Amintiri din “iepoca de aur” – Confesiunile unui fost activist comunist

La aproape 21 ani de la căderea regimului ceauşist, numărul nostalgicilor este în creştere. Speranţele care-i animau în decembrie 1989 s-au risipit în anii care au urmat, sub presiunea capitalismului de cumetrie, alimentat de o corupţie pe cale de generalizare în întreaga societate. Starea de lehamite a cuprins majoritatea cetăţenilor de rând care nu mai ştiu cui să se închine pentru a-şi afla mântuirea din prăpastia nevoilor. Unii dintre ei se întorc cu gândurile la anii tinereţii când toate greutăţile vieţii erau mai uşor de îndurat câtă vreme aveau convingerea că pentru majoritatea semenilor era asigurată egalitatea în sărăcie. După trecerea timpului s-au estompat anumite aspecte negative, au uitat teroarea exercitată de organele de represiune comuniste, cozile interminabile la alimente, frigul din case, întreruperile de energie electrică din raţiuni de economie, programul nicului post TV de numai 2 ore, ocupat în mare parte cu ştiri din activitatea cuplului dictatorial, teama de a vorbi liber despre durerile proprii ş.a.m.d.
Meşterul popular Gheorghe Mateescu din Curtea de Argeş a fost unul dintre oamenii pe care evenimentele din decembrie 1989 l-au prins la conducerea oraşului Câmpulung, unde era secretar PCR cu organizarea. Deschiderea sa faţă de problemele oamenilor, răbdarea cu care-i asculta chiar dacă nu reuşea de fiecare dată problemele, i-au asigurat aprecierea societăţii muscelene. Aceasta l-a scutit de experienţele neplăcute prin care au trecut alţi colegi criticaţi dur de comunitate sau chiar puşi la stâlpul infamiei. Gheorghe Mateescu a fost invitat să facă parte din structurile fostului FSN sau ale unor partide importante, oferte pe care le-a declinat, preferând să revină în oraşul natal şi să-şi construiască o nouă viaţă care nu avea nimic comun cu politica activă. aspre lauda sa nu s-a lepădat cu mânie de perioada în care a fost activist comunist, n-a recurs la gesturi spectaculoase de genul ruperii carnetului de membru PCR în faţa camerelor de luat vederi, ci îl păstrează şi acum alături de carnetele de student la Academia “Ştefan Gheorghiu”, şcoala superioară de partid. Amintirile sale din perioada în care era activist sunt extrem de interesante, pentru că i-au oferit ocazia de a cunoaşte oameni care îşi au locul lor în istorie şi nu-i puţin lucru să te poţi lăuda că ai dat mâna cu Boris Elţîn la vremea tinereţii sale sau cu Evgheni Tiajelnikov, fost şef al Komsomolului – tineretul bolşevic – ambasador al URSS la Bucureşti în 1989 şi mulţi alţii. Ca unul care a cunoscut sistemul din interior, ne-a oferit câteva mărturii extrem de interesante, pe baza cărora ne putem face o idee asupra modului în care funcţiona.

Brânza de burduf, pastrama de păstrăv şi ţuica bătrână – cheia succesului în Mongolia

Gheorghe Mateescu păstrează amintiri de neuitat dintr-o misiune de serviciu executată în ţara lui Gingis-han şi Kubilai-han, cel la curtea căruia ajunsese cu sute de ani înainte Marco Polo. Conducerea comunistă de la Ulan Bator lansase invitaţii în ţările surori pentru vizite ale unor delegaţii comerciale şi astfel nu mai puţin de 40 au ajuns în ţara asiatică, printre care şi una românescă.Membrilor acesteia li s-a permis să-şi ia şi soţiile, probabil din raţiuni ce ţineau de păcălirea adversarilor în plin război rece, cum că ar fi fost vorba numai de o nevinovată excursie. Din totalul delegaţiilor, 11 erau sovietice, fapt explicabil căci conducerea de la Ulan Bator era total supusă Kremlinului, câtă vreme Liuba, soţia liderului mongol Jumjaghiin Ţedenbal era rusoaică. Membrii delegaţiei noastre printre care se regăsea şi Marin Ceauşescu, au constatat rapid că sovieticii aveau prioritate, iar cererile lor de achiziţionare a unor materiale strategice nu prea aveau ecou la gazde. Cum nu veniseră ca surdu-n oaste, băieţii noştri au apelat la artileria grea, punând la bătaie brânza de burduf, pastrama de păstrăv, ceva ţuică lăsată să se roadă în butoaie de dud prin pivniţe tainice şi, ca prin minune, toate uşile au început să li se deschidă larg. Contractele pentru molibden, wolfram, tungsten s-u completat rapid cu bonusul celor pentru piei preţioase şi toată lumea a fost mulţumită.

“Viva ARO! Viva Romania!”

Organizatorii vizitei de 24 zile în Mongolia au reuşit să le ofere oaspeţilor un program variat, care a inclus vizite în zone extrem de interesante, vânători prin nordul lanţului muntos Altai, partide de pescuit deosebite, popasuri prin aulele păstorilor nomazi care-şi duceau turmele spre păşuni mănoase ca şi în urmă cu sute de ani, totul sub ochii vigilenţi ai securiştilor care brăzdau stepele pe căluţii lor mărunţi, dar extrem de rezistenţi. Gheorghe Mateescu evocă şi acum cu justificată mândrie patriotică demonstraţia de forţă făcută de un ARO243, care a urcat ca în joacă zecile de trepte ale Mausoleului Eroului Necunoscut cu 7 oameni la bord, stârnind ovaţile celor prezenţi. “Viva ARO! Viva Romania!” – strigau cubanezii, care mai apoi s-au interesat dacă Naghi mai era director la uzina producătoare din Câmpulung. Nici după trecerea atâtor ani interlocutorul nostru nu i-a iertat pe ruşii care, după câte aflase mai târziu, se lăudau celorlalţi că autoturismul de teren românesc era de fapt un produs al industriei sovietice.

Faţă în faţă cu Elena Ceauşescu

Academician doctor inginer – ADI – savantă de renume mondial, mama polimerilor, aşa o râzgâiau pupincuriştii regimului ceauşist pe partenera de viaţă şi de stăpânire a “celui mai iubit fiu al poporului român”, de care însă se temeau ca dracu’ de tămâie pentru că avea o răutate nemaipomenită, răspândind în juru-i o teroare psihică şi fizică aproape palpabilă. Nici acum după trecerea atâtor ani cei care au cunoscut-o direct nu pot să vorbească despre ea fără să se înfioare. Aproape unanim se apreciază că a fost geniul rău care l-a dus la pieire pe Nicolae Ceauşescu. Gheorghe Mateescu a trăit experienţa unei întâlniri neplăcute cu Elena Ceauşescu, pe care a evocat-o astfel:
“La câteva zile după revenirea din Mongolia am primit un apel telefonic la serviciu, prin care eram convocat la CC al PCR, la Bucureşti. Cum tocmai absolvisem un curs special pentru diplomaţie şi relaţii internaţionale, am bănuit că mă chemau pentru a-mi încredinţa o misiune pe lângă vreuna din ambasadele noastre din străinătate, cum se mai întâmplase şi cu alţi colegi aflaţi în situaţii similare. La Bucureşti am fost primit de Mihalache, care m-a dus imediat la Bobu, unul dintre apropiaţii familiei Ceauşescu. De la el am aflat că fusesem convocat personal de Elena Ceauşescu. Am avut senzaţia că tocmai primisem un pumn în plex, m-au trecut toate răcorile şi nu reuşeam pentru nimic în lume să-mi dau seama cu ce Dumnezeu greşisem. Cred că Emil Bobu îmi intuia starea, căci sunt convins că mă schimbasem la faţă auzind de cine eram aşteptat, şi se amuza copios pe seama mea. M-a pus să mă uit pe fereastra biroului său şi să-l anunţ când vine autoturismul cu numărul 1-B-102, ceea ce am şi făcut.
Când i-am spus că a sosit, m-a luat grăbit, spunând că tovarăşei nu-i place să aştepte. Pe drum spre Cabinetul 2 m-a instruit cum să mă comport, să nu vorbesc neîntrebat şi mai ales să răspund scurt şi la obiect, cu tot respectul, fără să fac pe deşteptu’ dacă ţin la capul meu. Când am ajuns faţă în faţă cu Elena Ceauşescu mi se cam muiaseră picioarele, căci aveam impresia că se uita la mine de parcă-mi lua măsura la coşciug. După ce m-am prezentat cu formula sacramentală, m-a invitat cu o voce seacă, aspră, neplăcută, de parcă ar fi mestecat cioburi de sticlă între dinţi: “Ia loc, dragă”. (Faptul că nu-mi spusese tovarăşe, cum se obişnuia, m-a alertat. Bătea darabana enervant cu degetele în masă şi mă împiedica să mă concentrez; postul meu în străinătate, era clar, se îndepărtase la ani lumină!). După câteva momente de tăcere apăsătoare a început să mă interogheze în legătură cu un pachet pe care-l adusesem în ţară de la Moscova pentru soţia consulului Bordeianu. Fusesem colegi la “Ştefan Gheorghiu” şi nu-l putusem refuza, mai ales că-mi spusese că era vorba despre ceva citrice şi alimente mai greu de găsit în ţară.
– De ce n-ai scris în raportul tău şi despre asta, dragă?, m-a chestionat dumneaei pe un ton fals dulceag.
– Am considerat că nu era necesar, tovarăşa… – am căutat eu să mă dezvinovăţesc într-un mod care i-a stârnit mânia, căci a reacţionat violent, in crescendo:
– Numai noi avem dreptul de a decide ceea ce este sau nu este important. Un purice dacă te muşcă, eşti obligat să consemnezi în raport, pentru că noi trebuie să ştim tot. Ieşi afară!
Ordinul parcă scuipat a venit ca o mântuire şi abia când am ieşit din cabinet mi-am permis să respir cu adevărat. Am trăit luni de zile cu teama că voi fi drastic sancţionat, dar probabil au intervenit alte chestii mai importante, căci incidentul a fost îngropat. Nici acum nu ştiu cum s-a aflat despre nenorocitul acela de pachet, habar n-am dacă făcusem obiectul unei verificări a Securităţii, picând testul de loialitate faţă de regim. Pentru mine a fost bine că totul s-a încheiat cu discuţia din cabinetul Elenei Ceauşescu”.

1989: “Socialismul e pe dric…”

În data de 23 august, Gheorghe Mateescu se afla la Zvolen, oraş înfrăţit cu Câmpulungul, pentru că atunci, acolo, cu prilejul aniversării a 44 ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial se organiza o ceremonie de comemorare a ostaşilor căzuţi pentru eliberarea Cehoslovaciei. Printre aceştia se găseau în Cimitirul Eroilor din localitate şi destui români, originari din comuna musceleană Lereşti. În acea vizită, Gheorghe Mateescu a descoperit un alt tip de comunism decât cel de acasă şi a rămas de-a dreptul interzis de curajul gazdelor de a critica fără menajamente corupţia regimului comunist la toate nivelurile. Alt aspect frapant a fost acela că în timpul vizitelor prin intreprinderi nu se întrerupea lucrul pentru ca muncitorii să-şi spargă piepturile cu lozinci comandate de activişti de partid sau să-şi rupă mâinile agitând steguleţe în culorile drapelelor naţionale. Mai mult, la o manifestaţie organizată în 24 august în Piaţa Jaroslav, din Praga, miliţienii asistau impasibili la bălăcărirea organelor de partid şi de stat. Exprimându-şi uluirea către colegul ceh Petr Zvarka şi spunându-i că la noi era de neconceput asemenea blasfemie, i s-a replicat: “Asta pentru că voi încă n-aţi înţeles că socialismul e pe dric…”. N-a fost singura situaţie în care lui Gheorghe Mateescu a simţit că-i crapă obrazul de ruşine. Şi mai jenat a fost atunci când după ce a dat citire unui mesaj pregătit de către propagandiştii din ţară, în care se enumerau “măreţele realizări” ale economiei noastre socialiste, cineva din rândul gazdelor a remarcat pe un ton zeflemitor: “Dacă ar fi să vă dăm crezare, ar trebui să acceptăm că mai aveţi puţin şi-i veţi depăşi şi pe canadieni la producţia agricolă. Hai să fim serioşi…”.
Gheorghe Mateescu se fereşte să dea verdicte chiar şi acum după atăţia ani de la acele întâmplări. Preferă să-şi vadă de noua sa viaţă şi să-şi justifice reputaţia pe care şi-a câştigat-o cu soţia prin munca de aproape două decenii, pusă în slujba conservării valorilor artei populare tradiţionale, element determinant al identităţii naţionale tot mai agresată de globalizare. Totuşi, cu un zămbet enigmatic ne îndeamnă să judecăm prezentul prin prisma lecţiilor trecutului, căci – spune dumnealui – nimic nu e cu totul nou sub soare…

Eva ADAM

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

<span>%d</span> blogeri au apreciat: