Identitatea naţională – blazonul meşterilor populari Mateescu

Lumea contemporană fierbe în cazanul globalizării care topeşte încet, dar sigur identitatea naţională. Acţiunea nu este nouă, a purtat diverse nume de-a lungul timpului, dar obiectivul a rămas neschimbat: imperiul universal. Pacea romană sau cea otomană – de pildă – erau momelile de viaţă bună oferite cuceriţilor care neapărat trebuiau să se transforme în oamenii ataşaţi nevoilor stăpânilor unor vremuri noi. Napoleon, Hitler, Stalin, Mao, Pol Pot au eşuat rând pe rând în tentativele de a crea omul nou. Timpul, factor esenţial, nu le-a fost de ajutor. Nici lui Ceauşescu nu i-au fost de ajuns cei aproape 25 ani pentru a-i face pe români să se lepede de identitatea naţională pentru aceea de ceauşişti. Orice construcţie rezistă în timp numai dacă are temelii trainice, iar ca liant unitatea. Statul universal nu se poate ridica decât pe ruinele celor naţionale.
Globalizarea presupune uniformizare în afara presiunii factorului timp şi înglobare a unor culturi diverse, golite de esenţa specificului propriu, care ar permite identificarea lor fără greş. Cuceririle ştiinţei folosite pervers, utilitarismul sau comoditatea timpurilor moderne îi pot veni în ajutor. Omul mileniului trei va alege fără ezitate oala sub presiune, dând-o la o parte pe cea de lut, talgerul din inox sau porţelan în locul celui din lemn şi va fi mai degrabă preocupat de rezultatul unui meci de fotbal înscris în buletinul pronosport decât de secretele medicinei antice egiptene, care a lăsat lumii drept moştenire mumiile. Vestimentaţia, obiceiurile, dansurile populare şi tot ceea ce ţine de elementul tradiţional încep să fie privite ca nişte ciudăţenii aproape exotice, într-o lume tot mai agresată de kitsch-uri. Din fericire, totuşi mai există încă oameni care se încăpăţânează să nu se lase duşi de val şi luptă pentru valorile tradiţionale, trudind să le promovoze. Sunt tot mai puţin şi au dificultăţi serioase în a atrage alături de ei tineri dispuşi să aspire la titlul onorific de meşteri populari. Este şi cazul familiei Mateescu de pe str. Albeşti, din Curtea de Argeş.

Activist de partid

Soţii Elena şi Gheorghe Mateescu locuiesc în Curtea de Argeş, pe str. Albeşti, în vecinătatea fostului sediu al unităţii de pompieri. Proprietatea lor nu este atât de cuprinzătoare, astfel că vizitatorul care le calcă în curte are din prima clipă senzaţia unei comprimări a spaţiului şi timpului. Casa cochetă, funcţională, bine organizată, adăposteşte un mic univers în care cei doi meşteri populari se mişcă natural după ce-şi părăsesc atelierele de creaţie, pentru a-şi încărca bateriile ca s-o ia de la capăt a doua zi. Trecutul, prezentul şi viitorul convieţuiesc paşnic la ei, ca într-un triptic magic existenţial.
Gheorghe Mateescu a văzut lumina zilei într-o familie de oameni care nu se putea lăuda că ar fi bogată. Încă din primii ani de şcoală a fost fascinat de minunăţiile ieşite din mâna unei rude, meşter la fabrica de mobilă. Cu multă trudă a învăţat să asculte visurile lemnului şi să le dea viaţă. Remarcat pentru seriozitate, a fost cooptat în structurile de partid comunist şi pentru că avea origine sănătoasă şi dosar-beton, a făcut carieră. Nu i-a fost uşor, dar obişnuit fiind cu munca, a răzbit. La “Ştefan Gheorghiu”, seminarul de popi comunişti – cum se spunea în epocă – i-a avut colegi pe oameni care şi-au pus amprenta pe viaţa comunităţii, cum au fost Tuţă Mincu (socrul actualului primar din Curtea de Argeş) sau pe Constantin Nicolescu, preşedintele Consiliului Judeţean. Mare parte a activităţii şi-a desfăşurat-o la Campulung, unde a ajuns secretar cu propaganda la Comitetul Orăşenesc. I-a cunoscut pe puternicii zilei din ţară şi pe alţii din cadrul fostului lagăr sovietic. Şefii de la judeţ, familia Ceauşescu, Adrian Păunescu, Evgheni Tiajenikov (ambasador al URSS la Bucureşti în 1989), Boris Elţîn, Jumjaghiin Ţedenbal mongolul – se numără printre cunoştinţele sale. A umblat prin lume şi înainte şi după 1990, mândrindu-se că este român, căci în adâncul sufletului său a rămas băiatul cu rădăcini adânc înfipte în pământul părinţilor săi. Destinul l-a întâlnit cu Elena pentru a face împreună casă şi a creşte doi copii realizaţi – Loredana-Cristina, prof. de engleză şi Dorin Marius, economist, ambii stabiliţi la Bucureşti. Băiatul a fost atras de muzica populară, a studiat naiul, fluierul, ocarina şi cimpoiul cu Fănică Luca şi Damian Cârlănaru şi la 13 ani a făcut furori în Grecia, la festivalul de la Preveza, unde ajunsese cu o delegaţie condusă de Poliana Cristescu, soţia lui Nicu Ceauşescu. Numai că a ales o altă carieră, aceea de artist al cifrelor şi nu are ce regreta.
După 22 decembrie 1989, lui Gheorghe Mateescu i s-a propus să activeze în FSN, dar a dat ascultare chemării pământului şi a revenit la Curtea de Argeş şi la prima dragoste. Deşi nu recunoaşte deschis, uneori îşi pune întrebarea “Ce-ar fi fost dacă?…”.

“Mi-e teamă că nu mai am timp…”

Elena şi Gheorghe Mateescu şi-au construit cu trudă în ultimele două decenii reputaţia unor meşteri populari autentici, graţie căreia sunt invitaţi pe la târguri tradiţionale şi pe la evenimente de marcă din ţară şi străinătate. Artizanatul, păpuşile şi icoanele doamnei, minunăţiile din lemn ieşite din mâna lui nea Gică, obiectele vechi adunate de prin cotloanele prăfuite ale unor gospodării ţărăneşti, recondiţionate cu migală, precum şi alte comori adunate cu dragoste şi-ar afla probabil locul potrivit într-o expoziţie sau la vreun muzeu. Chiar şi modul lor de viaţă, inclusiv alimentaţia şi obiceiurile sunt tradiţionale, de parcă ar trăi cu candela veşnic aprinsă sub icoana Fecioarei cu Pruncul, sub care stă busuiocul, al cărui miros împletit cu cel de gutuie dau un parfum specific casei lor.
În ateliere, în jurul acestora sau prin pod se usucă lemnul sau se păstrează materia primă pentru noile creaţii, care dau acea amprentă uşor de ghicit a identităţii naţionale. Cei doi au o mulţime de planuri şi uneori dau glas temerii că timpul nu va mai avea răbdare să-i lase să le ducă la bun sfârşit. Tocmai de aceea caută desăvârşirea în tot ceea ce fac. Definitoriu este pentru aceşti oameni faptul că vorbesc frumos despre concurenţă, chiar dacă subiectul este Ion Rodoş, din Nucşoara sau vărul Dan Gherasimescu, de la Valea Danului. Şi, în plus, sunt generoşi, împărtăşind şi altor învăţăcei secretele artei lor, ca s-o ducă mai departe. Din păcate, aceştia sunt tot mai puţini, pentru că arta populară nu are la noi o piaţă stabilă, colecţionarii sau clienţii sunt puţini şi dacă ar trăi numai din produsul muncii, ar risca să moară de foame. Totuşi, nu renunţă la crezul lor şi pentru asta merită tot respectul şi sprijinul nostru, pentru că poporul care-şi pierde istoria şi identitatea nu are viitor. Sau, cel puţin aşa spunea Nicolae Iorga şi e greu de crezut că ar putea să-l contrazică anonimii zilelor noastre, cei care se închină globalizării…

Alexandra SIMIONESCU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: