I.L. Caragiale – scriitor naţional de valoare universală – 160 ani de la naştere

S-a născut la 30 ianuarie 1852 în satul Haimanale (azi I.L. Caragiale), judeţul Prahova. Urmează şcoala primară în Ploieşti, apoi continuă gimnaziul “Sfinţii Petru şi Pavel” din aceeaşi localitate, după care se înscrie la Conservatorul din Bucureşti. În anul 1870, după moartea tatălui său, se stabileşte la Bucureşti, unde munceşte din greu pentru a-şi întreţine familia. Este copist, sufleor, corector, gazetar. Se face cunoscut prin critici dramatice şi traduceri de piese de teatru. În 1878, Mihai Eminescu îl atrage la redacţia ziarului “Timpul”, unde va lucra şi I. Slavici. În acelaşi an, tot Eminescu îl introduce la “Junimea”, unde citeşte prima lui operă dramatică “O noapte furtunoasă”. În 1881 este revizor şcolar în districtele Suceava şi Neamţ, iar între anii 1882-1884 funcţionează tot ca revizor şcolar pentru judeţele Argeş şi Vâlcea. Prietenul său din această perioadă, Ion Suchianu, mărturiseşte care este geneza dramei “Năpasta”, a cărei acţiune se petrece în localitatea Tigveni. Venind de la Rm. Vâlcea spre Curtea de Argeş, cei doi s-au oprit la o cârciumă-han de pe malul Topologului, la intrarea în satul Tigveni. Aici au fost serviţi de o fată “de o frumuseţe aşa de desăvârşită, că nu ne puteam lua ochii de la dânsa; era cât p-aci să ne încurcăm acolo, dacă nu venea vizitiul să ne spuie că trebuie să ne grăbim ca să ajungem pe lumină la Curtea de Argeş, căci noaptea nu-s tocmai sigure drumurile pe aici”. La ieşirea din cârciumă, Caragiale se adresează unor flăcăi din sat, care aşteptau să intre şi ei în cârciumă: “- Măi, da’ frumoasă fată aveţi voi la cârciuma voastră!  – Ei, boierule, pentru fata asta o să se facă moarte de om”. Continuându-şi drumul peste dealul Momaia, în imaginaţia lui Caragiale se ţese intriga unei drame psihologice: “Năpasta”. Până în anul 1885 scrie şi publică alte trei comedii (publicase deja “O noapte furtunoasă”): “Conul Leonida faţă cu reacţiunea”, “O scrisoare pierdută”, “D-ale carnavalului”. După 1890 scrie nuvele, schiţe, povestiri. În anul 1905, în urma unei moşteniri, care-i refăcuse starea financiară, se autoexilează la Berlin, cu întreaga familie, dar ţine mereu legătura cu ţara. În 1907, impresionat de drama ţăranilor răsculaţi, publică într-un ziar german articolul “1907, din primăvară până în toamnă”. Articolul va fi publicat şi în Bucureşti. Trece în nemurire în noaptea de 8 spre 9 iunie 1912. Este adus în ţară şi înhumat în Cimitirul Bellu, alături de mormântul lui M. Eminescu.

Un creator de tipologii umane

Opera lui I.L. Caragiale, în totalitatea ei, trebuie privită din unghiul mărturisit de autor: “Simt enorm şi văd monstruos”. Dacă prin Eminescu, poezia română a atins gradul cel mai înalt de dezvoltare, prin I.L. Caragiale, teatrul şi proza au cunoscut o strălucire deosebită. Caragiale este un dramaturg care interesează deopotrivă pe un cititor european, american sau asiatic. Pornind de la realităţi româneşti – moravurile epocii şi parvenitismul autohton, creind scene şi tipuri originale, Caragiale le-a ridicat la o valoare artistică universală prin puterea de generalizare şi de sinteză, prin satira necruţătoare a viciilor, prin aspiraţia spre o umanitate superioară, prin încrederea în posibi-lităţile omului de a se îndrepta şi perfecţiona. În anul 1956, comedia “O scrisoare pierdută”, în regia lui Sică Alexandrescu şi într-o distribuţie de excepţie (Radu Beligan, Costache Antoniu, Grigore Vasiliu-Birlic ş.a.) s-a jucat la un teatru din Tokio. A doua zi, presa japoneză se întreba şi se mira cât de bine le-a cunoscut moravurile un scriitor român. Criticul literar Mihai Dragomirescu afirmase cu mult înainte că I.L. Caragiale este unul “dintre cei mai mari artişti ai tuturor vremurilor”. În comediile sale, Caragiale analizează formele parvenirii şi ale parvenitismului ca trăsătură tipologică a omului. Mecanismele parvenirii şi tipurile caracteristice apar din prima piesă a lui Caragiale – “O noapte furtunoasă” – o comedie a vanităţii. Aceeaşi trăsătură de caracter – vanitatea – îl caracte-rizează şi pe Leonida din comedia “Conul Leonida faţă cu reacţiunea”. Acesta ţine consoartei sale, Efimiţa, lecţii despre repu-blică, asigurând-o că dacă e republică “nu mai plăteşte nimeni bir”, “se face şi o lege de murături”, … “adicătelea că nimeni să nu mai aibă drept să-şi plătească datoriile”. În papuci de casă şi cu scufie pe cap, Leonida se crede un adevărat “tribun” al luptei împotriva “reacţiunii”. Prin stilul de viaţă şi pretenţii, prin logoree şi laşitate, conul Leonida este micul burghez de oricând şi de oriunde. În “O scrisoare pierdută”, personajele aparţin marii burghezii provinciale. Prin urmare, instinctele de parvenire sunt mai puternice, iar vanitatea se manifestă în forme mai agresive. Interesele eroilor, contrare numai în aparenţă, în final se armonizează, pentru că toţi ştiu să speculeze avantajele unui regim politic “curat constituţional”. În exercitarea puterii, şantajul de orice fel (financiar, moral, politic, afectiv, sexual etc.) rămâne metoda infailibilă a carieristului de profesie de profesie. Arivistul Caţavencu aplică principiul “do ut des” (îţi dau ca să-mi dai), dar canalia Agamiţă Dandanache aplică un principiu şi mai “eficient”: “îţi dau ca să-mi dai mereu”. Caţavencu promite că va înmâna scrisoarea “adrisantului” în schimbul unui loc de deputat, dar Dandanache îi spune Zoei: “Cum se poate, coniţa mea, s-o dau înapoi? S-ar putea să fac aşa prostie? Mai trebuie şi altă dată. La un caz iar… pac! la “Răsboiul”. Sloganul “De la partidul întreg atârnă binele ţării”, urmat de replica spusă cu cinism “şi de la binele ţării atârnă binele nostru” (al celor precum Trahanache, Tipătescu, Caţavencu, Dandanache ş.a.) constituie substanţa demagogiei – viciul de căpătâi al vieţii politice în perioada de tranziţie. Cea mai periculoasă metodă a omului politic de acest fel este delirul verbal, vorbăria goală, pentru că adoarme conştiinţele alegătorilor naivi, putând astfel justifica orice, chiar şi nedreptatea. I.L. Caragiale este, deopotrivă, un scriitor naţional, pentru că opera sa este reprezentativă pentru spiritul românesc în manifestările lui caracteristice, dar şi de valoare universală, întrucât a creat tipuri umane şi situaţii general valabile, ilustrate prin variante asemănătoare în orice societate. Caragiale, pornind de la rea-lităţile tipic româneşti, a dezvăluit esenţa spiritului uman, surprins în manifestările lui tipice. Într-adevăr, el “simţea enorm şi vedea monstruos”!

Prof. Constantin VOICULESCU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: