Camil Petrescu: poet, prozator, dramaturg, filozof, eseist – 117 ani de la naştere; 54 ani de la trecerea în nemurire

S-a născut la 9/22 aprilie 1894, la Bucureşti şi s-a stins din viaţă la 14 mai 1957. A fost fiul lui Camil Petrescu şi al Anei (n. Cheler). Tatăl său a decedat înainte de a i se naşte fiul, aşa că acesta a fost crescut de familia sublocote-nentului de poliţie Tudor Popescu din Mahalaua
Obor din Bucureşti. Studiile medii le-a urmat la liceele “Sf. Sava” şi “Gheorghe Lazăr” din Bucureşti, iar pe cele superioare la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti. În timpul Primului Război Mondial a întrerupt studiile universitare, luând parte la câteva campanii militare importante, între anii 1916-1918, ca ofiţer. După război, în anul 1919 a obţinut licenţa în filozofie, după care a funcţionat ca profesor şi gazetar la Timişoara, între anii 1919-1921. A colaborat cu versuri la revista “Sburătorul”, a întemeiat şi a condus revistele “Săptămâna muncii intelectuale şi artistice”
şi “Cetatea literară”, reviste în care a susţinut teoria noocraţiei (tip de stat condus de intelectuali; de la gr. noos-spirit şi kratos-putere). Ca poet s-a făcut cunoscut prin volumele “Versuri” – 1923 şi “Transcendentalia” – 1931. Primul volum se impune prin starea de spirit a unei experienţe existenţiale provocate de războiul în care a fost combatant. Volumul se deschide cu poezia “Ideea”, în care poetul se autodefineşte: “Eu sunt dintre acei/ Cu ochi halucinaţi şi mistuiţi lăuntric,/ Cu sufletul mărit,/ Căci am văzut Idei”. Cel de-al doilea volum se impune prin aspiraţia spre cunoaşterea transcendentă. Notă: În filozofia lui Kant, conceptul transcendent defineşte ceea ce este dincolo de limitele cunoaşterii experimentale, ceea ce este inaccesibil cunoaşterii bazate pe experienţă.
Ca filozof şi eseist s-a impus prin volumul de eseuri “Teze şi antiteze” – 1936 şi prin studiile:  “Husserl – o introducere în filozofia fenomenologică” – 1938; “Doctrina substanţei” – tipărit postum, dar redactat de autor între anii 1939-1941 şi depus la Biblioteca Vaticanului. “Doctrina substanţei” cuprinde peste 5.000 pagini şi are trăsăturile unui sistem filozofic tradiţional, în care preocuparea centrală a autorului este să elaboreze o metodă de gândire prin care să se poată ajunge la cunoaşterea adecvată a concretului dat. Camil Petrescu îşi propunea elaborarea unei autentice “filozofii a concretului”.
Ca romancier a publicat trei romane: “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” – 1930; “Patul lui Procust” – 1933; “Un om între oameni” – 1953-1957, în care personajul principal este Nicolae Bălcescu. Romanele lui Camil Petrescu impun, în literatura română, o nouă formă epică. Dacă romanele lui Liviu Rebreanu sunt plurivalente, acoperă suprafeţe, ale lui Camil Petrescu sunt monovalente, sunt ca un şuvoi care sapă în adâncime. Romanele lui Liviu Rebreanu sunt consacrate realităţii obiective şi conţin o anumită tipologie socială, cele ale lui Camil Petrescu prezintă realitatea în măsura în care autorul a cunoscut-o printr-o experienţă directă. În consecinţă, romanele lui Camil Petrescu sunt de analiză psihologică şi de autoanaliză, caracterizate de autenticitate. Apariţia, în anul 1930, a romanului “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” confirmă
teoretizările cu privire la roman publicate anterior, în care autorul afirma că îşi propune “să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu. Aceasta-i singura realitate pe care o pot povesti. Dar aceasta-i realitatea conştiinţei mele, conţinutul meu psihologic”…  Acestui flux de gânduri, trăiri, interpretări i se adaugă fluxul memoriei involuntare, ceea ce face ca discursul literar să nu se desfăşoare cronologic, guvernat de timpul exterior ca în romanul tradiţional, ci frânt, corespunzător timpului psihologic şi memoriei involuntare. Pentru Camil Petrescu, actul de creaţie constituie un act de cunoaştere, de descoperire, nu de invenţie: “Arta nu e distracţie, ci mijloc de cunoaştere” – spune Camil Petrescu în “Teze şi antiteze” şi continuă: “Menirea artistului e să sporească, prin scrisul lui, conştiinţa în lume. Aici e puterea lui. Sporind lumina în lume, el izgoneşte răul”. Pentru a înţelege romanele lui Camil Petrescu cititorul trebuie să aibă, fie şi sumare, cunoştinţe despre ceea ce el a numit “noua structură”, adică noua concepţie asupra vieţii sufleteşti, concepţie introdusă de trei mari curente de gândire: psihologia gestaltistă; intuiţionismul bergsonian; fenomenologia lui Husserl.
Opera literară a lui Camil Petrescu, cu intelectuali ale căror conştiinţe caută absolutul (iubirea absolută, dreptatea absolută), se află sub semnul acestor idei. Romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” are ca personaj principal pe Ştefan Gheorghidiu, prezentat în două ipostaze existenţiale fundamentale: iubirea şi războiul (iminenţa morţii). Prima parte cuprinde relatarea iubirii dintre Ştefan Gheorghidiu şi soţia sa Ela, iar partea a doua este jurnalul eroului aflat pe frontul Primului Război Mondial. Student la filozofie, înzestrat intelectual, Ştefan Gheorghidiu are lumea lui, a cărţii, o lume a ideilor în care vrea să o înalţe
şi pe telurica lui soţie. Pentru Ştefan Gheorghidiu, dragostea este un produs al spiritului şi la această cotă de acord al intelectului cu afectul nu s-a putut ridica Ela, de unde zbuciumul sufletesc al eroului, care se va rezolva prin plecarea pe front. Războiul va fi
punctul terminus al dramei intelectuale a lui Ştefan Gheorghidiu. Pentru Ştefan Gheorghidiu, “orice iubire e ca un monoideism”. În aspiraţia spre o iubire absolută, eroul caută în lumea noastră etaloane de echilibru,
de puritate, de adevăr, frumos şi ideal în dragoste. El caută absolutul la o fiinţă telurică, instinctuală. De aici drama. Experienţa frontului a fost decisivă. Eroul are acum revelaţia cât de insignifiante erau frământările lui date de o iubire, pe care el o vrea absolută, în raport cu iminenţa morţii. “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” a fost şi este considerat unul dintre cele mai bune romane de analiză şi autoanaliză, remarcându-se prin adevărul psihologic, prin autenticitate, prin complexitatea eroului, al cărui monolog e considerat de George Călinescu “un soi de simfonie intelectuală care te incită prin plăcerea ce poate rezulta din clarităţile psihice.” Claritatea şi sobrietatea stilului, fraza scurtă şi nervoasă susţin stilul analitic, intelectualizat al scriitorului.
Ca dramaturg s-a făcut cunoscut prin dramele: “Jocul ielelor”, “Act veneţian”, “Suflete tari”, “Danton”, “Bălcescu” – scrise şi publicate între anii 1916-1957. Dintre acestea, mai cunoscută este “Jocul ielelor” – o “dramă a absolutului” – concept propriu ideologiei literare a lui Camil Petrescu. Titlul piesei este o metaforă pe care o explică însuşi autorul: “Jocul ielelor este jocul ideilor”. Este o metaforă de specific naţional, deoarece ielele sunt zânele care execută un joc arhetipal, o horă în noaptea
de Sânziene (24 iunie), su-gerând deschiderea drumului către cer la solstiţiul de vară. Dacă un muritor vede ielele îşi pierde minţile sau, mai rar, rămâne cu nostalgia absolutului. Aşadar, titlul dramei trimite la un mit autohton devenit  metaforă a iluziei absolutului, a dramei insului însetat de absolut. Conflictul dramatic din “Jocul ielelor” se construieşte în jurul intenţiei lui Gelu Ruscanu (personajul principal) – directorul ziarului “Dreptatea socială” de a publica
o scrisoare a fostei sale iubite, Maria Sineşti, care dezvăluia
că soţul ei, ministrul Justiţiei, Sarul Sineşti, este ucigaşul bătrânei Manitti, o mătuşă bogată a acestuia, pentru a deveni unicul moştenitor al averii acesteia. Gelu Ruscanu este stăpânit de ideea dreptăţii absolute şi hotărât să meargă până la capăt, în ciuda tuturor presiunilor, a şantajelor sentimentale şi a revelaţiilor din conştiinţă, care îi provoacă tot atâtea drame. O mătuşă a lui Gelu, Irena – cea care l-a crescut, încercând să-l convingă să renunţe la publicarea scrisorii, îi spune: “N-ai să îndrepţi tu lumea”. Răspunsul dat de Gelu Ruscanu dovedeşte că el înţelege datoria ca fiind absolută, ca un “imperativ categoric” (Kant): “Nu ştiu dacă am să îndrept lumea, dar dacă n-aş abate omenirea din calea răului decât atât cât abate un bob de nisip albia unui fluviu, şi totuşi datoria mea e limpede, precisă”.
Dramaturg, teoretician, cronicar dramatic şi regizor, Camil Petrescu este unul dintre cei mai profunzi oameni de teatru din perioada interbelică. Prin obsesia absolutului, spiritul polemic, respingerea calofiliei, opera lui Camil Petrescu – întinsă şi variată – rămâne unitară în conţinutul de idei.

Profesor C. VOICULESCU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: