de valori exclusiv-artistice… Spiritul său ludic îl făcea să plutească pe deasupra situaţiilor tragice ale vremurilor (…) tălpile lui nu se atingeau nici de flori, nici de mocirlă. Singurul păcat al lui a fost crima săvârşită faţă de sine însuşi: distrugerea sistematică a carcasei, care-i asigura superbul exerciţiu al spiritului… Nichita Stănescu este cel mai important poet român după al doilea război mondial”. Eugen Simion defineşte poezia lui Nichita Stănescu “Poezia poeziei”, iar pe autor “un poet al transparenţei”. Aşa cum menţionează criticul în “Scriitori români de azi”, Nichita Stănescu e un “comediograf superior al cuvântului” şi rareori aflăm, ca în excelentul poem “Frunză verde de albastru” o mai categorică dovadă de “fineţe tehnică”. În poemul amintit, “totul e potrivit pe dos”, noţiunile sunt formulate liric prin imagini opuse. Pare un joc vinovat, dar nu-i decât ştiinţa de a înfige un dinte de îndoială în carnea tare a cuvântului şi a forţa spiritul nostru să gândească în alte tipare decât cele obişnuite. Linia dintre noţiuni dispare şi poetul ne propune un limbaj poetic nou, prilej pentru cititor de meditaţie lirică: “Şi-am zis verde de albastru,/ Mă doare un cal măiastru,/ Şi-am zis pară de un măr,/ minciună de adevăr,/ Şi-am zis pasăre de peşte/ descleştarea de ce creşte,/ Şi secund-am zis de oră, curcubeu de auroră,/ am zis os de un schelet,/ am zis hoţ de om întreg,/ Şi privire-am zis de ochi,/ Şi că-i boală de deochi…”. Poemul urmăreşte de fapt “reverii abstracte”… În poemul epic cu titlu fără conotaţii stilistice “Despre cuvinte şi limbaj”, scriitorul evadează în lumea visului, apelând la procedee artistice, pe tema valorii cuvintelor şi a comunicării verbale, în planul tehnic şi în cel uman. Imaginea cuvântului este “un fel de umbră de aur în conştiinţă”. Precum regnul viu, cuvintele se clasifică: “au familiile lor, se organizează în grupuri”, conturează destine: “se nasc, cresc, înfloresc”, însămânţează cel mai fertil pământ, creierul uman; au forţă şi se regenerează, “sunt puternice, nasc idei”, populează cele mai depărtate locuri şi au mobilitate, “călătoresc”. Cuvintele “locuiesc pe globul creierului, în acea atmosferă abstractă, în care chiar şi stelele cerului pătrund, nu prin ele însele, ci prin numele lor”. În “civilizaţia” cuvintelor, poetul diferenţiază două “neamuri, rase”, adică limbajul artistic, “gândirea în imagini” şi limbajul ştiinţific, “gândirea în noţiuni”. Nichita Stănescu consideră poezia forma cea mai cristalizată a gândirii în imagini, arta sau esenţa abstractă a cuvântului, “un fel de umbră de aur în conştiinţă”… Cu vol. “O viziune a sentimentelor”, poetul realizează “romanul unei idile”, remarcă Eugen Simion, introduce în interiorul schemei lirice “calul troian al fanteziei sale”. Cartea cuprinde aproape în totalitate versuri de dragoste, de un lirism pur, farmecul venind din “neprefăcuta şi foarte complexa sinceritate” stănesciană. În poemul “Vârsta de aur a dragostei”, poetul conturează o imagine inedită a iubirii “ca boală a timpului”: “Mâinile mele sunt îndrăgostite,/ vai, gura mea iubeşte,/ şi iată, m-am trezit/ că lucrurile sunt atât de aproape de mine,/ încât abia pot merge printre ele / fără să mă rănesc”. Sentimentele sunt prezentate ca în mitologie “nişte zeiţe de aer”, iar îndrăgostitul “cu pânzele sufletului umflate de dor” caută pretutindeni imaginea aburoasă a iubirii. Poezia “Leoaică tânără, iubirea” creează o splendidă sugestie a obsesiei începutului tulburător al iubirii adolescentine, tinereşti, care sperie, produce fiori. Astfel, iubirea apare ca o “leoaică tânără”, care îl pândeşte şi-i sare în faţă, înfigându-şi colţii albi şi muşcându-l: “Leoaică tânără, iubirea/ mi-a sărit în faţă./ Mă pândise-n încordare/ mai demult./ Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,/ m-a muşcat leoaica, azi, de faţă”. Deşi în poezia stănesciană predomină sentimentul de jubilaţie, frenezia solară, vitalitatea diafanului, de multe ori, dragostea poate fi şi o comunicare tulburătoare între fiinţele îndrăgostite, în cântecul iubirii lor făcându-şi loc şi melancolia: “Plouă infernal,/ şi noi ne iubim prin mansarde./ Prin cerul ferestrei, oval,/ norii curgeau în luna lui Marte” (Ploaie în luna lui Marte). Pentru îndrăgostiţi existenţa este o plutire, timpul nu terorizează, spaţiul nu constituie un obstacol. Asumat până la miracol în starea de beatitudine, spiritul abia are timp să ia act, cu mirare, de existenţa lui: “Abia am timp să mă mir că exist, dar/ mă bucur totdeauna că sunt”. Starea de iubire este starea din afara incertitudinii: “ce bine că eşti, ce mirare că sunt”. Creatorul trăieşte “într-un ochi uriaşşi hrana lui este lumina”. În chip de înger, zboară deasupra oraşului, sprijinit pe un sunet ce-l poartă “pe sub norul cerului străbătut de fâşii alunecoase de noapte”. Definea poezia “simţită de poet ca lacrima unui ochi necunoscut”: “Poezia este ochiul care plânge./ Ea este umărul care plânge,/ ochiul umărului care plânge./ Ea este mâna care plânge/ ochiul mâinii care plânge./ Ea este talpa care plânge,/ ochiul călcâiului care plânge./ O voi, prieteni,/ poezia nu este lacrimă,/ ea este însuşi plânsul,/ plânsul unui ochi neinventat,/ lacrima ochiului/ celui care trebuie să fie frumos,/ lacrima celui care trebuie să fie fericit” (Poezia, din vol. “Necuvintele”). Nichita Stănescu, “cel nebun după poezie”, cum însuşi spunea “adevărat şi nebâlbâit”, mărturisindu-şi “credo-ul său poetic” (cu prilejul încoronării în Catedrala “Sfânta Sofia” cu “Cununa de Aur”) a inventat “un limbaj poetic numai al lui”, care, după experienţa argheziană, este, probabil, descoperirea cea mai importantă în sfera liricii româneşti. Într-o “limbă îngerească” şi cu o tehnică desăvârşită, poetul s-a impus ca un genial purtător de sentimente umane, populând cerul poeziei româneşti cu păsări cu gâtul lung şi cai zburători, îndrăgostiţi, care plutesc în apele văzduhului, ca nişte stranii şi frumoase fiinţe lirice. Nichita Stănescu însuşi pluteşte, pentru eternitate, ca o genială fiinţă lirică, pe cerul neasemuit de frumos al imaginaţiei şi creaţiei poetice…

Prof. Daniel DEJANU

Ion Pillat – 121 ani de la naştere

Născut la Bucureşti, la data de 31 martie 1891, Ion Pillat este fiul lui Ion N. Pillat şi al Mariei (cea de a doua fiică a omului politic liberal I.C. Brătianu). Ion N. Pillat era descendent al unei vechi familii boiereşti din satul Drăceni, de pe malul Prutului, judeţul Fălciu. De-a lungul timpului au existat mai multe familii de boieri de ţară Pillat, descendente unele din altele şi menţionate de Dimitrie Cantemir în “Descrierea Moldovei”. Copilăria viitorului poet a fost fericită; s-a petrecut la Florica, lângă Piteşti şi la Miorcani pe Prut – unde era moşia tatălui. Amândouă colţurile de ţară se vor fixa în memoria afectivă a poetului. De la mama sa, poetul I. Pillat a moştenit mai ales trăsăturile temperamentului poetic muntean, simţul plastic şi gustul pitorescului, iar pe linie paternă i s-a transmis înclinaţia spre reverie şi meditaţie melancolică. A absolvit clasele primare, pe bază de examen susţinut la Şcoala Primară Nr. 1 din Piteşţi, fiind pregătit în particular. Clasele gimnaziale (cursul inferior de liceu) le-a absolvit la Colegiul “Sf. Sava” din Bucureşti. Împreună cu mama sa, cu sora sa – Pia şi cu fratele – Niculae, merge la Paris, unde a absolvit cele patru clase de liceu (cursul superior) la Liceul “Henry IV”. După susţinerea bacalaureatului, se înscrie la Universitatea “Sorbona”, unde urmează Facultatea de Istorie şi Geografie, în paralel cu Facultatea de Drept şi de Litere. În anul 1913 obţine licenţa în Litere la Paris, iar în anul 1914 obţine licenţa în Drept. În anul 1914 a revenit în ţară, la Bucureşti, iar un an mai târziu s-a căsătorit cu Maria Procopie-Dumitrescu, ceremonia având loc la casa bătrânească de la Vila Florica (astăzi Centrul Cultural Brătianu – situat la 5 km. NE de municipiul Piteşti). Notă: Reamintesc cititorilor că numele de Florica a fost dat acestui domeniu de către Ion C. Brătianu şi de soţia sa, Pia, în amintirea Floricăi – primul lor copil – răpită prea de timpuriu de o cruntă boală. Ca poet, Ion Pillat a debutat editorial în anul 1912, cu vol. “Visări păgâne”, urmat la scurt timp de vol. “Eternităţi de-o clipă”. În anul 1916 preia conducerea revistei “Flacăra”, împreună cu Adrian Maniu şi cu Horia Furtună. A participat la Primul Război Mondial ca ofiţer de legătură pe lângă misiunea militară franceză şi a luat parte la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919, în calitate de secretar al lui Al. Vaida-Voievod – preşedintele delegaţiei ardelene. Chiar în ziua semnării Tratatului de la Versailles a publicat, la Paris, într-o ediţie de lux, volumul de versuri “Grădina între ziduri”. În anul 1921 a susţinut financiar apariţia vol. “Poezia toamnei” – o antologie din versurile poeţilor români care au cântat acest anotimp. În 1923 a publicat vol. de versuri “Pe Argeş în sus” – considerat de istoria literară ca fiind cel mai reprezentativ din lirica pillatiană. Creaţia poetică a lui I. Pillat se completează cu volumele: “Satul meu” – 1925, “Biserica de altădată”, “Limpezimi”, “Caietul verde”, “Scutul Minervei”, “Poeme într-un vers”, “Ţărm pierdut” ş.a. În anul 1936 a fost ales membru corespondent al Academiei Române şi i s-a acordat premiul naţional pentru literatură. În acelaşi an a publicat vol. “Portrete lirice”, care cuprinde o parte din conferinţele prezentate de el cu privire la diferite momente semnificative din istoria liricii universale moderne. A întreprins mai multe călătorii în Grecia, Spania şi Italia. Poliglot fiind şi pasionat de marea poezie din literatura universală, I. Pillat a tradus din poezia franceză, engleză, germană, spaniolă şi americană. În anul 1944 îi apare, în ediţie definitivă, întreaga operă lirică în trei volume, sub titlul “Poezii”. În anul 1945, în după-amiaza zilei de 17 aprilie, a suferit o congestie cerebrală în plină stradă. Transportat acasă, s-a stins din viaţă în aceeaşi zi, la ora 22.00. Împlinise de curând 54 de ani. Ca poet, Ion Pillat aparţine perioadei interbelice, încadrându-se, cu cea mai valoroasă parte a creaţiei sale în direcţia tradiţionalistă. Tendinţele literare tradiţionaliste, grupate în jurul revistei “Gândirea”, urmăreau să apere românismul, specificul naţional, ortodoxismul, viaţa autohtonă în elementele ei perene. Cezar Petrescu – primul director al revistei “Gândirea” din perioada clujeană (1921-1922) afirma, chiar din primul număr, că scriitorii de la “Gândirea” vor apăra “sufletul naţional şi românismul în faţa spiritului internaţionalist al vremii”. Între colaboratorii de bază ai “Gândirii” a fost şi I. Pillat, alături de Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Alexandru Philippide, Mateiu Caragiale ş.a. În anul 1922, revista s-a mutat la Bucureşti, iar la conducerea ei a venit poetul şi teologul Nichifor Crainic. Acesta a definit doctrina tradiţionalistă în articolul “Sensul tradiţiei”, din care se desprinde ideea că tradiţia trebuie înţeleasă ca o sumă de valori expuse alterării de către cultura occidentală care a invadat toate componentele autohtone. “O cultură proprie – spunea N. Crainic – nu se poate dezvolta organic decât în aceste condiţii ale pământului şi ale duhului nostru…”. De aceea, gândiriştii şi-au propus să reflecte în operele lor particularităţile sufletului naţional, să promoveze autohtonismul, căutat în noaptea istoriei, în rituri şi credinţe ancestrale. Marii poeţi de la “Gândirea” au scris o poezie profund originală, cu frumoase intuiţii poetice, influenţaţi, uneori, chiar de curentele moderne. Tradiţionaliştii au devenit cântăreţi ai naturii şi ai pământului românesc, ai istoriei naţionale şi ai folclorului nostru. Istoricul şi criticul literar Ovid Crohmălniceanu arăta că poezia lui I. Pillat este “expresia cea mai curată şi mai înaltă a pământului natal, a rădăcinilor ancestrale de care nu se poate rupe un suflet”. Originalitatea poeziei lui I. Pillat provine din sinteza perfectă între influenţele străine (parnasiene şi simboliste) şi inspiraţia autohtonă, sinteză determinată de o voinţă puternică de expansiune înspre spaţii tot mai întinse şi de dorul nesecat spre autohton. Aşadar, caracteristica întregii creaţii pillatiene este echilibrul tensionat între influenţele străine şi inspiraţia autohtonă, între livresc şi tradiţionalism, între farmecul depărtării şi vraja reîntoarcerii la propria-i matcă stilistică. Dacă prima etapă a creaţiei pillatiene este parnasian-simbolistă, cuprinzând primele volume de versuri publicate, cea de a doua este tradiţionalistă, marcată de apariţia volumului “Pe Argeş în sus”, cuprinzând ciclurile: “Florica”, “Trecutul viu”, “Bătrânii”. Sunt cântate în aceste poezii priveliştile româneşti cu o localizare precisă: Florica, Râul Doamnei, Negoiul, Miorcani (pe Prut). Aceleiaşi perioade îi aparţin şi volumele de versuri: “Satul meu”, “Biserica de altădată”, “Întoarcere”. Autorul însuşi afirma că poezia acestei etape este “tradiţională, autohtonă, simplă, sentimentală” şi conchidea: “Toată poezia mea poate fi redusă, în ultimă analiză, la viziunea pământului care rămâne acelaşi, la presimţirea timpului care fuge mereu”, amintind astfel de celebrul aforism al poetului latin Horaţiu: “Eheu! fugaces labuntur anni!” – devenind motiv poetic de largă circulaţie. Criticul literar Vladimir Streinu identifica în aceste poezii “cele mai profunde accente ale sentimentului horaţian al oţiului (tihnei), umbrit de fuga timpului”. La poetul horaţian I. Pillat, tristeţea însă nu devine disperare, motivul trecerii timpului se împleteşte cu motivul “carpe diem!” (trăieşte bucuria clipei!). Împotriva timpului care consumă fiinţa umană, în viziunea lui I. Pillat, se poate construi “casa amintirii, ca spaţiu securizant, ca loc de evadare, sentiment care trimite la ceea ce spunea Octavian Goga: “Amintirile sunt singurul rai din care nu putem fi izgoniţi”. Ca specie literară, poemele din acest volum aparţin pastelului psihologic. Peisajul este prilej de introspecţie, de meditaţie senin-nostalgică pe tema destinului. Poetul e convins că anii copilăriei au un adânc răsunet în viaţa şi opera artistului, înzecit, însutit mai mult faţă de anii maturităţii: “În special în ce priveşte poezia şi structura mea sufletească, rolul amintirilor, experienţelor şi influenţa lor din copilărie şi chiar din adolescenţă îmi pare capital. Volumul “Pe Argeş în sus” se deschide cu poezia “Ctitorii”, caracterizată printr-un profund lirism, dominat de un ton elegiac: “Acolo unde-n Argeş se varsă Râul Doamnei/ Şi murmură pe ape copilăria mea,/ Ca Negru-Vodă care descălecând venea,/ Mi-am ctitorit viaţa pe dealurile toamnei”. Sentimente de tristeţe, pe tema destinului implacabil, transmite poezia “Florica”: “Aici îşi îngropară bunicii mei copila,/ În loc ferit de-arşiţă, de viscol şi de vânt,/ Coline-i închinară iubitul ei mormânt… Azi, de fetiţa moartă noi nu mai ştim nimic”. Antologică este poezia “Aci sosi pe vremuri” – o meditaţie grav elegiacă pe tema curgerii ireversibile a timpului. Prin rafinamentul expresiei poetice şi prin sensibilitate, poezia se înscrie în modernism. Volumul de versuri “Limpezimi”, aşa cum arată şi titlul, anunţă o nouă orientare a liricii lui I. Pillat, fiind în acelaşi timp cea de a treia etapă din creaţia poetică a acestuia: etapa clasicizantă. Este etapa poeziei pure care, în accepţia lui I. Pillat înseamnă o clasicizare a lirismului. Din volumul “Poeme într-un vers” – unic în literatura română cităm câteva poezii pentru caracterul lor reflexiv:
“Trup de fată”: “O salcie mlădie cum e tulpina ei”.
“Veghe”: “La gura sobei, gândul, tovarăş călător”.
“Artă poetică”: “Nu vorbele, tăcerea dă cântecului glas”.
“Dezamăgire”: “Ai spart oglinda: chipul din ţăndări nu-l culegi”.
În contextul poeziei interbelice, I. Pillat reprezintă momentul de sinteză dintre tradiţie şi modernism, dintre specificul naţional şi inovaţiile din poezia universală. Originalitatea poetului provine şi dintr-o îngemănare, unică în literatura română, a timbrului elegiac cu seninătatea clasică.

Prof. C. VOICULESCU

George Topîrceanu, poet şi prozator – 126 ani de la naştere

Casa de Cultură din municipiul Curtea de Argeş poartă numele acestui mare poet. Voi arăta mai jos care este legătura dintre scriitor şi zona Curtea de Argeş. S-a născut la 20 martie 1886, în Azilul “Elena Doamna” din Bucureşti, unde mama lui, Paraschiva, lucra ca ţesătoare de covoare. Tatăl său, Ion Topîrceanu, cojocar de meserie, era originar din zona Ocna-Sibiului. Numele de Topîrceanu l-a luat după satul Topîrcea – localitatea de origine mai îndepărtată a lui Ion Topîrceanu. George Topîrceanu a urmat trei clase primare la Şuici, unde mama sa lucra ca ţesătoare la Mănăstirea Văleni, din apropiere de Şuici. Aici a compus primele versuri, după cum însuşi mărturiseşte. Într-o pauză a chemat un coleg de clasă (clasa a treia) în spatele şcolii şi i-a citit câteva strofe dintr-o poezie, care se încheia cu versurile: ”Hai cu toţii, fraţi români,/ Să dăm năvală în păgâni”. Întrebat ce părere are, colegul i-a spus: – Ce-mi dai ca să nu te spun lu’ domnu’? Reacţia lui George a fost promptă şi pe măsura temperamentului său coleric: două palme peste obraz. A urmat studii superioare de litere şi drept pe care, însă, nu le-a terminat, fiind mereu un “chiriaş grăbit” şi ocupând diferite slujbe mărunte. Ca poet a colaborat la revistele “Sămănătorul” şi “Viaţa românească”, unde a fost şi redactor, din anul 1911. A debutat în anul 1916 cu două volume de versuri: “Balade vesele şi triste” şi “Parodii originale”. Este combatant în Primul Război Mondial, a fost luat prizonier, unde a stat timp de doi ani. Întors din prizonierat, a devenit prim-redactor al revistei de la Iaşi “Viaţa românească”, al cărei director era criticul literar Garabet Ibrăileanu. În anul 1926 primeşte premiul naţional pentru poezie, iar în 1936 este ales membru corespondent al Academiei Române, la pro-punerea lui M. Sadoveanu, care îl aprecia şi îi era prieten. Între timp, îi mai apare volumul de versuri “Migdale amare” , 1928. Topîrceanu se înscrie în poezia română din primele decenii ale sec. al XX-lea ca unul dintre reprezentanţii de seamă ai umorului liric. În umorul său se ascunde o uşoară undă de melancolie şi, uneori, de tragism. Poezia “Balada morţii” – adevărată piesă antologică reia motivul din balada “Mioriţa”, în care moartea este văzută ca o reintegrare cosmică: “Cobora pe Topolog/ Dintre munţi, la vale…/ Şi la umbra unui stog/ A căzut în cale”. Memorabilă este şi poezia “Balada popii din Rudeni”, în care contemplaţia se însoţeşte cu o discretă notă de umor: “De la târg la Vadu-Mare/ Taie drumul prin poieni,/ Legănându-se călare,/ Popa Florea din Rudeni”… “Iar Hangiţa iese-n uşă,/ Bucuroasă de câştig/ Ochii-i râd spre căldăruşă:/ – Frig, părinte, frig părinte?/ – Straşnic frig”. Capodopera poetică de necontestat este “Rapsodii de toamnă”. Cele cinci tablouri ale poeziei impresionează prin fineţea observaţiei, prin plasticitatea expresiei şi prin verva umoristică: “S-a ivit pe culme Toamna,/ Zâna melopeelor,/ Spaima florilor şi Doamna/ Cucurbitaceelor”. În spiritualele poezii din volumul “Parodii originale”, poetul a relevat trăsăturile specifice ale unor poeţi sau, în cazul altora, a subliniat ironic manierismul, lipsa de idei şi alte lacune din creaţia acestora. Iată o strofă din poezia “Vara la ţară”, după poetul Al. Depărăţeanu: “Acolo, când n-are treabă,/ Orice babă/ Este medic comunal…”. “Nu există berărie,/ Nici regie/ Doar un hoţ de cârciumar/ Care are marfă proastă/ Şi-o nevastă/ Ce se ţine c-un jandar/. Când se ia câte-o măsură,/ Lumea-njură/ Pe agentul sanitar/ Şi-l întreabă fără noimă: / – Ce-ai cu noi, mă?/ Pentru ce să dăm cu var?”… Poezia “Blesteme” este o parodie după poezia cu acelaşi titlu de Tudor Arghezi,  cu precizarea că în poezia lui Topîrceanu blestemele sunt declanşate de o situaţie comică: O babă, îmbrâncită de cineva pe stradă, îl blestemă pe acesta în felul următor: “În două surcele de vreasc să se facă/ Picerele tale, făptură buimacă./ Plesni-ţi-ar timpanul,/ Să n-auzi când trece traivanul/… Iar tu, piază rea,/ Nu te depărta/ De prin preajma sa./ Dă-i în ochi albeaţă, În păr mătreaţă,/ În nas roşeaţă,/ În inimă un ceas rău./ În piept o scoabă/ Şi-n pat o babă”. Verva umoristică şi inteligenţa artistică se vădesc în toate scrierile lui George Topîrceanu. Postum i s-a publicat un ciclu de poezii intitulat: “Fabule mici pentru oameni mari”. Citez din fabula “Omul şi raţa”: “Unui om, săracul, într-o dimineaţă,/ I-a murit o raţă./ Bietul om, de ciudă, tare s-a-ntristrat,/ Când văzu că-i moartă cu adevărat./ Dar la scurtă vreme, în aceeaşi lună,/ I-a murit şi soacra – tot de moarte bună/…”. Morala: “Să nu pierzi nădejdea, orice-ar fi să fie:/ ”După întristare, vine bucurie”. Prin claritatea şi simplitatea creaţiei, calităţi prin care continuă poezia tradiţionalistă, George Topîrceanu rămâne o voce distinctă în poezia română. Se stinge din viaţă la Iaşi, la 7 mai 1937, răpus de o boală necruţătoare. Nptă: Numele româneşti de persoane se redau aşa cum au fost scrise de purtătorii lor: Constantin Brâncuşi, Vasile Alecsandri, Cezar Bolliac, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Anton Pann, Alecu  Russo, Costache Negruzzi, George Topîrceanu.

Prof. C VOICULESCU