Politica românească e văduvită de valori – Ion Diaconescu a plecat la Corneliu Coposu

Mirificul meleag argeşean a dat istoriei destule nume mari, care rămân la temelia edificiului naţional. Brătienii, Armand Călinescu, Ion Antonescu – sunt numai câteva exemple concludente. N-ar fi corect să-l uităm pe ctitorul Partidului Ţărănesc, Ion Mihalache, omul care mergea în Parlamentul României Mari, rotunjite în hotarele fireşti de regele Ferdinand şi regina Maria prin marea unire de la 1 Decembrie 1918 şi care avea inteligenţa de a fuziona cu Partidul Naţional Român, al lui Iuliu Maniu, pentru a da istoriei Partidul Naţional Ţărănesc. Nepotul acestuia, Ion Diaconescu, urmaşul seniorului Corneliu Coposu la conducerea PNŢCD, ne-a părăsit pentru o lume mai bună în 12 octombrie, la vârsta de 94 ani. Odată cu el a murit o epocă, un stil de viaţă şi de a face politică.

Destin de luptător

Ion Diaconescu s-a născut în 25 august 1917, la Boţeşti, în Argeşul aflat sub ocupaţie germană. Armatele române duceau lupte grele pe frontul din Moldova cu trupele Puterilor Centrale, pentru păstrarea fiinţei neamului. “Am avut o copilărie mai întortocheată. Am început-o la părintele meu de naştere, preotul Popescu. Între timp am fost adoptat de preotul Diaconescu, din Boţeşti. Sunt nepotul d-nei Mihalache, care era verişoară cu mama…”, se confesa cu câtva timp în urmă marele dispărut într-un interviu dat Evenimentului Zilei.
Ion Diaconescu a absolvit Institutul Politehnic Bucureşti, profil Electromecanic. La vârsta de 19 ani s-a înscris în PNŢ, activând în organizaţia de tineret alături de Corneliu Coposu, cu care a rămas prieten până la moarte. Când comuniştii au scos partidul său în afara legii în 1947, a fost arestat alături de alţi fruntaşi ţărănişti şi a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică, executaţi integral, la care s-au adăugat 2 ani de domiciliu forţat în Bărăgan, după ce scăpase din fabrica morţii, care a măcinat elita valorilor naţionale. Jilava, Rm. Sărat, Aiud, minele de la Baia Sprie – sunt locuri prin care a trecut alături de tovarăşi de suferinţă, menţinuţi în viaţă de credinţa în Dumnezeu şi de convingerea că vor apuca ziua eliberării ţării din lagărul comunist al lui Stalin şi urmaşilor săi.

Cele 10 porunci ale deţinutului politic

1. În puşcărie să nu faci azi ce nu poţi face mâine!
2. Tăcerea este cel mai mare rău al temniţei!
3. Să nu vorbeşti mult, ci multe!
4. În puşcărie există numai două categorii: cei morţi de afară şi cei vii dinăuntru!
5. În temniţă Dumnezeu se ascunde sub orice uniformă de miliţian, iar Dracul în hainele vărgate ale oricărui deţinut!
6. În celulă nu ai decât un singur duşman: tu însuţi!
7. Orice mâncare e bună în celulă, cu excepţia aceleia care lipseşte!
8. Dacă-ţi vine să plângi, nu consuma toate lacrimile dintr-o dată!
9. Nu căuta speranţa atârnată pe pereţii temniţei. Ea are un singur sălaş: în obişnuinţele de toate zilele!
10. În temniţă te eliberezi în fiecare zi!
Oricât ar părea de curios pentru cei care n-au trăit acele vremuri de teroare, acest decalog putea fi valabil pentru oricare dintre cetăţenii României comuniste, deoarece toţi trăiau – într-un fel sau altul – într-o libertate aparentă, dar strict supravegheată. Ţara era, de fapt, o uriaşă puşcărie, în care însă nu erau toţi oamenii purtători de zeghe…

Speranţe spulberate din nou

După ce şi-au jertfit cei mai frumoşi ani ai vieţii pentru crezul lor prin puşcării, foştii deţinuţi politici au avut reale dificultăţi de integrare într-o societate care-i etichetase drept duşmani ai poporului. Au trecut peste toate cu stoicism, fără să-şi piardă credinţa în izbânda finală şi revenirea la normalitatea interbelică. Evenimentele din decembrie 1989 au oferit românilor iluzia că se sfârşise pentru totdeauna coşmarul. Vechii luptători ştiau că nu va fi deloc uşoară confruntarea cu linia a doua a activiştilor comunişti, care dispuneau de structurile represive travestite în organe ale noii puteri democrate. Ion Diaconescu a fost alături de Corneliu Coposu şi de alţi ţărănişti care au reînfiinţat partidul în 1990 şi l-au afiliat la democraţia-creştină. Au urmat mineriadele, noi ostracizări şi diversiuni politice care au lovit fără milă în Coposu, Raţiu, Diaconescu şi toţi liderii ţărănişti. Primii doi au căzut pradă morţii şi Ion Diaconescu a rămas să conducă PNŢCD, liderul Convenţiei Democrate care a câştigat alegerile parlamentare din 1996.

Misiune ratată

Destul de repede a devenit limpede şi pentru cei mai puţini avizaţi că nepotul lui Mihalache nu putea fi omul potrivit la locul potrivit. Victoria pentru care luptase o viaţă întreagă venise prea târziu pentru Ion Diaconescu. Ajuns la vârsta de 79 ani, secătuit de bolile contractate prin puşcării, blând din fire, ca să nu spunem prea îngăduitor, nu avea statura politică a seniorului Coposu, care impunea prin simpla sa prezenţă. Dumnealui nu se putea impune în faţa “lupilor tineri”, care aveau destulă voinţă pentru a călca totul în picioare pentru a-şi atinge scopurile personale. Adăugaţi în ecuaţie faptul că exista o coaliţie de guvernare eterogenă, care nu era interesată sau care realizase că nu putea satisface uriaşele aşteptări ale populaţiei şi orice alte explicaţii sunt de prisos.
După terminarea mandatului de preşedinte al Camerei Deputaţilor, în 2000 s-a retras din viaţa politică activă, având numai funcţii onorifice în partidul care intrase deja în disoluţie. “Am fost şi sunt bolnav. Am bronşectazie… plămânii toţi ciuruiţi, făcuţi varză… Când m-am eliberat, nu mi-am putut face un regim care să mă vindece. Unii mi-au propus operaţie… O ţin aşa, cu o căciulă de medicamente. (…) Ies din casă numai condus. Am un baston şi merg numai puţin în jurul blocului, dar picioarele şi plămânii nu mă mai ajută…”, spunea Ion Diaconescu într-unul dintre ultimele interviuri acordate Evenimentului Zilei.

Se sting veteranii, se duc seniorii politicii noastre!

Seniorul Corneliu Coposu a fost regretat şi de adversarii politici. Ion Diaconescu n-a făcut excepţie, pentru că mulţi au răsuflat uşuraţi atunci când au aflat că şi-a dat ultima suflare. şi nu din cinism, ci din pragmatism, pentru că dispărea cu el nu neapărat o epocă a boierilor din politica noastră, ca să nu spunem a gentlemenilor, ci un termen de comparaţie. Care era deranjant, prin faptul că, moral, nu putea fi contestat cu argumente credibile.
Personalităţi ale vieţii publice au transmis mesaje la moartea lui Ion Diaconescu şi l-au condus pe ultimul drum. Slujba de înmormântare a fost oficiată de un sobor de preoţi care l-a avut în frunte pe ÎPS Calinic, Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului, aşa cum era şi firesc. Dispariţia sa din lumea noastră lasă în urmă un gol greu de umplut în anii care vin. Dumnezeu să-l odihnească alături de cei drepţi pe acest martir al luptei pentru libertatea şi păstrarea fiinţei neamului său!

Eva ADAM

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

<span>%d</span> blogeri au apreciat: