Harul unui învăţător: iubirea şi înţelepciunea

 “Învăţătorul este ceea ce nu se uită, pentru că al său chip este întipărit în alcătuirea fiinţei tale, învăţătorul este bucuria pentru vremea bună şi teama de vremea rea, este ceea ce te cheamă în clasă după ceasurile petrecute acasă, este ceea ce te leagă mai departe de viaţă…”.
Cele de mai sus sunt câteva gânduri exprimate de doi domni învăţători în viaţă, deosebiţi în tot ceea ce înseamnă activitate la catedră, sărbătoriţi la începutul toamnei acesteia, în biserica satului Galeş. Prezenţi în mijlocul celor pregătiţi şi nerăbdători să-şi exprime recunoştinţa (elevii de altădată), dascălii noştri: domnul învăţător Gheorghe şi doamna învăţătoare Lucreţia Tiţa au asistat la săvârşirea Sfintei Liturghii şi a rugăciunilor de mulţumire către Bunul Dumnezeu cu multă emoţie şi pioşenie. Această festivitate a avut drept scop aniversarea celor doi învăţători pentru munca depusă la catedră, în satul natal, pentru bucuria şi încre-derea pe care le-au insuflat-o atâtor generaţii de copii timp de 37 şi, respectiv 38 ani de activitate în învăţământ, pentru modelul demn de urmat în viaţă pe care l-au oferit şi îl oferă în continuare tuturor.
Doamna Lucreţia Tiţa (Poinăreanu) s-a născut la 1 decembrie 1941, în satul Stăneşti, judeţul Argeş. Absolventă a Institutului Pedagogic de Învăţători din Bucureşti, în anul 1962, a fost hărăzită de Dumnezeu satului Galeş, chiar din luna septembrie a aceluiaşi an, ca învăţătoare titulară la Şcoala cu clasele I-VIII. Trebuie menţionat faptul că până în anul de pensionare (septembrie 1999) a rămas pe acest post, ostenind ca învăţătoare a satului timp de 37 ani, întrecând ca durată a activităţii pe oricare altul dintre dascălii Galeşului. S-a căsătorit cu Gheorghe N. Tiţa, profesor la aceea vreme în aceeaşi şcoală, în anul 1965, luna ianuarie, de ziua Unirii Principatelor Române, dând naştere la doi copii, Claudia şi Silviu, deveniţi, la rândul lor, oameni de referinţă în cultura societăţii româneşti.
Domnul Gheorghe N. Tiţa începea, în urmă cu 50 ani, activitatea dăscălească în Galeş, păstrând-o fără întrerupere timp de 38 ani (9 ani profesor suplinitor, iar 29 ani învăţător titular). Este fiu al satului Galeş, născându-se aici în data de 7 februarie, anul 1937 şi copilărind într-o familie de oameni cu frică de Dumnezeu şi cu mult respect faţă de Aproapele. Fiul lui Nistor şi Ana Tiţa, cu impresionante neamuri ascendente dintre cele mai numeroase ale Galeşului: Tiţa-Portaru şi Vasile-Gole cel mic. Dumnezeu a orânduit să ajungă învăţător al copiilor din satul în care s-a născut şi pe care l-a iubit neîncetat, ca pe obârşia binecuvântată de Dumnezeu şi temelia existenţei sale. În anul 1956, în urma examenului de Stat a primit titlul de învăţător calificat, obţinându-şi în timp toate gradele didactice. Se numără printre fondatorii şi susţinătorii acerbi ai unor instituţii de cultură din localitate: Căminul Cultural, Muzeul, Biblioteca, Asociaţia Culturală Galeş. I se oferă în anul 1981, în luna iunie, titlul de învăţător evidenţiat, titlu oferit, în aceeaşi dată şi soţiei sale.
Pentru o astfel de aniversare, părintele slujitor la altarul satului, Nicolae Eftimie, şi-a exprimat recunoştinţa ca de la ucenic la dascăl, dându-şi seama că ar fi putut prea bine să fie – în urmă cu 46 ani – unul dintre elevii domnului sau doamnei învăţătoare. În cuvântul de învăţătură de la tema evanghelică a zilei – lepădarea de sine sau biruinţa atât de greu de realizat asupra sinelui josnic şi de ruşine care poate să stea în fiecare dintre noi şi învrednicirea de o viaţă virtuoasă, cu fapte din ce în ce mai bune, care înseamnă pur şi simplu urmarea lui Hristos – părintele a adăugat portretul celor doi dascăli de lungă durată ai Galeşului, care au pornit din tinereţea lor şi nu s-au mai oprit niciodată pe drumul jertifirii de sine, asumându-şi Crucea educării a câtorva sute de conştiinţe tinere de fiecare, copii luminaţi ai satului care au rămas ca nişte gospodari desăvârşiţi în sat sau au plecat prin alte părţi ale ţării, dându-şi obolul la ridicarea unei naţiuni întregi, acolo unde au fost rânduiţi să trăiască şi să muncească. Părintele a evocat măreţia lucrării dăscăleşti, amintind că trei sunt altarele care “modelează” şi desăvârşesc conştiinţa umană a fiecărui nou născut din lumea aceasta. Altarul Familiei, unde “întâiul preot” este însăşi mama, acea fiinţă respon-sabilă de ceea ce a zămislit şi a adus în lume ca să crească în bine şi să nu se prăpădească nicicând. Altarul Bisericii – Trup Tainic al Lui Hristos, unde jertfitorul şi jertfitul este Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos; acel altar al Dumnezeieştii Liturghii, care este cel mai bogat ospăţ al celor credincioşi, cea mai vie şi adevărată trăire a credinţei. Şi Altarul şcolii, unde sacerdotul este dascălul, acela care îşi pune sufletul pentru luminarea celor mici, pentru ca aceştia să deprindă dragul de carte, de cunoştinţa cea bună şi folositoare, să păşească pe drumul înţelegerii şi al învăţării celor mai potrivite meserii şi profesiuni de trebuinţă unei societăţi întregi. Învăţătorul este deschizătorul uşilor minţii şi începătorul a toată ştiinţa de carte. El pune condeiul în mâna micuţului om, el face întâia socoteală cu acesta, şi primele descrieri a tot ceea ce trebuie să fie descris şi priceput de mintea crudă a copilului. Învăţătorul e şi mamă şi preot cât timp copilul-ucenic îi stă în faţă, aşteptând, cu o cuminţenie nemaiîntâlnită nicicând după aceea, zisa dascălului.
Dascălii de înaltă ţinută profesională şi morală ai Galeşului – Gheorghe şi Lucreţia Tiţa – sunt de 12 ani trecuţi în pensie, dar mai activi ca orişicând. Activităţile cultural artistice cele mai frumoase şi consistente ale satului le trec prin mâini: bibliotecă, muzeu, tipărire de carte, filmări demne de tezaurul folcloric făcute cu multă dăruire şi însuşite, aproape fără un strop de recunoştinţă, dintre abilitaţii culturii zonale, precum şi o corespondenţă productivă cu unul dintre forurile serioase ale culturii argeşene, Clubul Iubitorilor de Cultură din Argeş – CIC, academician Gheorghe Păun. Sunt deopotrivă sacerdoţii şcolii satului munteano-ardelean, vechi de un sfert de mileniu, care avea, în urmă cu 173 ani, pentru prima dată o şcoală din bârne, în toată modestia de care se putea bucura un sat de clăcaşi. După câteva zeci de ani, această plămadă binecuvântată de Dumnezeu se dovedea a fi una dintre cele mai viguroase, curate, credincioase şi prospere aşezări omeneşti ale Argeşului de Sus, aproape invidiată de vecinii şi de moştenii celor cu hrisoave vechi de peste o jumătate de mileniu.
Activitatea cultural-artistică a celor doi învăţători emeriţi însumează numeroase publicaţii, dintre care amintim: “Şcoala Galeş la 160 de ani” (1838-1998), Bucureşti, 1998, Editura Discipol, “Corul Galeş la 60 de ani” (1939-1999), Bucureşti, 1999, Editura Discipol şi cea mai evidentă dovadă a dragostei de sat şi de tradiţie este lucrarea: “Galeşul de Argeş, o altfel de monografie a satului românesc de munte”, Editura Asa, 2005, Bucureşti. Titlurile articolelor publicate împreună, de-a lungul timpului, 27 la număr, vorbesc de la sine despre aprecierea şi respectul pe care aceşti doi învăţători le poartă satului natal şi semenilor săi; exemplu de titluri publicate în “Tribuna învăţământului”, în “Buletin Cultural Argeşean”, în “Argeşul” – suplimentul “Săgetătorul”, în “Argeş Expres” şi mai ales, în “Argeşul Ortodox”: “Muzeul satului Galeş – un document istoric şi de civilizaţie”, “Obiceiuri tradiţionale de iarnă: Iordănitorii”, “Masa împăcării”, “Troiţa – liant al generaţiilor, carte de vizită a satului”, “Rugăciune, muncă, cântec”, “Cânt din inimă pentru inimi” şi altele demne de citit.
Din partea Inspectoratului Şcolar Argeş au primit aprecieri şi diplome de onoare, fapt ce evidenţiază, fără modestie, calitatea şi capacitatea dumnealor de jertfire, de muncă pentru sat şi pentru copii. Din însemnările lăsate de inspectorul general, profesor Gheorghe Popa şi inspectorul de specialitate, profesor Lucian Costache, în anul 1999, cu ocazia vizitei în Şcoala Galeş, reiese esenţialul muncii dumnealor: “Se acordă Diplomă de onoare Domnilor învăţători Lucreţia şi Gheorghe N. Tiţa de la Şcoala Galeş, comuna Brătieni, jud. Argeş, pentru întreaga lor activitate desfăşurată la catedră şi merite deosebite. Vă felicităm pentru modelul de dascăli şi părinţi, pe care îl reprezentaţi pentru copiii şi sătenii din Galeş. Bunul Dumnezeu să vă binecuvinteze!”
Ca şi activitate artistică este important de ştiut că s-au ocupat de pregătirea câtorva tineri şi tinere din sat, prezentându-se la concursul “Cea mai frumoasă argeşeancă şi cel mai frumos argeşean, purtători ai costumului popular de sărbătoare”, obţinând în ani consecutivi premii deosebite, făcând cunoscut costumul popular autentic al Galeşului. Participarea la Sesiunea naţională de comunicări ştiinţifice de folclor, organizată de C.J. Argeş – CPCT şi Asociaţia Folcloriştilor Argeşeni “Constantin Rădulescu Codin” în 10 mai 2009, cu articolul “Vechi obiceiuri pascale. Masa împăcării” şi în 9 mai 2010, cu articolul “Credinţe şi superstiţii de ieri şi de azi” evidenţiază dragostea celor doi învăţători pentru conservarea tradiţiei şi a datoriilor morale creştineşti.
Pentru aceste fapte şi pentru multe altele, care poate sunt neştiute încă de noi, cei care îi apreciem şi le mulţumim pentru munca şi dăruirea dumnealor, s-a organizat în biserica satului această festivitate de aniversare. Cred că se înţelege de ce fiul lui Nistor şi al Anei Tiţa a pus atât de mult suflet pentru odraslele găleşanilor, iar, printr-o binecuvântată “conta-minare”, soţia sa credincioasă a ţinut cu tot dinadinsul să nu fie mai prejos. Ei întregesc şirul marilor dascăli ai unui sat viu şi vrednic de laudă, însuşi panteonul cultural al Galeşului, răpindu-ne acum – şi ce sfântă bucurie avem când dăm această mărturie – cele mai curate semne ale recunoştinţei.
Esenţa menirii dascălului de şcoală rămâne, întru adevar, iubirea şi înţelepciunea, ceea ce reiese şi din următoarele însemnări: “Munca învăţătorului e fără asemănare. Tehnica şi arta educaţiei, pe care educatorul le stăpâneşte şi trebuie să le aplice, sunt dintre cele mai nobile şi mai complexe, pentru că el modelează personalitatea vie a oamenilor chemaţi să clădească, să construiască, să sculpteze, să picteze, să cânte, într-un cuvânt – să făurească o lume mai dreaptă şi mult mai frumoasă. El, învăţătorul, are datoria de a selecţiona şi transmite de la o generaţie la alta cărţile de mare valoare, care cuprind testamentul gândirii, simţirii şi voinţei de bine a celor mai de seamă fii ai ţării şi ai lumii. Tot el are datoria de a veghea la păstrarea nealterată a limbii literare a neamului românesc…”. Aceste două virtuţi creştine sunt insuflate şi întipărite pentru veşnicie în micile suflete de copii şi recunoştinţa pentru cei care te formează şi te instruiesc în viaţă niciodată nu va fi suficientă. Vă mulţumim, domnilor învăţători, pentru bucuria şi răbdarea cu care ne-ati vegheat timp de patru ani, pe fiecare dintre noi, la timpul nostru şi drept răsplată vă adresăm nădejdea ca Bunul Dumnezeu să vă ţină sănătoşi şi cu activitate culturală pe mai departe!

Prof. Maria-Gabriela Savu
Foto: preot Victor Eftimie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: