Arhivă pentru ianuarie, 2012

Mănăstirea Robaia – vatră de credinţă şi spiritualitate românească

Posted in rural with tags , , on ianuarie 31, 2012 by argesuldenord

Durată sub impulsul aspiraţiei strămoşeşti de a veşnici, prin altare de credinţă, fiinţa neamului românesc, Mănăstirea Robaia dăinuieşte, ca aşezământ monahal, încă din secolul al XVI-lea, în inima unei păduri seculare, pe firul văii Robaia, la circa 5 km vest de centrul satului Muşăteşti. Biserica iniţială a aşezământului, construită din lemn, a fost ctitorită de Armega – atestat, între anii 1587-1599, ca ban al Craiovei, deşi tradiţia orală locală asociază începuturile acestui locaş de cult cu întemeierea primei Mitropolii a Ţării Româneşti, în anul 1359, la Curtea de Argeş. În îndelungata sa existenţă, Schitul Robaia a cunoscut etape de înflorire, dar şi de decădere mai ales economică, determinate de procesul de extindere sau de diminuare a proprietăţii mănăstireşti. Astfel, la 14 august 1609, schitul cu întreaga sa avere este închinat Mănăstirii Bucovăţ de lângă Craiova, de către jupâneasa Rada, soţia lui Drosu postelnicul, fiul banului Armega – act confirmat la 20 august 1609, de cancelaria domnească a lui Radu vodă. Un document din 17 iunie 1624 atestă vânzarea, de către egumenul Serghie al Bucovăţului, a averii donate mănăstirii sale de postelnicul Drosu – element informaţional probatoriu vizând suprimarea dependenţei Schitului Robaia faţă de mănăstirea menţionată. Între anii 1644-1648, locaşul de cult de la Robaia este refăcut “den temelie, den piatră”, cu cheltuiala lui Sava ot Furduieşti, a soţiei sale, Livera, şi a tatălui acesteia, Muşat, originar din Muşăteşti. În anul 1671, aşezământul monahal a fost închinat Mănăstirii Curtea de Argeş de către Livera şi fiul ei, logofătul Mihai, astfel că, în anul 1793 – la înfiinţarea Episcopiei Argeşului -, Robaia devine metoc al acesteia, situaţie perpetuată până la actul secularizării averilor mănăstireşti din 1864. Distrugerile considerabile provocate de incendiul din anul 1704, când au ars vechile chilii, au determinat efectuarea unor lucrări de refacere a acestora, cu cheltuiala unui descendent al Liverei, Udrea Custereanul. Un moment semnificativ în istoria schitului restaurat prin osârdia episcopului cărturar al Argeşului, Iosif I, la începutul secolului al XIX-lea, l-a constituit transferarea, la Robaia, a maicilor sinistrate de la Mănăstirea Prosia – situată la est de Muşăteşti – aşezământ monahal distrus de un incendiu în anul 1819. Prin îndemnul neobosit al episcopului Ilarion al Argeşului, stareţul Visarion întreprinde ample lucrări de extindere, între anii 1843-1868, împreună cu Teodosie duhovnicul şi Naum monahul – consideraţi “ctitori de vrednică pomenire” ai acestui important aşezământ mănăstiresc format din: Biserica “Sf. Gheorghe”, clopotniţa cu cele două chilii şi stăreţia. Pisania zugrăvită în pridvor fixează etape definitorii în evoluţia ansamblului, sub raportul consemnării perioa-delor edificării construcţiilor ecleziastice şi a structurii temporale a proprietăţii funciare a aşezământului. Astfel, etapa iniţială a ansamblului monastic este menţionată textual: “Întru slava sf(in)tei şi celei de o fiinţă făcătoarei şi nedespărţitei Troiţă şi întru cinstea şi lauda sf(ântului) m(a)r(elui) M(u)ce(nic) Gheorghie, purtătoriul de biruinţă, s-au zidit din temelie această sf(ân)tă biserică de d(u)m(n)i(a)lor ctitori(i): Sava, Livera, Muşat din Muşăteşti şi s-au înzestrat cu moşiia aceasta pre car(e) este zidită biserica, şi cu un munte ce-i zice Dara şi cu o vie.”.
Decăderea aşezământului este surprinsă, de asemenea, în conţinutul pisaniei: “Iar într-o vreme, răsipindu-să călugări(i) şi rămâind schitu pustiu, s-au luat moşia, muntele, viia supt comanda Sf(intei) Episcopii Argeş.”. O revitalizare a ansamblului monastic se va înregistra în “vremea răposatului Iosif episcopu” prin “adunarea călugărilor” proveniţi de la alte schituri învecinate, construirea unor chilii în anul 1812 şi prin “orânduirea părintelui ieromonah Visarion, ca stareţ şi îngrijitor”. Anul 1848 reprezintă o etapă determinantă în dăinuirea aşezământului monahal de la Robaia: “Iar la leat 1848, aflându-să biserica cu totul întunecoasă şi afumată şi iarăş nevoindu-să a să înpodobi şi a aduna părinţi, ca un bun părinte, s-au îndemnat şi sf(i)nţiia sa, smeritul ieromonahu Theodosie duhovnicu de au hărăzit noaăzeci galbeni spre podoaba şi ajutoriul biserici(i). Asemenea tâmpla s-au săpat cu toată podoaba ei d(e) sus până jos, de sf(i)nţia sa pări(n)tele Naum monah. Încă s-au mai îndemnat şi alţi făcători de bine, care cu ce s-au îndurat a ajuta, ca să aibă pomenire vecinică”. Modificările survenite în structura construcţiei: adăugarea pridvorului de lemn, astuparea cu zid a intrării de pe latura sudică a pronaosului, edificarea unei turle false de lemn deasupra naosului şi “înzidirea” arcadei nordice dintre naos şi pronaos au fost efec-tuate, probabil, la jumătatea veacului al XIX-lea. Biserica se înscrie planimetric în categoria construcţiilor ecleziastice de plan trilobat cu abside poligonale, absida altarului prezentând un uşor decroş. Sistemul de boltire este conceput sub forma unei bolţi cilindrice transversale (la pronaos) şi a unei calote sprijinite pe arce şi picioare de zid (la naos). Compartimentarea interiorului cu separarea naosului de pronaos se realizează prin intermediul a trei arcade susţinute pe coloane, iar naosul este despărţit de altar printr-o tâmplă de zid. Decorul exterior al edificiului religios este format dintr-un brâu lat care surmontează firida cu icoana hramului, situată deasupra uşii de intrare de pe latura de sud a pronaosului. Pictura – opera lui Teodosie monahul – datând din anul 1848, era de factură artistică modestă. Retuşările ulterioare au afectat, în special, inscripţiile, care au fost transliterate cu caractere latine. Pridvorul a fost pictat – după refacerea sa din anul 1901, iar, în anul 1951, repictat de Theodor Petrescu din Tutana, “prin stăruinţa vieţuitorilor sfintei mănăstiri şi prin contribuţia binecredincioşilor: Toma, Ana şi Valeriu şi a altor creştini”. În ansamblul monahal de la Robaia, pe latura sudică a incintei este amplasată clopotniţa construită din piatră şi cărămidă în anul 1845, prin osârdia stareţului Visarion, pe locul clopotniţei  ruinate în urma cutremurului din anul 1838. De plan cvasi-pătrat, acest edificiu pe trei niveluri asigură accesul în incintă prin parterul prevăzut cu arhivolte; etajul intermediar prezintă mici deschideri de formă dreptunghiulară pe fiecare latură, iar camera clopotelor, uşor retrasă din verticalitatea faţadelor, are deschideri ample, arcuite şi acoperiş cu şarpantă accentuată. Pe latura vestică a clopotniţei, este alipită o clădire joasă formată din chilii. Ansamblul arhitectural a fost completat în anul 1935 cu stăreţia – construită din zidărie aparentă cu bolovani, învelită cu ţiglă, obiectiv destinat amenajării unor ateliere de ţesut covoare şi locuinţelor pentru membrele comunităţii monahale, iniţiatorul acţiunii de extindere fiind episcopul Nichita Duma al Argeşului. Aşezământul monahal de la Robaia a renăscut prin grija necurmată a Înalt Prea Sfinţitului Arhiepiscop Calinic Argeşeanul, prin strădania neobositei stareţe, Petronia Dobrescu, şi a obştii monahale, îmbogăţindu-se, în ultimii ani, cu: noua stăreţie, aghiazmatar, clădirea destinată chiliilor vieţuitoarelor din obşte – construcţie inspirată din arhitectura tradiţională argeşeană, cu podoaba înnoită a picturii murale a bisericii – operă de excepţie a renumitului zugrav Ion Savu, originar din Săpata-Argeş, precum şi cu mobilier de cult dăltuit în lemn. Înfăptuirile menţionate, cărora li se adaugă: consolidarea şi restaurarea bisericii, racordarea la reţeaua electrică, refacerea căii de acces din Muşăteşti spre mănăstire, amenajarea fântânii de leac şi a troiţelor, împrejmuirea incintei ş.a. cuprind, în ele, imensul sprijin material al unor pioşi donatori, ale căror nume se vor înscrie cu recunoştinţă, alături de cele ale ctitorilor, în vechea cronică a aşezământului de la Robaia. … La dangătul lin al clopotelor care cheamă la slujbă, călugăriţele – adevărate “pictoriţe cu acul” – se desprind din truda lor zilnică, pentru rugăciune; odăjdiile lucrate de ele, în măiestre broderii, destinate slujitorilor atâtor altare de credinţă poartă, ca, de altfel, şi icoanele pictate cu har artistic, talentul şi hărnicia lor, dincolo de orizontul de viaţă al mănăstirii. Vatră de spiritualitate românească, Mănăstirea Robaia a fost înnobilată, în cursul Evului Mediu, prin prezenţa unor personalităţi de excepţie ale istoriei Bisericii Ortodoxe Române. Silit să părăsească Ardealul frământat de mişcarea coordonată de el pentru păstrarea credinţei strămoşeşti a românilor transilvăneni, Sofronie de la Cioara şi-a găsit vremelnic popas la Robaia, între anii 1764-1766, unde a fost numit stareţ, adoptând, ca principiu de organizare a obştii monahale, paisianismul – curent de regenerare a spiritualităţii creştine. Ampla mişcare religioasă şi socială condusă de către cuviosul Sofronie de la Cioara constituie un moment de referinţă în istoria Bisericii Ortodoxe Române, eveniment remarcabil sintetizat de poetul Lucian Blaga: “Într-un timp, când catolicii şi Curtea de la Viena negau cu făţărnicie şi rea voinţă existenţa unor români ortodocşi din Transilvania, aceştia, prin omul ridicat din chiar rândurile lor, prin călugărul Sofronie, reuşesc să-şi dovedească puterea, manifestându-se aproape ca un mic stat în stat, mişcarea fiind fulgerul mut ce anunţă în noapte furtuna de dincolo de orizont ce va veni: răscoala lui Horea”. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat pe cuviosul Sofronie de la Cioara, pentru că “încingând sabia vitejiei cea întru Hristos, s-a împotrivit cu tărie uneltirilor dezbinatoare de fraţi, îndemnând pe credincioşi să rămână statornici în păstrarea credinţei strămoşeşti”, prăznuirea sa fiind oficiată în ziua de 21 octombrie, zi memorabilă în istoria bisericii naţionale, întrucât, la 21 octombrie 1948, se consfinţea, la Alba Iulia, reîntregirea bisericii româneşti din Transilvania, prin revenirea la Biserica Ortodoxă a fraţilor greco-catolici. Evocând personalitatea cuviosului Sofronie de la Cioara, cărturarul Nicolae Iorga îl considera, nu fără temei, “un adevărat rege neîncoronat al românilor transilvăneni”. În această oază de linişte, şi-a depănat firul ultimilor ani de viaţă strălucitul zugrav câmpulungean Pârvu Mutu (1657-1735) – împătimitul de frumos veşnicit în scenele pictate prin atâtea lăcaşuri de adâncă simţire românească. Pictura murală religioasă executată de Pârvu Mutu se circumscrie, prin concepţie şi realizare artistică, stilului cantacuzinesc şi brâncovenesc de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea. Opera sa constituie – potrivit aprecierii istoricului de artă I. D. Ştefănescu – “o culme a artei ecleziastice autohtone, prin armonia şi luxul culorilor îmbogăţite de strălucirea aurului şi prin însuşiri de ilustraţie”. Programele iconografice din monumentele de cult pictate relevă tendinţa emancipării faţă de mentalitatea epocii, pictorul umanizând figurile sfinţilor până la individualizare şi înlăturând, astfel, orice urmă de formalism în conceperea scenelor biblice. Trecând la monahism – sub numele de Pafnutie – s-a stins din viaţă în anul 1735, cu vrerea sa cea din urmă de a fi înhumat în vatra de nemurire a Robăii. Mănăstirea Robaia a devenit un centru de iradiere culturală, prin copiştii de manuscrise: Parthenie ieromonahul (“Mântuirea păcătoşilor”, 1764) şi Dorotheu ieroschimonah (“Scara Sf. Ioan Scărarul”, 1787), precum şi prin copierea unui miscelaneu teologic în anul 1795. Cercetător pasionat şi avizat al “antichităţilor” din districtul Argeş, scriitorul Alexandru Odobescu consemna în eseul său “Însemnări despre monumentele istorice din judeţele Argeş şi Vâlcea”, redactat în urma călătoriei făcute în anul 1860, din însărcinarea ministrului Cultelor şi Instrucţiei Publice, că “biserica Robaia n-are nimic interesant”, deşi citeşte “cartea de întemeiere a schitului de la familia Furduescu” şi înregistrează, dintre cărţile de ritual, “Noul Testament tipărit sub G. Racoţi”. De la Robaia, Alexandru Odobescu şi pictorul H. Trenk trec “muntele spre Brătăşeşti la schitul vechi al familiei Vâlsăneşti” din valea Bădichii. Leagăn al credinţei şi spiritualităţii româneşti, Mănăstirea Robaia îşi împlineşte, prin strădania vrednicelor sale slujitoare întru Hristos – care îi dau viaţă din viaţa lor – destinul de altar al încrederii în veşnicia neamului ce a zămislit-o în aceste mirifice locuri de legendă şi de frumuseţi tăinuite ale Muşăteştilor Argeşului. Un popas la Mănăstirea Robaia este un moment inconfundabil de adâncă trăire spirituală.

Prof. Grigore CONSTANTINESCU

Adio, veterani! Încet-încet, se sting eroii

Posted in rural with tags , on ianuarie 31, 2012 by argesuldenord

Motto: “Un popor care nu respectă trecutul şi datina creştinească, un popor care îşi pierde credinţa, un popor care nu cultivă iubirea pentru morţii săi, este un popor condamnat. (…) Căci, de la antici şi până astăzi, nu răzbat în veşnicie decât popoarele care au cultul eroilor şi al mormintelor. Eroii şi martirii sunt pentru un neam ceea ce sunt profeţii pentru religie şi sfinţii pentru Biserică. Ei sunt verigile prin care se leagă lanţul veşniciei naţionale”. (Testamentul politic al mareşalului Ion Antonescu)

Privesc cu multă emoţie patru imagini, patru fotografii surprinse de obiectivul aparatului la un interval de douăzeci şi cinci, doisprezece şi cinci ani ani. Patru fotografii importante ale albumului meu de suflet, fotografii ce sunt izvoare de istorie a neamului meu domnişan, vegheat de secole de un râu cu nume gingaş, al Doamnei, al unei domniţe basarabe iubitoare de glie, soţie a unui domnnitor descălecător de ţară. Patru fotografii cu chipuri din ce în ce mai puţine, împuţinate de vreme, de timpul ce se scurge peste noi, oamenii, ducând în undele lui legende şi adevăr, istorie, când horindă, când lăcrimândă. Îmbătrâneşte cremenea, se învecheşte oţelul, îmbătrânesc munţii, se corodează fierul, se mută albiile râurilor, seacă izvoarele, darămite omul care se află, cum zice cronicarul, “supt vremi”, născut să se bucure, dar şi să îndure, născut să lupte, dar şi să fie învins. Timpul este ireversibil. Putem, oare, ţine timpul pe loc, ora, minutul, secunda? Putem, oare, să ne mai întâlnim cu secunda plecată? Putem, oare, să ne scăldăm mereu în apa curgătoare a aceluiaşi râu? “Nevermore”, ar răspunde Corbul lui Edgar Allan Poe. Încet-încet, se sting eroii. Încet-încet, dispar veteranii. Din zi în zi, se împuţinează chipurile de pe cele patru fotografii ale sufletului meu. Erau tineri în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale, unii chiar în prima, în întâia linie a frontului, în tranşeele estului sau vestului, acolo unde au fost trimişi să lupte, să apere, să elibereze, însă niciodată să cotropească, să smulgă teritoriile altcuiva, să ocupe populaţii şi neamuri, să înrobească naţii. Se împuţinează veteranii, se sting ca mucul de lumânare, bolnavi, gârboviţi, împovăraţi de ani şi de greutăţi, ducând cu ei grozăviile războiului, amintirea sângelui vărsat de camarazii de arme, a ochilor deschişi pironiţi ţintă pe albastrul cerului, ai eroului căzut lângă ei, la datorie, amintirea zgomotului asurzitor al bombelor şi grenadelor, vaietele răniţilor ale căror mâini şi picioare spulberate de obuze, mai zvâcneau lângă ei pentru ultima dată. Însă peste toate aceste grozăvii, revine încă în minţile lor istovite, îmbătrânite, de oameni ajunşi la capătul drumului, “terminându-şi rostul lor”, cum spune poetul, cuvintele de îmbărbătare ale sergentului patriot: “Înainte, băieţi!”. Îl aud şi îl văd parcă aievea, în fruntea grupei sau a plutonului decimat, purtându-i spre victorie, neînfricat. Privesc cu lacrimi în ochi, cu inima tremurândă, la prima fotografie, cea mai veche, cea mai îmbătrânită de vreme, înfăţişându-i pe veteranii noştri ceva mai tineri. Cu respect, îmi descopăr capul, pun mâna dreaptă în dreptul inimii şi, cu mare admiraţie le rostesc numele, multe dintre ele azi doar nişte inscripţii pe crucile din cimitirul de pe Dealul Voievozilor: Toma Costică, Rusalim Victor, Pulbere Gheorghe, Lixandru Traian, Iordan Ionel, Moraru Luca, Ţibichi Gheorghe, Bucurescu Gheorghe, Iacob Nicolae, Vâlvoi Gheorghe, Boşcănici Gheorghe, Duţă Vasile, Avram Vică, Ştirbu Petre, Mihalache Nicolae, Luţa Dumitru, Barangă Ion, Pădurean Nicolae, Ticu Nicolae, Teodorescu Bebe, Tecău Neculăiţă, Ilie Petre, Ene Gheorghe, Smădu Smădu, Mitu Ion, Ticuţă Vasile şi mulţi, mulţi alţii. Păcat. Mare păcat! Se sting veteranii. Azi unul, mâine altul, se topesc şi pleacă dintre noi fără să fie preţuiţi, stimaţi, sprijiniţi, respectaţi. Sunt uitaţi, nu sunt băgaţi în seamă de stăpânii, vremelnici numai, de astăzi, li se ciuntesc pensiile, ajutoarele, drepturile câştigate la Odessa, la Cotul Donului, în Munţii Tatra, unde şi-au îngropat sănătatea, şi-au lăsat mâna sau piciorul, zburate de schijele aducătoare de moarte. Care e preţuirea generaţiilor de azi pentru aceşti eroi care au luptat pentru pământul Basarabiei, pentru Cadrilaterul românesc, pentru ţara românilor de peste Carpaţi, pentru nemurirea fiinţei neamului românesc, pentru păstrarea limbii naţiei române? Uitaţi sunt veteranii ce dispar unul câte unul. Uitate sunt faptele lor de vitejie, uitate sunt ordinele şi medaliile ce încă mai strălucesc pe piepturile lor.
Privesc cu ochii înlăcrimaţi o altă fotografie care are pe verso, scrisă cu majuscule, data: 2006, 9 mai. Veteranii din Domneşti. Nu-mi vine să cred. S-au rărit mult faţă de câţi erau în prima fotografie. Din peste treizeci de eroi, veterani al celui de-al Doilea Război Mondial, eroi ce sunt trup din trupul moşiei basarabe, au mai rămas doar doisprezece. Ceilalţi au luat drumul eternităţii, ducând cu ei gustul amar al pulberii de puşcă, clănţănitul mitralierelor, bufniturile înfiorătoare ale obuzelor, scrâşnetul şenilelor pe câmpurile de luptă de la Câmpia Turzii, Păuliş, Carei, Miskolc, Tatra. Ce ştim noi, generaţiile de după veterani, despre aceşti eroi ce se sting în tăcere, şi se duc, doar cu câteva rude şi câţiva prieteni în urma cortegiului lor funerar? Pe pieptul uniformei le strălucesc decoraţii româneşti, ruseşti, maghiare sau cehe. Neştiuţi de nimeni, ei ne părăsesc şi nici cel puţin amintirea lor nu ne mai rămâne. Ultima fotografie. Mai 2011. În faţa monumentului eroilor din comuna noastră, obosiţii veterani, nerespectaţii eroi, doar cinci. Cinci nepreţuite smaralde, cinci suflete de nenumărate carate, mai trişti ca oricând, mult mai suferinzi, aproape nici bastoanele nu-i mai ajutau. Îşi mişcau greu picioarele, paşii le erau obosiţi de vreme şi de vremuri, aşteptând o mână de sănătate de la cei care le-au luat spitalul, aşteptând ajutoare băneşti de la cei care nu realizează că ei, aceşti cinci oameni, împreună cu alţii ca ei, au păstrat nestingherite hotarele României şi au apărat limba şi cultura românească. Ce le pasă, ce vă pasă dacă se duc veteranii, şi odată cu ei, se îngroapă o istorie. Vom ajunge o ţară fără veterani. Haideţi să-i respectăm, să le facem bătrâneţile mai frumoase, oferindu-le, dacă nu compensaţii materiale, cel puţin respectul nostru. Dacă nişte “eroi” autointitulaţi ai anului 1989 se bucură de milioane nemeritate, de ce oare câteva mii de adevăraţi eroi, poate nu mai mult de cinci mii în toată ţara, nu s-ar putea bucura de un mic sprijin pentru medicamentele de care au atâta nevoie acum, la bătrâneţe?Vizitându-l în vara lui 2011 pe veteranul Ion Boşcănici, în vârstă de aproape 102 ani, împliniţi în 4 ianuarie 2012, prima întrebare pe care, destul de lucid, mi-a pus-o, a fost: “S-a ieftinit zahărul, s-a ieftinit pâinea?”. Pe urmă mi-a zis: “Iară mă întrebi de război?”. Spre ruşinea mea, nu-i adusesem nimic, în afară de respectul şi preţuirea mea. Nenea Ion a luptat, a fost decorat, dar şi uitat. Nenea Lucă Moraru, zis Pătrunjel, în vârstă de 96 de ani, Nicolae Ticu (Damian), Gheorghe Avram, Nică Barangă, de asemenea. Puţinii veterani pe care îi mai are Domneştiul aşteaptă stima şi respectul semenilor, aşteaptă atenţia noastră, a tuturor. Ei sunt adevăraţii cetăţeni de onoare ai satului, ai oraşului, ai ţării. Ei trebuie să beneficieze de la “stăpânire” de scutirea de taxe şi impozite, nu falşii revoluţionari din ’89. Dar ei, săracii, nu cer nimic. Tăcuţi şi modeşti, cer doar preţuire şi respect, pe care noi uităm să le dăm. De câte ori am ocazia, aplaud gestul nemaipomenit al profesoarei domnişance Sorina Vasile-Ştirboiu, din Curtea de Argeş, care, împreună cu un grup de elevi, a venit la Domneşti pentru a sărbători împlinirea unui veac de către veteranul Nică lu’ Boşcănici. Oare drumul nu era mai scurt dacă noi, cei de aici, din Domneşti, făceam acelaşi lucru? Ar fi fost o adevărată lecţie de patriotism! Dispar veteranii. Duc cu ei o istorie destul de tristă. “Dintr-o groază de voinici, rămăserăm numai cinci”, îmi spune cu tristeţe nenea Lucă, zis Pătrunjel. “Câţi veţi mai număra la sfârşitul anului 2012?” Se sting veteranii, se sting eroii şi, odată cu ei, o pagină a istoriei noastre zbuciumate. Se sting, dar nu mor. Nu trebuie să moară! Ei vor dăinui în conştiinţele noastre şi a celor care vor veni după noi, pentru că numele lor sunt încă adânc încrustate în mintea şi inima românilor. Sau, cel puţin, aşa ar trebui să fie, pentru că ei sunt stâlpii de susţinere ai neamului. Să ne iubim veteranii, adevăraţii eroi cunoscuţi şi necunoscuţi, cât mai sunt. În curând, vom fi o ţară fără veterani. Şi, culmea, o veste tristă umple de durere Domneştiul. Clopotele bisericii “Buna Vestire” aruncă peste întregul sat vălul cernit al veştii morţii celui mai vârstnic fiu al său. Cel care, pe 4 ianuarie, puţin după începutul noului an 2012, împlinise un secol şi doi ani. S-a stins nenea Nică lu’ Boşcănici, zis Cucu, primul veteran, în ordinea vârstei, din cei cinci rămaşi. Mai sunt patru supravieţuitori ai celui de-al Doilea Război Mondial. S-a stins la 102 ani, lucid, dar obosit de vreme şi vremuri. S-a stins cu gustul amar al unei ţări prădate, bolnave, plină de români trişti. S-a stins şi n-a obţinut un răspuns afirmativ la întrebarea: “S-a ieftinit, zahărul, pâinea?” Fie-ţi ţărâna uşoară, nene Nică! Şi, unul câte unul, cu sentimentul că s-au sacrificat în zadar, se sting încet-încet veteranii noştri. Mareşalul Antonescu avea dreptate, un neam ce nu-şi cinsteşte eroii, nu merită să trăiască pe lume!

Prof. Ion C. HIRU

Măriuca, la tratament în Italia

Posted in social with tags , , on ianuarie 31, 2012 by argesuldenord

Povesta fiicei preotului din Văleni a cutremurat o ţară întreagă. Făcută publică recent, a coalizat eforturile oamenilor cu suflet pentru a-i salva viaţa. Între aceştia se găsesc sportivi renumiţi precum Cătălin Moroşanu, zis “Moartea din Carpaţi” sau componenţii echipei de fotbal Petrolul Ploieşti. În numai câteva zile s-a strâns o sumă considerabilă din totalul de 100.000 euro necesari pentru a i se salva viaţa micuţei. Vă prezentăm în continuare Jurnalul Măriucăi:

Miercuri, 21 decembrie 2011

Măriuca se simte bine, este veselă, are poftă de mâncare şi se plimbă des cu bicicleta. După ce a fost externată Andrada, a stat pentru câteva zile în cameră cu Alisa, o fetiţă de un an şi cinci luni, apoi a rămas din nou singură în salon. Astăzi, Măriuca a primit mai multe cadouri de Moş Crăciun. S-a împrietenit cu mulţi copii de diferite naţionalităţi şi cu mamele lor, şi tuturor le cere acelaşi lucru: să îi împingă bicicleta. Ţine foarte mult la hăinuţele şi accesoriile ei: astăzi i-a cerut mamei să îi pună mărgele şi brăţară şi spunea mereu: “E drăguţă Maria”. Puncţia medulară se va repeta săptămâna viitoare. Are analizele de sânge mai bune – au început să crească valorile. Medicii sunt mulţumiţi de evoluţia Măriucăi şi au decis să o externeze mâine. Măriuca va continua terapia în Day Hospital pentru o perioadă. Va locui într-o clădire în care stau şi alţi copii români, printre care şi Andrada.

Miercuri, 28 decembrie 2011

Măriuca a fost externată pe 22 decembrie şi a petrecut un Crăciun liniştit, alături de alte trei familii din România care sunt cazate în aceeaşi clădire. A mâncat cu poftă mâncăruri tradiţionale şi a primit multe cadouri de la Moşul. În spital au venit să viziteze copiii cu daruri multe asociaţii, reprezentanţi ai Primăriei şi au pregătit cadouri personalizate pentru copii, medici, asistentele şi infirmierele de la secţia de Oncologie. Măriuca nu mai era internată în ziua de Crăciun, dar Valentina, asistenta care s-a îndrăgostit de ea, i-a păstrat un cadou frumos care a bucurat-o mult. Astăzi, Măriuca a primit ultimul şi cel mai binecuvântat dar de la Moş Crăciun: este în remisie completă oficial! Analiza medulară efectuată azi în Day Hospital a confirmat lipsa celulelor leucemice. Le mulţumim tuturor celor care continuă să fie alături de Măriuca şi echipei de la secţia de Oncohematologie a Spitalului San Matteo, care îngrijesc copiii cu dăruire, profesionalism şi dragoste.

Marţi, 10 ianuarie 2012

Vă facem o scurtă prezentare despre cum şi-a petrecut Măriuca sărbătorile de iarnă. Tatăl a stat cu fetele lui de pe 27 decembrie până pe 3 ianuarie, în camera închiriată lângă spital, cameră căreia, în momentul ăsta, Măriuca îi spune “acasă”. În tot acest timp Maria a fost veselă, extrem de bucuroasă că şi-a văzut tatăl şi că au fost împreună, toată familia. A fost însă extrem de tristă când “tati” a plecat… A primit o mulţime de cadouri din ţară, dar şi de la persoane foarte drăguţe din Italia. Au avut brăduţ, au cântat colindele tradiţionale … De miercuri, 4 ianuarie, sunt internate în spital pentru al doilea protocol. Maria a avut stări de vomă dar, sfidând aceste manifestări, ea a rămas veselă şi foarte vioaie. Acum vrea să meargă mult pe jos şi câteodată uită că este conectată la aparatele de perfuzat. E foarte drăgăstoasă şi îşi răsfaţă mult mama. Şi o iubeşte mult pe Andrada. Dimineaţa când se trezeşte vrea neapărat baticuţul, mărgeluţele şi pantofiorii albi de lac şi pleacă în vizită prin spital. Ieri erau foarte triste pentru că Edy, baieţelul lui Florin şi al Lăcrămioarei, a plecat printre îngeri…

Cristina Dragoș – Asociația Bubulina

Un sat martir

Posted in rural with tags , , on ianuarie 31, 2012 by argesuldenord

“Nu lăsaţi să moară satul Poenărei!” – aşa se intitula un articol în presa locală, apoi într-o revistă de suflet a satului Poenărei, autor fiind prozatorul contemporan, profesorul Marin Ioniţă. Cu prilejul întâlnirii fiilor satului, acţiune organizată şi susţinută material în exclusivitate de către Virgil Baciu, semnatarul articolului a fost invitat la sărbătoarea de suflet a poenărenilor, prilej cu care s-a convins de frumuseţea locului şi de importanţa evenimentului, dar în acelaşi timp s-a întristat când drumul plin de hârtoape sau “drumul iadului”, cum l-a numit până a ajunge în satul altădată “picior de Paris”, a fost dureros. La această sărbătoare, în luna august a anului 2011, cei prezenţi s-au bucurat de surpriza sosirii în mijlocul lor a dramaturgului Paul Everac, invitaţie de suflet a altui admirator al satului Poenărei, academicianul Gheorghe Păun. După aprecierea frumuseţii evenimentului, seniorul dramaturgiei româneşti declara drumul de acces din şoseaua judeţeană până în centrul satului “un drum al Golgotei“. Am primit în prim-plan aceste două comparaţii ale unui drum puţin mai lung de o mie de metri, pentru a demonstra că nu există nicio pornire de a se rezolva o situaţie. Drumul iadului sau drumul Golgotei, altădată parte a drumului voievodal, este astăzi doar un drum plin de hârtoape, un prilej sigur de durere, toate intervenţiile făcute către edilii locali rămânând fără ecou, demonstraţia situaţiei prezente fiind la îndemâna oricui. Datorită evenimentelor istorice ale ultimului bastion al luptei pentru libertatea noastră – Haiducii Muscelului – istorie vie a vremurilor ce le trăim, localitatea Poenărei ar putea fi declarată “un sat martir“. Un sat martir, dar fără drum, fără şcoală, fără cămin cultural, fără un muzeu propriu, toate până nu demult făcând fală satului, iar răspunsul la întrebarea “Cu ce ne mai răsplăteşte Domnul când fulgii de nea sosesc la Poenărei?“ va fi dat autorului versurilor: “Timpul ne-a brăzdat chipurile/ Ne-a acoperit tâmplele cu ninsori/ Şi nu ştiu de vor mai creşte în grădini ştiutele flori“.

Cu amărăciune în suflet semnează
fiul satului Poenărei, Constantin SAMOILĂ

I.L. Caragiale – scriitor naţional de valoare universală – 160 ani de la naştere

Posted in cultura with tags , on ianuarie 31, 2012 by argesuldenord

S-a născut la 30 ianuarie 1852 în satul Haimanale (azi I.L. Caragiale), judeţul Prahova. Urmează şcoala primară în Ploieşti, apoi continuă gimnaziul “Sfinţii Petru şi Pavel” din aceeaşi localitate, după care se înscrie la Conservatorul din Bucureşti. În anul 1870, după moartea tatălui său, se stabileşte la Bucureşti, unde munceşte din greu pentru a-şi întreţine familia. Este copist, sufleor, corector, gazetar. Se face cunoscut prin critici dramatice şi traduceri de piese de teatru. În 1878, Mihai Eminescu îl atrage la redacţia ziarului “Timpul”, unde va lucra şi I. Slavici. În acelaşi an, tot Eminescu îl introduce la “Junimea”, unde citeşte prima lui operă dramatică “O noapte furtunoasă”. În 1881 este revizor şcolar în districtele Suceava şi Neamţ, iar între anii 1882-1884 funcţionează tot ca revizor şcolar pentru judeţele Argeş şi Vâlcea. Prietenul său din această perioadă, Ion Suchianu, mărturiseşte care este geneza dramei “Năpasta”, a cărei acţiune se petrece în localitatea Tigveni. Venind de la Rm. Vâlcea spre Curtea de Argeş, cei doi s-au oprit la o cârciumă-han de pe malul Topologului, la intrarea în satul Tigveni. Aici au fost serviţi de o fată “de o frumuseţe aşa de desăvârşită, că nu ne puteam lua ochii de la dânsa; era cât p-aci să ne încurcăm acolo, dacă nu venea vizitiul să ne spuie că trebuie să ne grăbim ca să ajungem pe lumină la Curtea de Argeş, căci noaptea nu-s tocmai sigure drumurile pe aici”. La ieşirea din cârciumă, Caragiale se adresează unor flăcăi din sat, care aşteptau să intre şi ei în cârciumă: “- Măi, da’ frumoasă fată aveţi voi la cârciuma voastră!  – Ei, boierule, pentru fata asta o să se facă moarte de om”. Continuându-şi drumul peste dealul Momaia, în imaginaţia lui Caragiale se ţese intriga unei drame psihologice: “Năpasta”. Până în anul 1885 scrie şi publică alte trei comedii (publicase deja “O noapte furtunoasă”): “Conul Leonida faţă cu reacţiunea”, “O scrisoare pierdută”, “D-ale carnavalului”. După 1890 scrie nuvele, schiţe, povestiri. În anul 1905, în urma unei moşteniri, care-i refăcuse starea financiară, se autoexilează la Berlin, cu întreaga familie, dar ţine mereu legătura cu ţara. În 1907, impresionat de drama ţăranilor răsculaţi, publică într-un ziar german articolul “1907, din primăvară până în toamnă”. Articolul va fi publicat şi în Bucureşti. Trece în nemurire în noaptea de 8 spre 9 iunie 1912. Este adus în ţară şi înhumat în Cimitirul Bellu, alături de mormântul lui M. Eminescu.

Un creator de tipologii umane

Opera lui I.L. Caragiale, în totalitatea ei, trebuie privită din unghiul mărturisit de autor: “Simt enorm şi văd monstruos”. Dacă prin Eminescu, poezia română a atins gradul cel mai înalt de dezvoltare, prin I.L. Caragiale, teatrul şi proza au cunoscut o strălucire deosebită. Caragiale este un dramaturg care interesează deopotrivă pe un cititor european, american sau asiatic. Pornind de la realităţi româneşti – moravurile epocii şi parvenitismul autohton, creind scene şi tipuri originale, Caragiale le-a ridicat la o valoare artistică universală prin puterea de generalizare şi de sinteză, prin satira necruţătoare a viciilor, prin aspiraţia spre o umanitate superioară, prin încrederea în posibi-lităţile omului de a se îndrepta şi perfecţiona. În anul 1956, comedia “O scrisoare pierdută”, în regia lui Sică Alexandrescu şi într-o distribuţie de excepţie (Radu Beligan, Costache Antoniu, Grigore Vasiliu-Birlic ş.a.) s-a jucat la un teatru din Tokio. A doua zi, presa japoneză se întreba şi se mira cât de bine le-a cunoscut moravurile un scriitor român. Criticul literar Mihai Dragomirescu afirmase cu mult înainte că I.L. Caragiale este unul “dintre cei mai mari artişti ai tuturor vremurilor”. În comediile sale, Caragiale analizează formele parvenirii şi ale parvenitismului ca trăsătură tipologică a omului. Mecanismele parvenirii şi tipurile caracteristice apar din prima piesă a lui Caragiale – “O noapte furtunoasă” – o comedie a vanităţii. Aceeaşi trăsătură de caracter – vanitatea – îl caracte-rizează şi pe Leonida din comedia “Conul Leonida faţă cu reacţiunea”. Acesta ţine consoartei sale, Efimiţa, lecţii despre repu-blică, asigurând-o că dacă e republică “nu mai plăteşte nimeni bir”, “se face şi o lege de murături”, … “adicătelea că nimeni să nu mai aibă drept să-şi plătească datoriile”. În papuci de casă şi cu scufie pe cap, Leonida se crede un adevărat “tribun” al luptei împotriva “reacţiunii”. Prin stilul de viaţă şi pretenţii, prin logoree şi laşitate, conul Leonida este micul burghez de oricând şi de oriunde. În “O scrisoare pierdută”, personajele aparţin marii burghezii provinciale. Prin urmare, instinctele de parvenire sunt mai puternice, iar vanitatea se manifestă în forme mai agresive. Interesele eroilor, contrare numai în aparenţă, în final se armonizează, pentru că toţi ştiu să speculeze avantajele unui regim politic “curat constituţional”. În exercitarea puterii, şantajul de orice fel (financiar, moral, politic, afectiv, sexual etc.) rămâne metoda infailibilă a carieristului de profesie de profesie. Arivistul Caţavencu aplică principiul “do ut des” (îţi dau ca să-mi dai), dar canalia Agamiţă Dandanache aplică un principiu şi mai “eficient”: “îţi dau ca să-mi dai mereu”. Caţavencu promite că va înmâna scrisoarea “adrisantului” în schimbul unui loc de deputat, dar Dandanache îi spune Zoei: “Cum se poate, coniţa mea, s-o dau înapoi? S-ar putea să fac aşa prostie? Mai trebuie şi altă dată. La un caz iar… pac! la “Răsboiul”. Sloganul “De la partidul întreg atârnă binele ţării”, urmat de replica spusă cu cinism “şi de la binele ţării atârnă binele nostru” (al celor precum Trahanache, Tipătescu, Caţavencu, Dandanache ş.a.) constituie substanţa demagogiei – viciul de căpătâi al vieţii politice în perioada de tranziţie. Cea mai periculoasă metodă a omului politic de acest fel este delirul verbal, vorbăria goală, pentru că adoarme conştiinţele alegătorilor naivi, putând astfel justifica orice, chiar şi nedreptatea. I.L. Caragiale este, deopotrivă, un scriitor naţional, pentru că opera sa este reprezentativă pentru spiritul românesc în manifestările lui caracteristice, dar şi de valoare universală, întrucât a creat tipuri umane şi situaţii general valabile, ilustrate prin variante asemănătoare în orice societate. Caragiale, pornind de la rea-lităţile tipic româneşti, a dezvăluit esenţa spiritului uman, surprins în manifestările lui tipice. Într-adevăr, el “simţea enorm şi vedea monstruos”!

Prof. Constantin VOICULESCU

Căldura harului

Posted in religie with tags , on ianuarie 31, 2012 by argesuldenord

Creştinătatea românească, pe 25 ianuarie, prăznuieşte pe Sfântul Părintele nostru Grigorie, de Dumnezeu Cuvântătorul sau Teologul, arhiepiscop al Constantinopolei. Prin darul lui Dumnezeu avea să se nască, pe vremea împărăţiei lui Valens (364-378) şi Teodosie cel Mare (379-395), în cetatea Nazianz din Capadochia, către anul 328, din părinţi de bun neam, Nona şi Grigore, tatăl său fiind, pentru vrednicia sa, episcop de Nazianz. Iubind învăţătura aleasă, tânărul Grigorie, ca nimeni altul, a mers la cele mai înalte şcoli din vremea sa: Cezareea Capadochiei, unde s-a întâlnit cu Sfântul Vasile cel Mare, cu care a legat cea mai trainică prietenie, Cezareea Palestinei, Alexandria Egiptului şi Atena, unde funcţiona şcoala cea mai înaltă de pe vremea aceea, fiind rugat să rămână ca dascăl. Desăvârşindu-şi studiile s-a întors acasă la părinţi în Cezareea Capadociei pentru a-l ajuta pe tatăl său, de acum în vârstă, care îl şi hirotoneşte preot fără voia lui, dorind să-l pună chiar episcop în locul său. Piosul Grigorie, auzind aceasta şi vrând să scape de rugăminţile tatălui său, fuge în pustie la prietenul său Vasilie, care până la urmă îl sfinţeşte episcop pentru cetatea Sasima, tot fără voia lui. Zidindu-şi o cultură solidă, a devenit un mare orator creştin împletind fericit filozofia timpului cu învăţătura dumnezeiască a Scripturii şi a Sfinţilor Bărbaţi Apostolici. Cu mare bucurie a îmbrăţişat viaţa duhovnicească, scriind poezii de înaltă ştiinţă teologică, ştiinţă pe care o împărtăşea pe înţelesul tuturor. Pe când învăţătura cea dreaptă a Bisericii lui Hristos era grav ameninţată de rătăcirea lui Arie, Sfântul Grigorie a fost chemat de drept-credincioşii din cetate, ca să le fie păstor. Sfântul Grigorie răspunde degrabă acestei chemări şi ducându-se la Constantinopole, a adunat pe credincioşi într-o bisericuţă de la marginea oraşului, deschisă într-o casă a uneia dintre rudeniile sale, pe care el a numit-o Biserica Învierii sau Anastasia. În această modestă bisericuţă, Sfântul Grigorie a rostit cele Cinci cuvântări teologice celebre care i-au şi adus numirea de mare cuvântător al lui Dumnezeu, tălmăcind pe înţelesul tuturor dreapta învăţătură despre Sfânta Treime, întorcând pe mulţi la dreapta credinţă întru Hristos Iisus. Pentru scurtă vreme, Fericitul Părinte Grigorie a ajuns şi Patriarh al Constantinopolei. În anul 381, binecredinciosul împărat Teodosie, la rugămintea Sfântului Grigorie, convoacă al II-lea Sinod Ecumenic pentru a se pune capăt tulburărilor din Biserică. Chiar în toiul lucrărilor marelui Sinod, din cauza înverşunărilor, Sfântul a părăsit scaunul patriarhicesc al Constantinopolei, retrăgându-se pentru totdeauna în singurătate. Aici, în posturi şi rugăciuni, până la sfârşitul vieţii sale, a compus scrieri teologice şi poeme de viaţă duhovnicească, bogăţie de aur lăsând Bisericii lui Hristos, până în ziua de azi. Cu bucurie multă, putem spune, că Bunul Dumnezeu ne-a binecuvântat cu mari teologi, în timpurile cele mai grele din viaţa Bisericii. Vom reaminti aicipe cei trei mari Teologi troiţa sau treimea de Teologi: Sfântul Ioan Evanghelistul, Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Simeon Noul Teolog, toţi purtând numele cel adânc de Teologul. Pe scrisul lor se sprijină întreaga temelie a Bisericii lui Hristos încă dintru începuturile sale. La numai 61 ani (328-389), Sfântul Grigorie Teologul, în ziua de 25 ianuarie, în aceeaşi lună, când a plecat către ceruri şi sfântul său prieten Vasile cel Mare (330-379), aveau să se întâlnească pentru totdeauna în Împărăţia Iubirii lui Hristos. În Cuvintele de învăţătură, numite şi Proloagele, texte alese şi tipărite în secolele XVII-XVIII, găsim pe luna ianuarie, în ziua de douăzeci şi cinci, după istorisirea pe scurt a vieţii Sfântului Grigorie Teologul şi un cuvânt de folos al unui alt mare Grigorie, numit şi Dialogul, alt mare scriitor care a ajuns şi Papă al Romei (604). Atunci când Biserica lui Hristos era Una, lucrarea creştinească şi duhovnicească se împletea fericit din Orient până în Occident, fără poticniri şi întru curată şi fierbinte credinţă, nu ca acum, când ne-am îndepărtat de râvna cea dintâi. Iată un episod minunat, lăsat de Sfântul Grigorie cel Mare despre primirea de străini, spunând, că un bogat oarecare slujea cu casa lui la primirea de oaspeţi, pe care îi aducea la masa sa. Într-una din zile a venit şi un străin printre cei mulţi care a fost poftit la masă. După obiceiul umilinţei sale, când a vrut să-i toarne apă ca să-şi spele mâinile, întorcându-se să ia apă cu ibricul, îndată nu l-a mai văzut pe acela, mirându-se întru sine, ce poate fi aceasta. Nedumerirea lui primeşte limpezire, căci în noaptea aceea, i-a zis lui Domnul: “În celelalte zile M-ai primit, adică, prin fraţii mei mai mici, iar în ziua de ieri, pe Mine Însumi M-ai primit. Deci la judecata cea viitoare, se va zice: Cele ce aţi făcut unuia din aceşti mai mici ai Mei, acelea Mie le-aţi făcut” (Matei 25, 40). Sfântul Grigorie, ne arată mai departe, că: “Şi noi, dar, să nu ne lenevim spre primirea de străini. Socotiţi, fraţilor, cât de mare este lucrul primirii de străini. La mesele voastre, pe Hristos primiţi-L, ca şi voi să fiţi primiţi de El la ospăţul cel veşnic. Daţi, acum, străinului Hristos, la primirea de străini, ca şi El, pe voi, la Ziua Judecăţii, nu ca pe nişte străini să vă ştie, ci ca pe cei apropiaţi ai Săi, în Împărăţia Sa, să vă primească”. Câtă bucurie citeam pe faţa celor care primeau atenţie şi prăznuire, dar pe faţa celor care dăruiau în numele lui Hristos! El a spus, pentru a nu uita, noi cei care suntem chemaţi la lucrare de inimă, că: “E mai fericit a da decât a lua!”

ÎPS Calinic Argeşeanul

153 ani de la Unirea Principatelor Române

Posted in religie with tags on ianuarie 31, 2012 by argesuldenord

În Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului a fost organizată o festivitate în cinstea zilei de 24 ianuarie. Momentul aniversar a avut loc în paraclisul “Sf. Calinic de la Cernica”, din incinta Centrului Eparhial. La eveniment a fost prezent şi Înaltpreasfinţitul Părinte Calinic, Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului. Festivitatea s-a aflat la a şasea ediţie, fiind rezultatul unui parteneriat între Seminarul Teologic “Neagoe Vodă” şi Grupul Şcolar Auto din Curtea de Argeş. În cadrul momentului festiv, elevii Seminarului Teologic au prezentat un program de cântece patriotice având ca temă Unirea Principatelor săvârşită la data de 24 ianuarie 1859. A urmat un moment dedicat istoriei şi poeziei realizat de elevii celor două instituţii de învăţământ. În finalul manifestării, o parte din dascălii celor două şcoli din municipiul Curtea de Argeş au evocat prin câteva referate cele mai importante momente din atmosfera evenimentului petrecut în urmă cu 153 ani.

Roxana MOLDOVAN

Sinaxa stareţilor şi stareţelor din eparhie

Posted in religie with tags , , , on ianuarie 31, 2012 by argesuldenord

În paraclisul “Sf. Ierarh Calinic de la Cernica” din Curtea de Argeş, sub preşedinţia Înaltpreasfinţitului Părinte Calinic, a fost organizată pe 18 ianuarie o întâlnire a stareţilor şi stareţelor din Eparhia Argeşului şi Muscelului. În cadrul şedinţei au fost analizate următoarele: 1. Realizările în plan administrativ, economic, cultural şi pastoral misionar obţinute de fiecare unitate monahală în anul 2011; 2. Planurile manageriale pentru anul 2012; 3. Situaţia personalului monahal la zi; 4. Lucrările executate la monumentele istorice din cuprinsul eparhiei se vor face cu aprobarea Centrului Eparhial şi cu avizul Direcţiei Monumentelor Istorice;
5. Întocmirea unei condici speciale în fiecare mănăstire în care se vor trece istoricul, perso-nalul monahal, inventarul bunurilor mobile şi imobile, donaţii; de asemenea, fiecare unitate monahală va deţine o carte de aur. 6. Centrul Eparhial va primi toate proiectele privind activitatea social-filantropică a mănăstirilor, având în vedere că anul 2012 a fost declarat de Sfântul Sinod al B.O.R., “Anul Tainei Sf. Maslu şi îngrijirii bolnavilor”.
7. Comunicarea adresei nr. 8578/2011 privind situaţia fundaţiilor şi asociaţiilor din cuprinsul eparhiei.
8. Comunicarea adresei nr. 8783/2011 referitoarea la respectarea disciplinei financiar contabile în toate unităţile monahale; 9. Situaţia privind salarizarea personalului neclerical, potrivit căreia eşalonarea debitului către Consiliul Judeţean Argeş se va face pe o perioadă de 17 luni.

Roxana MOLDOVAN

Şedinţă a Permanenţei Eparhiale

Posted in religie with tags , on ianuarie 31, 2012 by argesuldenord

Permanenţa Eparhială a Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului
s-a aflat în data de 16 ianuarie în şedinţă de lucru. În prezenţa Înaltpreasfinţitului Părinte Calinic, membrii Permanenţei Eparhiale, împreună cu părinţii protoierei din cele şapte protopopiate ale Eparhiei, au prezentat un raport al principalelor obiective realizate în anul 2011. De asemenea, fiecare sector din administraţia eparhială a prezentat planurile manageriale pentru anul în curs. În acest sens părinţii consilieri au venit cu propuneri noi privind evoluţia şantierelor deschise atât la Catedrala Arhiepiscopală, ctitoria domnitorului Neagoe Vodă Basarab, cât şi la noua ctitorie ridicată în cinstea Sf. Mc. Filofteia. De asemenea,
s-au făcut pro-puneri pe plan administrativ bisericesc, social-filantropic, pastoral-misionar, cultural şi învăţământ teologic.

Roxana MOLDOVAN

Liturghie arhierească în cartierul Ivancea

Posted in religie with tags , , on ianuarie 31, 2012 by argesuldenord

Parohia “Sfântul Ierarh Vasile cel Mare” din municipiul Curtea de Argeş şi-a sărbătorit hramul. Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Calinic, împreună cu un important sobor de preoţi şi diaconi, a oficiat Sfânta Liturghie arhierească în biserica de lemn construită în stil maramureşean. Lăcaşul de cult se află în cartierul Ivancea din municipiul Curtea de Argeş, lucrările fiind executate în perioada 2006-2011, de o echipă de meşteri din localitatea maramureşeană Bârsana. Cu această ocazie, chiriarhul Eparhiei Argeşului şi Muscelului a adresat celor prezenţi un cuvânt de învăţătură, amintind de frumuseţea acelei zile care însumează două sărbători importante: praznicul bisericesc închinat Tăierii Împrejur a Mântuitorului Iisus Hristos şi cinstirea Sf. Ierarh Vasile cel Mare. După Sfânta Liturghie, a fost oficiată Slujba de Te Deum pentru binecuvântarea începutului de an, urmată de Moliftele Sf. Vasile cel Mare.

Roxana MOLDOVAN