S-a stins încă o stea, Paul Everac

“ – Vă aşteptăm cu cel mai mare drag la Podul Dâmboviţei în toamna asta, nu vezi ce toamnă frumoasă se anunţă, Ioane?! Râd florile din grădina ta. Eu şi Diţi iubim mult florile. Să îmi aduci seminţe de la acelea albe şi de la cele galbene şatirate. Nu vezi ce frumoase le-a creat Dumnezeu?” Au fost ultimele cuvinte ale maestrului Everac, înainte de a se urca în maşină, cu destinaţia Podul Dâmboviţei, după ce, timp de peste o oră, a zăbovit cu o plăcere deosebită la noi acasă, la familia Hiru din Domneştii Muscelului, împreună cu soţia, doamna Diţi şi cu familia care-i ocroteşte casa de vacanţă ce va deveni “Casa memorială Paul Everac”. Îl cunoscusem cu peste trei decenii în urmă, la Teatrul “Al. Davila” din Piteşti, unde formaţia de teatru a Domneştiului i-a interpretat piesa “Vizită la Malu”. Venise cu prietenul lui, pictorul Vrăneanţu – odihnească-l Dumnezeu în pace! – pentru a ne felicita în cabina actorilor. Iar acum, tot domnia sa a venit la mine acasă, la Domneşti, pentru a mă felicita pentru a doua oară, purtând în mână cele două volume “Celebrităţi din negura uitării” despre care, încă din poartă, îmi spune: “Am venit să-ţi mulţumesc pentru cărţile astea uriaşe, la propriu şi la figurat, cărţi ce vor face să străbată în această lume pestriţă în care trăim, dar şi în viitor (care să sperăm că n-o să fie ca prezentul!), gândul că au trăit şi că, poate se vor mai ridica, oameni ce nu-şi vor bate joc de această ţară, ci o vor iubi şi îi vor vrea doar binele. Trăim acum într-o ţară jefuită în care, sub pretextul reformelor, o clasă politică pusă numai pe căpătuială, distruge, acaparează cu neruşinare tot ceea ce a fost valoros în socialism”.
Înconjuraţi de flori, de multe flori, al căror colorit desfată privirea maestrului, dar şi a blândei şi înţeleptei sale doamne, la umbra chioşcului tradiţional, din lemn lucrat cu migală de mâna meşterilor domnişani, încadraţi, cum spuneam, de flori şi de două putineie străvechi ce-i plăceau maestrului, am discutat mult, despre Domneşti, despre oameni, tradiţii, obiceiuri. Era vesel. Glumele pe care le strecura în discuţie deveneau săgeţi îndreptate asupra stărilor de lucruri actuale şi mi se păreau irezistibile, robuste şi sănătoase ca şi omul uriaş ce-l aveam în faţă. Niciun pic de tristeţe în ochi sau în vorbe, nimic care să-i trădeze suferinţa. “Mai avem dramaturgie, domnilor? Mai avem dramaturgi? Toţi aşteaptă ca noi, cei vechi, să dăm colţu’. Şi-l vom da, că nu ne-am legat cu veşnicia… Să scrie oare pe noi, domnilor, expirat? S-ar putea, fără ca noi să ştim, aşa cum făceam, când eram mici, câte un semn cu creta pe spatele hainei vreunui coleg, fără să ştie”. Din “Câteva feluri de moarte”, maestrul şi-a ales unul, acela de a muri demn, dar neîmpăcat, totuşi, cu realităţile zilelor noastre, cu îmbogăţiţii peste noapte, cu inculţii stând în fotolii luxoase nemeritate, cu jefuitorii de ţară şi de popor, cu şpăgarii şi impostorii, cu Tălmăcenii, Vişanii, Videnii şi Udrenii, pe lângă care Dinu Păturică al lui Filimon era un “mic copil”. Ce i-ar mai fi prins maestrul în vreun pamflet de-al său, dar…
Da, viaţa i s-a terminat, a “dat colţu’”, cum îi plăcea să spună, puţin după miezul lui octombrie, pe 18, în jurul orei trei, pe patul unui spital bucureştean. Cine-l va plânge? Toţi oamenii de bună credinţă, prietenii, oamenii de litere, artiştii, oamenii din televiziuni, poate şi unii politicieni. Dar lacrimile familiei vor curge râuri, pentru că a fost un soţ, un tată şi un bunic ca nimeni altul. Îl va plânge sanctuarul cultural de la Podul Dâmboviţei, “Nunta Zamfirei”, “doi paşi la dreapta-ncetişor şi alţi doi la stânga lor”, Manole Meşterul, “Mistreţul cu colţi de argint”, “Căprioara” lui Labiş, codrii lui Sadoveanu, Călinescu, Coşbuc, Goga dezrădăcinatul, Iorga savantul, dar şi Caragiale cu care se asemăna pe alocuri în ale condeiului. Iată, în continuare câteva date despre Maestru:
“Paul Everac (23 august 1924, Bucureşti – 18 octombrie 2011, Bucureşti), a fost un dramaturg contemporan extrem de prolific, pe adevăratul său nume Petre Constantinescu. Clasele primare şi liceul le-a făcut la Arad, unde părinţii săi erau profesori secundari. A urmat apoi Facultatea de Drept din Bucureşti, fiind în acelaşi timp angajat la ziarul Curentul, iar mai apoi meditator. În 1948 scrie prima sa opera literară, poemul dramatic Robinson, o căutare patetică a lui Dumnezeu. Urmează în interval de câţiva ani alte zece piese, în general reinterpretări şi parafraze ale unor mituri cunoscute ca Oedip,  Ifigenia, Ioan Botezătorul, Noe, sau evenimente, cum ar fi Revoluţia Franceză, abordată dintr-un alt unghi, comentarii la Iuliu Cezar etc. În acest timp, funcţionează în diferite locuri şi ipostaze ca muncitor agricol, cantaragiu de sfeclă, contabil, director de Casă de Economii, muzeograf, mai târziu jurisconsult şi apoi şef de protocol la Marea Adunare Naţională. Se însoară, în 1951, cu o fată din judeţul Arad, fiică de învăţător, cu care are un băiat şi o fiică, iar de pe urma lor, trei nepoţi. Debutează literar cu proză scurtă spre sfârşitul deceniului cinci, iar în 1959 apare cu patru piese de teatru reprezentate în Bucureşti şi provincie, din care trei (“Poarta”, “Ferestre deschise” şi “Explozie întârziată”) sunt comentate cu elogii de presa vremii. Urmează apoi alte producţii dramaturgice, promovate aproape anual (“Ochiul albastru”, “Costache şi viaţa interioară”, “Himera”, “Ştafeta nevăzută”, “Simple coincidenţe”) care îl impun între numele cele mai circulante în opinia teatrală. Îi apare, de asemenea, micro-romanul “Don Juan din Grădina Icoanei” şi un volum de “Poeme discursive”.
Scrie în presa literară, la “Contemporanul”, “România Literară”, “Luceafărul”, “Viaţa Românească”, dar şi în presa zilei, la “Scânteia” şi altele. Urmează o nouă serie de piese, precum “Camera de alături”, “Paharul cu sifon”, “Baletul electronic”, “A cincea lebădă”, “Ordinatorul”, “Beţia Sfântă”, “Salonul”, “Cartea lui Ioviţă”, toate de relativ succes, dar mai ales “Un fluture pe lampă”, “Viaţa e ca un vagon”, “Piatră la rinichi”, care înregistrează mari recorduri de reprezentaţii şi audienţă la public. Scrie totodată pentru echipe de amatori circa 40 piese scurte, participând la concursuri unde repurtează foarte frecvent premiul I (cu “Logodna”, “Cântec din fluier”, “Câteva halbe cu rom”, “Trepte”, “Cadoul”, “Urme pe zăpadă”, “Iancu la Hălmagiu”, “Autograful”, “Dulapul”) sau “Vizită la Malu” (piesă cu care echipa de teatru a Căminului Cultural Domneşti a luat locul II la Festivalul Teatrului Sătesc, participând apoi, cu mare succes, la Festivalul Everac, organizat de Teatrul “Al. Davila” din Piteşti, n.a.), piese din care unele sunt reluate şi în teatre profesioniste. E tradus în limbi străine, jucat în Anglia, Polonia, fostul RDG, Ungaria. E autor de numeroase scenarii radiofonice şi TV ca şi de cinci scenarii de film. A fost ales, în mai multe rânduri, în Biroul de Conducere al Uniunii Scriitorilor din România şi a condus mulţi ani Secţia de Dramaturgie. A luat premii ale Uniunii Scriitorilor, Academiei Române, Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, Ministerului Culturii ş.a. A scos volume de eseuri şi proză satirică scurtă (“Şedinţa balerinelor”, “Funigei peste Alpi”). După schimbarea din decembrie 1989, lui Everac i s-au tipărit trei volume de teatru, incluzând zece piese noi, romanul “Câteva feluri de dragoste”, volumul de nuvele “Câteva feluri de moarte”, volumul de poezii “Poeme crepusculare”, eseuri social-politice ca “Reacţionarul” şi “Mai are România vreo şansă?”, eseul filozofic “Breviar despre lume şi viaţă” şi mai multe volume de tablete, între care “La poarta din dos a Europei”. A fost activ în publicistică până cu puţin înainte de a-şi da obştescul sfârşit, precum şi ca preşedinte al unei Fundaţii Culturale ce desfăşoară numeroase manifestări publice de o oarecare anvergură privind cultura şi arta românească. Cele 40 piese încă nereprezentate constituie o treime din întreaga sa opera dramaturgică. A făcut şi regie de teatru. A condus Televiziunea Română şi Institutul de Cultură din Veneţia. Nu a fost niciodată înregimentat într-un partid politic. O biografie mai detaliată, cu nuanţe comice şi ironice a lui Paul Everac se găseşte în volumul său memorial “Revelionul”, apărut în anul 2000”.
Nu am uitat invitaţia, maestre… Va fi acolo, la Podul Dâmboviţei, buna şi înţelepta dumneavoastră soţie, doamna Diţi, în cernitele sale straie, privind din înălţimea pridvorului muscelean al “Casei memoriale Paul Everac”, întreaga privelişte minunată ce se deschide privirilor, iar undeva, pe şoseaua şerpuită, i se va părea că se iveşte, cu braţele uriaşe, desfăcute, marele dramaturg, soţul ideal, părintele de excepţie, bunicul cel bun şi blând, omul plin de umor care a fost Petre Constantinescu, cunoscut ca Paul Everac.

Prof. Ion C. HIRU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

<span>%d</span> blogeri au apreciat: