Vasile Voiculescu: poet, prozator, dramaturg – 127 ani de la naştere

S-a născut la 27 noiembrie 1884 în satul Pârscov, din jud. Buzău. A fost fiul lui Costache Voiculescu – ţăran înstărit şi al Sultanei – fiică de negustor. Şi-a petrecut copilăria într-o atmosferă “autentic rurală”, cu datini şi obiceiuri străvechi. Şcoala primară a frecventat-o în Buzău, după care a urmat şi a absolvit Liceul “Gheorghe Lazăr” din Bucureşti. Răspunzând unei chemări interioare, s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, dar, după numai doi ani (1903), s-a înscris la Facultatea de Medicină din Bucureşti, pe care a absolvit-o în anul 1910, când şi-a susţinut şi doctoratul în medicină. Şi-a exercitat cu pasiune şi devotament profesia de medic în mai multe localităţi rurale din sudul ţării. În timpul Primului Război Mondial a fost înrolat ca medic militar la Bârlad, unde l-a cunoscut pe poetul Al. Vlahuţă. Ca medic militar s-a distins prin abnegaţie şi spirit de sacrificiu. Ca poet, Vasile Voiculescu a publicat opt volume de versuri, iar ca prozator a scris două volume de povestiri: “Capul de zimbru” şi “Ultimul Berevoi”. Ambele volume i s-au publicat postum. Tot postum i s-a publicat şi romanul “Zahei orbul”. Majoritatea povestirilor din cele două volume au fost scrise în perioada 1946-1957 şi abordează teme şi motive de natură fantastică: animalul totemic, omul fantastic, magia, vânătoarea, vrăjile, iluziile, miturile, eresurile, precum în povestirile: “Lostriţa”, “Pescarul Amin”, “În mijlocul lupilor”, “Ultimul Berevoi” ş.a. Imaginând o lume de mit şi legendă, V. Voiculescu a scris o proză fantastică în care realul şi imaginarul se interferează, conferind operei o strălucită expresie artistică. După ce i s-a publicat, în 1970, romanul “Zahei orbul”, numele lui V. Voiculescu a fost definitiv consacrat ca mare scriitor, fiind aşezat alături de M. Sadoveanu, Mircea Eliade, Gala Galaction şi de mari romancieri ai literaturii universale, precum Hoffman, Thomas Mann ş.a. Ca dramaturg, a publicat patru piese de teatru, care abordează teme diverse: practici magice, eternele conflicte ale sufletului omenesc, începuturile istoriei românilor ş.a. În articolul de faţă voi dezvolta doar creaţia poetică a lui V. Voiculescu. Ca şi Tudor Arghezi, V. Voiculescu este un poet de tip proteic: fiecare volum de versuri are trăsături proprii, atât sub aspectul tematicii, cât şi sub cel al limbajului poetic. Poezia lui V. Voiculescu se înscrie în sfera poeziei tradiţionale din perioada interbelică şi a evoluat de la tradiţionalismul de tip paşoptist la formele unui modernism moderat. Prima etapă cuprinde volumele: “Poezii”, “Din ţara zimbrului” şi “Pârgă”. În manieră sămănătoristă, poetul înfăţişează un univers rustic, marcat de sărbători creştine şi pulsând de amintirea haiducilor de altădată. Tot în viziune sămănătoristă este înfăţişată şi degradarea lumii patriarhale: “Azi satu-i plin de gloată, străinii îl cercetează,/ Dar casa mi-i pustie şi curţile-n ruine”. (“Casa noastră”) Poetul este mistuit de setea de cunoaştere, meditaţia religioasă fiind mereu alături de cea filozofică. Poet religios, V. Voiculescu se întoarce mereu către sufletul strămoşesc. Aspectul general al acestor poezii se caracterizează printr-o armonie ce le apropie mult de poezia populară. Poeziile din cel de-al doilea volum – “Din ţara zimbrului” se înscriu în tradiţia poeziei patriotice a lui V. Alecsandri şi George Coşbuc, fiind inspirate din eroismul ostaşilor români în Primul Război Mondial. Tonalitatea versurilor este moral-patriotică. În imagini artistice memorabile, poetul redă gesturi eroice ale soldaţilor anonimi, sacrificiul acestora, scene de pe câmpul de luptă. Limbajul poetic folosit este tipic muntenesc. Multe poezii au forma unui “monolog ţărănesc realist”, în care sunt redate întâmplări de pe câmpul de luptă: “Şase cruci”, “Popa din Dealul Sării” ş.a. Cu cel de-al treilea volum – “Pârgă”, 1921, începe faza cu adevărat lirică a poeziei lui V. Voiculescu (G. Călinescu). Relieful exprimării este mai nou, imaginile sunt mai inedite, iar miturile  biblice găsesc acum expresii tulburătoare. Iese la iveală adevărata structură sufletească a poetului: natură telurică înfiorată de puternice aspiraţii spirituale. Sentimentul religios se interiorizează şi începe să nu mai fie exprimat discursiv, ci sub forme alegorice sau simbolice. Sufletul frust al poetului capătă o tensiune lirică autentică. Etapa a doua a creaţiei poetice a lui V. Voiculescu cuprinde volumele: “Poeme cu îngeri” – 1927, “Destin”, “Urcuş”, “Întrezăriri” – 1939. Poetul depăşeşte acum tradiţionalismul de tip sămănătorist, apropiindu-se de forma modernă reprezentată de gruparea gândiristă. Alegoriei uşoare din primele volume îi iau locul zbuciumul lăuntric, aspiraţia către Dumnezeu, dramatismul luptei spiritului cu materia şi înălţarea într-o lume a valorilor morale. Tema dominantă a acestor poezii este cea religioasă. Etapa a treia a creaţiei poetice a lui V. Voiculescu cuprinde doar volumul apărut postum (1964), “Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu”. Poeziile din acest volum sunt considerate o capodoperă a liricii erotice din poezia română. Poetul preia modelul de sonet de la Shakespeare şi abordează, în general, aceleaşi teme, dar într-o realizare artistică absolut originală. Principalele teme sunt: creaţia, iubirea, speranţa, trecerea timpului, poezia, moartea, toate fiind subordonate sentimentului de iubire. Prin tema iubirii, V. Voiculescu se înscrie într-o tradiţie ilustră: M. Eminescu, L. Blaga, T. Arghezi, iar după el, Nichita Stănescu. La Eminescu, iubirea este o formă de a participa la viaţa lumii, a universului. Prin iubire, prin contemplaţie visătoare, omul aspiră să se contopească cu natura. El vrea să-şi uite condiţia de fiinţă trecătoare şi să se bucure de eternitatea lumii înseşi în care se află. Iubirea este, aşadar, o cale de acces spre eternitatea naturii, precum în poeziile: “Sara pe deal”, “Pe lângă plopii fără şoţ”, “Odă (în metru antic)” ş.a. În viziunea lui L. Blaga, iubirea este un mod de comunicare cu universul, cu pulsul secret al pământului, prin bătaia inimii iubitei (“Pământul”), cu izvorul nopţi, prin ochii negri ai iubitei (”Izvorul nopţii”), cu taina existenţei, prin privirea iubitei (“Eva”). Iubirea, în opera lui Blaga, nu are doar o funcţie sentimentală, nu reprezintă doar un simplu raport afectiv. Este un mijloc de cunoaştere, o cale de pătrundere în misterele lumii prin trăirea nemijlocită a formelor lor tangibile, care cad sub simţuri. Iubirea este raza eternităţii din om. În poezia lui V. Voiculescu, dragostea este ridicată la rang de valoare supremă, deoarece ea conferă un sens profund existenţei umane: “Dragostea-i unica vecie dată nouă”. Dragostea are puteri demiurgice. Ca şi autorul “Poemelor luminii”, V. Voiculescu vede existenţa ca o “mare trecere” prin lumină, alunecând inexorabil spre neant. Prin destin, omul este o fiinţă tragică, deoarece el are conştiinţa efemerităţii sale. Această conştiinţă dă naştere la două atitudini distincte ale omului în faţa morţii: răzvrătirea sau resemnarea. Ideea este esprimată în “Sonetul CLXXXIII” (183): “Mereu cerşim vieţii ani mulţi, aşa-n neştire,/ Ne răzvrătim, ne plângem de piericiunea noastră,/ Şi încă nu-nţelegem că fără de iubire/ Se veştejeşte Timpul în noi ca floarea-n glastră”… Poetul nu adoptă niciuna dintre cele două atitudini: răzvrătirea/ resemnarea. Conduita lui este aceea a unui înţelept. El doreşte să confere o semnificaţie profundă scurtului răgaz pe care îl are de trăit. Valoarea supremă a existenţei o găseşte în iubire, fără de care “se veştejeşte Timpul în noi ca floarea-n glastră”. Pentru a demonstra forţa demiurgică a iubirii, poetul evocă episodul biblic al învierii lui Lazăr la auzirea cuvintelor rostite de Iisus: “Minunile iubirii n-au stavile pe lume;/ Ca Lazăr la auzul duioaselor porunci,/ Oricând şi ori de unde mă vei striga pe nume,/ Chiar de-aş zăcea în groapă cu lespedea pe mine,/ Tot m-aş scula din moarte ca să alerg la Tine”. (“Sonetul 183”)  Aşadar, iubirea evocată de V. Voiculescu îşi pierde dimensiunea ei umană şi se apropie de adoraţia pur spirituală faţă de Iisus – referinţa supremă a liricii sale. Vocaţia religioasă este o constantă a întregii opere a lui V. Voiculescu, iar poezia cu această tematică este, în esenţă, o meditaţie asupra condiţiei umane însetate de desăvârşire. Prin aplecarea sa asupra motivelor biblice şi prin prezentarea unei lumi româneşti într-un Eden oriental, poetul V. Voiculescu se integrează în credinţa ortodoxă – remarca poetul N. Crainic. În volumul “Poeme cu îngeri” – 1927, V. Voiculescu sacralizează un univers autohton. Îngerii săvârşesc diverse munci agricole, stau de pază la poartă, la pragul casei, pătrund în odaie sau sunt portretizaţi în tablouri ce amintesc de icoanele pictorilor populari: “L-am lăsat de-a trecut”, “Îngerul din odaie” ş.a. Toţi îngerii din poezia lui V. Voiculescu sunt purtători ai unui mesaj divin. Spre deosebire de Tudor Arghezi care, în poezia sa religioasă, se zbate între credinţă şi tăgadă, la V. Voiculescu se exprimă o supunere necondiţionată la divin, care exclude ideea revoltei. Poetul urmăreşte doar raporturile populare cu Cerul, acestea fiind caracteristice pentru sentimentul religios al ţăranului român. Îngerii sunt simboluri eterne ale speranţei, ale aşteptării şi vestitoare de izbăvire. În poeziile din volumul “Poeme cu îngeri”, V. Voiculescu nu scrie o poezie religioasă, ci o poezie despre religie şi, mai presus de toate, o poezie de cunoaştere. Pentru spiritul religios al poetului, definitorii sunt poeziile din ciclul “Clepsidra”, scrise între anii 1949-1958. Întâlnim aici un univers în care omul, strivit de duritatea vremurilor, îşi îndreaptă privirea implorator spre Dumnezeu, exprimându-şi dorinţa de “a fura” de la El doar dragostea: “Cu inima mea cutezătoare,/ Doamne, numai dragostea Ta aş fura” (“Tâlhar”). Ceea ce-i cere poetul lui Dumnezeu nu este revelaţie, nu un semn al Absolutului, ci ajutor pentru purificarea sufletului, pentru izbăvirea de păcate. Ruga poetului e ca Dumnezeu să-i fie chezaş la Ceruri, pentru eterna viaţă. Prin poeziile acestui ciclu, precum şi prin cele din volumele anterioare, V. Voiculescu rămâne poetul nostru cu cea mai mare sensibilitate religioasă. George Călinescu îl tratează la capitolul “Ortodoxişti”, iar Ovid Crohmălniceanu, la capitolul “Lirica sensibilităţii religioase”.

Prof. C. VOICULESCU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: