In memoriam Adrian Păunescu

Vineri, 5 noiembrie, chiar în ziua în care se aniversau 130 ani de la naşterea lui Mihail Sadoveanu, cultura românească a pierdut unul dintre cele mai prolifice şi viguroase condeie ale sale. Controversatul poet, publicist şi om politic de stânga Adrian Păunescu şi-a strâns gândurile şi a părăsit lumea noastră din patul de suferinţă de la Spitalul “Floreasca” din Bucureşti, unde-l aruncaseră bolile care l-au măcinat în ultimii ani. Născut sub numele de Adrian Păun în 20 iulie 1943, la Copăceni, în plasa Bălţi, pe teritoriul actualei Republici Moldova, şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa la Bîrca, în judeţul Dolj. Pentru că fusese cunoscut ca liberal, tatăl său a fost condamnat la 15 ani de puşcărie pentru activitate anticomunistă. Cu complicitatea profesorilor săi, Adrian Păunescu a absolvit cursurile liceului la Craiova, dar s-a văzut silit să-şi amâne 3 ani intrarea la Filologie, în Bucureşti, datorită condamnării tatălui. Tip pragmatic, s-a orientat bine în spaţiul realităţilor timpului, a aderat la partidul unic – fără însă a se scutura total de tendinţele liberale – reuşind să debuteze destul de devreme ca poet prin 1960, iar 5 ani mai târziu să-i apară şi primul volum, “Ultrasentimente”. Tot în perioada respectivă şi-a început şi ascensiunea politică, funcţionând ca secretar de UTC la Uniunea Scriitorilor în perioada 1966-1968. După “primăvara de la Praga”, prin luna august a fost confirmat ca membru PCR cu drepuri depline, iar susţinerea aparent necondiţionată a lui Ceauşescu i-a netezit ascensiunea într-o carieră cu multe valenţe care l-a propulsat în prim-planul atenţiei publice. Ajuns director la “Flacăra”, după ce-şi probase capacitatea organizatorică în diverse acţiuni propagandistice transmise de TVR, la 17 septembrie 1973 a fondat cenaclul care avea să ajungă la o uluitoare popularitate în cei aproape 12 ani de funcţionare, timp în care a susţinut 1.615 spectacole, la care au asistat direct sau prin intermediul televiziunii sau radioului public milioane şi milioane de oameni.

Lider al generaţiei în blugi

Până în 16 iunie 1985, data fatidicului spectacol de la Ploieşti, unde pe fondul unei furtuni de vară s-a produs o busculadă ce a cauzat moartea unor oameni, fapt care a determinat interzicerea cenaclului, “Flacăra” a reprezentat un fenomen fără precedent în spatele “Cortinei de Fier”. Dincolo de toate criticile care i s-au adus pentru obedienţa faţă de dictatorul comunist din fruntea ţării, corect ar fi să se recunoască faptul că Adrian Păunescu a întreţinut flacăra speranţei într-o viaţă mai bună pentru românii care se simţeau în ţara lor ca într-o imensă puşcărie, idealizând libertatea de spirit de care se bucurau occidentalii. Firea sa vulcanică, setea de viaţă, inima sa mare i-a interzis poetului militant să fie omul jumătăţilor de măsură, aşa că a mers până la capăt în toate acţiunile sale. Poate că şi-a meritat parţial eticheta de om de curte al Ceauşeştilor, dar şi-a răscumpărat măcar până la un punct o parte din greşeli prin promovarea unor valori autentice ale culturii naţionale. Tudor Gheorghe, Mircea Vintilă, Ştefan Hruşcă, Vasile Şeicaru, Mădălina Manole – Dumnezeu s-o odihnească în pace! – sunt doar câteva dintre numele care nu pot fi contestate. Pe la cenaclul său au trecut fostul deputat liberal Adrian Miuţescu, dar şi concitadina Ancuţa Heroiu. S-a spus şi poate nu chiar fără temei că Adrian Păunescu a fost liderul necontestat al teribilistei generaţii nonconformiste în blugi şi că popularitatea sa începuse să deranjeze eşaloanele superioare ale puterii comuniste. În acest context s-a sugerat că drama de la Ploieşti n-ar fi fost o întâmplare, ci rezultatul unei acţiuni de discreditare a sa şi a cenaclului, executată la ordin de forţe oculte, însă dovezi concrete ale unei asemenea conspi-raţii n-au fost produse vreodată. Cert este faptul că poetul a fost sancţionat cu vot de blam în PCR şi a fost îndepărtat de luminile rampei care-i erau atât de dragi chiar şi după 1990. Înainte de alegerile din duminica orbului, a lansat la Drobeta Turnu-Severin Cenaclul “Totuşi iubirea”, impulsionat de ziaristul Dumitru Vişan şi de fostul fotbalist Ilie Balaci care, timp de un deceniu, a susţinut 690 spectacole, însă fără a se ajunge la strălucirea şi entuziasmul din perioada 1973-1985. A fost, totuşi, o perioadă în care Adrian Păunescu a revenit “pe sticlă” cu emisiuni dedicate fotbalului care-i era atât de drag încă din vremea în care încerca să-l ducă pe inega-labilul Dobrin la U. Craiova, reuşind să-l determine pe urmaşul său, Hagi, să revină la echipa reprezentativă ce avea să bată apoi pentru prima dată echipa Ungariei. Consecvent cu orientarea sa politică naţionalistă, de stânga, s-a înscris în PSM, pentru care a candidat în 1996 fără succes la Preşedinţia României. După “înghiţirea” de către fostul PDSR, a activat la “roşii” ca senator până în 2008, când deşi a fost pe primul loc în prefe-rinţele electoratului din colegiu, strâmba Lege electorală l-a lăsat în afara Parlamentului, lovitură pe care a resimţit-o cu atât mai dur cu cât se obişnuise să privească întreaga ţară ca pe un colegiu parlamentar propriu.
Ultimul poem

La catafalcul lui Adrian Păunescu s-au prezentat să-i plângă dispariţia din inimă sau din vârful buzelor destui reprezentanţi ai vieţii publice, amatori de “băi de mulţime”. A fost evident formalismul puternicilor zilei dovedit de faptul că în ziua înmormântării acestui urmaş al lui Eminescu, nimeni nu s-a deranjat să se ostenească prin adoptarea unei decizii de doliu naţional. Nici nu i-a fost depus bine sicriul în cavoul de la “Belu”, căci s-au şi declanşat noi atacuri la adresa celui care nu se mai putea apăra. Aceştia ignorau faptul că în urma sa rămânea să-l apere opera, cu cele peste 1.000.000 cărţi tipărite, record încă neegalat de vreun poet român în viaţă. Câteva titluri rămân de referinţă – “Istoria unei secunde” (1971, trei ediţii, dintre care prima a fost arsă din ordinul cenzurii comuniste); “Sunt un om liber” (retrasă de pe piaţă în septembrie 1989, repusă în circuit după un an); “Poezii cenzurate” (1990, cu ilustraţii realizate de către fiul său, Andrei); “Tragedia naţională” (1997)”; Deromânizarea României” (1998); “Nemuritor la zidul morţii” (2001); “Rugă pentru părinţi” (2007); “Încă viu” (2008); “Libertatea de unică folosinţă” (2009). Aflat pe patul de suferinţă de la “Floreasca”, geniul creator al lui Adrian Păunescu ne-a dăruit un ultim poem:

De la cardiac, cordial

De-aicea, de pe patul de spital,
Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că-i un gest profund moral
Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi,
Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi
Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind,
Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,
Păziţi-vă şi inima şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei,
Spitalul de urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial,
De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital
Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,
Eu însumi sunt mai omenos în toate
Dă-mi, Doamne, viaţă încă nişte ani
Şi ţării mele minima dreptate!
OMUL Adrian Păunescu
În cadrul unei emisiuni la televiziunea din Curtea de Argeş, fostul deputat şi deputat liberal Adrian Miuţescu a evocat personalitatea mentorului Cenaclului FLACĂRA care, la vremea adolescenţei, i-a oferit posibilitatea de a cânta muzică folk pe scenă şi de a petrece o vară de neuitat în spectacole pe scene din diferite oraşe ale ţării. Pe Adrian Păunescu avea să-l reîntâlnescă în mai multe împrejurări de-a lungul anilor, atât la Curtea de Argeş, cât şi în Parlamentul României, unde au fost colegi în mandatul 2004-2008. Socrul lui Miuţescu, dr. Ştefănescu îl avusese coleg de facultate la Timişoara pe dr. Boici, cu care lucrase la inventarea Boicilului, medicament care fusese extrem de bine primit pe piaţă. Într-o seară, dr. Ştefănescu s-a trezit acasă cu poetul care i-a cerut să-l însoţească la Bîrca, pentru a-i face infiltraţii cu Boicil tatălui său, imobilizat la pat. Suferindului i-a mers atât de bine tratamentul, încât Adrian Păunescu a cumpărat tratament nu numai pentru consătenii din Bîrca, dar şi pentru alţi oameni sărmani din judeţul Dolj. Gestul umanitar este definitoriu pentru personalitatea celui care s-a dus într-o lume mai bună…
Înainte de a încheia, apelăm creştineşte la hulitori, amintindu-le că moşii noştri vorbeau morţii numai de bine. Nu de alta, dar acum Adrian Păunescu nu mai poate deranja nici măcar sorbindu-şi ciorba de ştevie în bătătura casei părinteşti de la Bîrca. Lăsaţi-l să se odihnească-n pace şi să-l judece posteritatea sau cei care realizează barem jumătate din opera sa!
Vladimir ALBU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

<span>%d</span> blogeri au apreciat: