Din viaţa şi opera marilor scriitori români – GEORGE COŞBUC

Motto: “Sunt suflet în sufletul neamului meu
Şi-i cânt bucuria şi-amarul
Sunt inimă-n inima neamului meu
Şi-i cânt şi iubirea şi ura”.  (“Poetul”)  

Versurile din poezia menţionată definesc esenţa întregii creaţii poetice a lui George Coşbuc, reflectă concepţia acestuia despre poezie şi menirea scriitorului în societate. Mâine se vor împlini 146 ani de la naşterea poetului: 20 septembrie 1866. A văzut lumina zilei în comuna Hordou (astăzi George Coşbuc) din judeţul Bistriţa-Năsăud, fiind al optulea copil al preotului Sebastian Coşbuc şi al Mariei (n. Avram). În satul natal se familiarizează cu limbile şi literaturile clasice (greaca şi latina), precum şi cu limba germană. Începe să scrie versuri încă de când era elev la liceul din Năsăud, unde era o atmosferă cultural-patriotică stimulativă pentru actul de creaţie. Primele poeziile le publică în revista şcolii – “Muza someşană” – a Societăţii de lectură “Vistus romana rediviva”, care funcţiona în cadrul liceului. În anul 1887 se stabileşte la Sibiu, fiind chemat de Ioan Slavici, ca redactor al revistei “Tribuna”, iar în anul 1889, la recomandarea tot a lui Slavici, este chemat la Bucureşti de Titu Maiorescu. Recomandarea cuprindea aceste cuvinte: “… trebuie sa facem tot ce ne stă în putinţă ca talentul acesta să ajungă la deplina lui desfăşurare”. Aici, în capitala ţării, împreună cu poetul Al. Vlahuţă editează revista “Semănătorul”, la a cărei conducere, în anul 1902, va veni savantul Nicolae Iorga. După venirea la Bucureşti, i s-a interzis să mai revină în Transilvania timp de aproape două decenii. Nici la moartea părinţilor nu i s-a îngăduit să vină Hordou. Abia după anul 1908 a putut sa revadă Transilvania. Poetul O. Goga relatează o scenă emoţionantă la care a fost martor şi care s-a petrecut la Sibiu, în ziua când s-a reîntors Coşbuc după o absenţă de douăzeci de ani: “… palid, bolnav, neurastenic, copleşit de amintirile tinereţii, voluptatea revederii îl durea. Se nimerise tocmai o serbare culturală. Lumea era adunată într-o sală de conferinţe. M-a rugat să-l duc acolo, fără să suflu un cuvânt. L-am dus. S-a retras într-un colţ de balcon. Privea, cu un tremur pe pleoape, în toate părţile, la ţăranii din Răşinari, la costumele de la Sălişte, la ceata de preoţi. O mişcare s-a produs subit în sală. Cineva l-a recunoscut. Lumea întreagă s-a ridicat în picioare să-l vadă, să-l aclame. Deodată, un glas de preot, tărăgănat, a început cântecul şi într-o clipă, femei, bărbaţi, copii s-au asociat, a cântat toată lumea şi cânta şi el plângând: “Pe umeri pletele-i curg râu/ Mlădie ca un spic de grâu,/ Cu şorţul negru prins în brâu/ O pierd din ochi de dragă”. În anul 1916 este ales membru activ al Academiei Române. Într-un stupid accident de automobile, îi moare unicul său fiu, Alexandru. Zdrobit de durere, George Coşbuc se stinge subit din viaţă la 9 mai 1918 şi este înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti. Nu împlinise 52 de ani. În literatura română, George Coşbuc a rămas şi va rămâne ca un mare poet şi un remarcabil traducător din literatura universală. A tradus din limba greacă epopeea “Odiseea” de Homer, din limba latină epopeea “Eneida” de Vergiliu, din sanscrită a tradus drama “Sakundala” de Kalidasa – cel mai mare poet al Indiei din toate timpurile (a trăit la sfârşitul sec. al 4-lea – începutul sec. al 5-lea d.Hr). A mai tradus poemul “Divina comedie” de Dante Aleghieri – cel mai mare poet al Italiei; din limba engleză a tradus “Mazepa” de Byron, iar din germană, drama romantică “Don Carlos” de Schiller. Poezia lui George Coşbuc, privită în ansamblul său, se înscrie printre valorile clasice ale literaturii române, iar poetul a devenit, cum însuşi s-a definit, “suflet în sufletul neamului său”, cântându-i “bucuria şi-amarul”. Originalitatea poetului se află versurile inspirate din viaţa satului, în invenţia poetică, în modalitatea în care conştiinţa poetului s-a acordat cu aspiraţiile poporului român, cu istoria sa, cu folclorul şi cu frumuseţile naturii în care a copilărit. Peisajul natal, evenimentele fundamentale din viaţa satului – naşterea, nunta, moartea – îl vor fermeca într-atât pe copilul George, încât, mai târziu, impresiile produse de acestea îl vor ajuta să-şi făurească, în cea mai mare măsură, universal său poetic. Poet artizan, căutător de noi forme prozodice, George Coşbuc reprezintă în chip esenţial spiritualitatea românească. Din intenţia poetului de a realiza o epopee a neamului românesc, întemeiată pe folclor au rezultat două poeme de o rară frumuseţe: “Nunta Zamfirei” şi “Moartea lui Fulger”, poeme în care transfigurează artistic două evenimente fundamentale ale vieţii, aşa cum le trăieşte de veacuri poporul român. În urarea pe care le-o face Mugur-Împărat celor doi miri este exprimată dragostea de viaţă a poporului român: “Cât mac e prin livezi/ Atâţia ani la miri urez!/ Şi-un prinţ la anul! Blând şi mic,/ Să crească mare şi voinic,/ Iar noi să mai jucăm un pic/ Şi la botez!” În “Moartea lui Fulger” se confruntă pesimismul şi optimismul ca atitudini şi concepţii despre viaţă şi moarte, poemul încheindu-se  cu versurile: “Din codru rupi o rămurea,/ Ce-i pasă codrului de ea:/ Ce-i pasă lumii-ntregi/ De moartea mea!” În poezia “Lupta vieţii” se exprimă îndemn şi optimism: “O luptă-i viaţa, deci te luptă/ Cu dragoste de ea, cu dor”. Frumuseţea poeziei erotice constă în spectacolul sentimentelor şi al pasiunilor: de la criza puberală din “La oglindă”, la sfială, candoare, şagă, patimă, vrajbă. “Nomad una” exprimă un principiu al eticii populare: “Să-mi cânte lumea căte-o vrea/ Mi-e dragă una şi-i a mea./ Decât să mă dezbar de ea/ Mai bine-aprind tot satul!” Sinteza poeziei sociale a lui Coşbuc este “Noi vrem pământ”, care exprimă un puternic îndemn la revoltă, pentru a spulbera orice urmă de oprimare: “Când nu vom mai putea răbda,/ Când foamea ne va răscula,/ Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa/ Nici în mormânt!” Coşbuc este primul nostru poet prin care glasul ţără-nimii răsună în lirica română modernă, cu ecouri din universal ei uman. Poezia lui a adus, în atmosfera străbătută de un fals pesimism a epigonilor lui Eminescu, un suflu nou, proaspăt, luminos, cu rădăcini în optimismul milenar al poporului român, căruia i-a cântat “bucuria şi amarul”, “iubirea şi ura”, fiind “suflet în sufletul neamului său”.

Prof. Constantin VOICULESCU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: