“Reeducarea în România comunistă (1945 – 1952). Aiud, Suceava, Piteşti, Braşov”

Istoricul Mircea Stănescu, doctor în filosofie al Universităţii Bucureşti, consilier principal la Arhivele Naţionale ale României, Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale a scris această carte-document îmbinând excelent informaţia istorică cu analiza sociologică într-un clişeu psihologic, creând, prin mărturii sau descrierea unor fapte, uneori trecute de logica raţionalului, imaginea “activităţii de reeducare”, adică a genocidului sufletelor, cum bine spunea Virgil Ierunca.
Lucrarea, prima dintr-o suită de trei volume ce reprezintă o istorie a reeducării comuniste de la sfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50, are o structură interesantă, de adevărată lecţie de istorie cu rigoare de tratat ştiinţific. Debutează cu o succintă analiză a pedagogiei lui Makarenko, considerat fondatorul acestei noi metode, şi care a fost însărcinat în anii 1920-’30 de către autorităţile sovietice cu reeducarea tinerilor delincvenţi din coloniile “Maxim Gorki” şi “Dzerjinski”. Reeducarea de tip Piteşti reprezintă în esenţă un proces accelerat al celui desfăşurat la nivelul întregii societăţii în perioada 1948-1989, penitenciarele fiind doar laboratoarele în care au fost experimentate noi metode de fabricare a unui om nou, în conformitate cu principiile ideologiei marxist-leniniste. Cele două procese aveau acelaşi scop, după cum remarcă şi Mircea Stănescu: “a face imposibilă nu doar contestarea, ci chiar gândirea individuală pe care o poate genera”(p. 22). Autorul identifică drept catalizator al acestui proces “explozia”: “Makarenko a găsit deci metoda prin care oamenii pot fi reeducaţi. I-a dat şi un nume care, într-adevăr, nu are rezonanţă pedagogică. Dar nici pedagogia nu mai era ceea ce a fost. Comuniştii români (în speţă, cei din Securitate) au găsit un alt nume pentru această descoperire, care nu redă atât de sugestiv procedeul: Ei i-au spus şoc. Explozia nu trebuie să fie neapărat rezultatul unei acţiuni unanime, ci poate fi şi efectul unui grup izolat sau chiar al unei persoane”. Această nouă metodă, a reprezentat, în opinia lui Mircea Stănescu, “arma pedagogică” cea mai utilă în “în lupta împotriva rămăşiţelor vechii societăţii” (pp. 22, 28).
În cea de a doua parte a lucrării, autorul prezintă “precedentele reeducative” ale reeducării din închisorile Aiud şi Suceava şi care s-au diferenţiat de reeducarea tip Piteşti prin caracterul ei nonviolent (capitolul II). În aceste penitenciare, deţinuţii participau la colocvii de îndoctrinare, în cadrul cărora erau citite ideologia marxist-leninistă şi popularizate “realizările” regimului comunist: colectivizarea, naţionalizarea, politica monetară etc. Aceste “tentative de reeducare” au fost organizate, între anii 1945-1948 de către administraţiile locurilor de recluziune în toate închisorile care găzduiau deţinuţi politici.
Reeducarea de la Piteşti este analizată în două capitole distincte (III, V), iar cel de al patrulea se ocupă de cea de la Braşov. În fostul oraş Stalin, reeducarea a eşuat ca urmare a opoziţiei unora dintre deţinuţii şi a refuzului directorului penitenciarului, Păcuraru, de a permite aplicarea metodelor violente de la Piteşti (pp. 219-223). Capitolul trei se deschide cu prezentarea condiţiilor generale de detenţie din Penitenciarul Piteşti. Până la 8 iunie 1949, în această închisoare, ca şi în celelalte locuri de deţinere, a existat un regim de detenţie de tranziţie. În perioada 1945 – 8 iunie 1949, drepturilor deţinuţilor – plimbare, vizite din partea familiei, corespondenţă, primirea de pachete – au fost de cele mai multe ori respectate, deşi au existat şi cazuri când acestea au fost interzise (mai 1947 la Piteşti), ceea ce a determinat o revoltă a deţinuţilor faţă de practicile administraţiei comuniste. Interzicerea acestor drepturi prevăzute de regulamentele de deţinere este considerată de către Mircea Stănescu drept o fază incipientă a reeducării şi prin care s-a urmărit instituirea “condiţiilor obiective ale reeducării” sau, altfel spus, “pregătirii pentru conversiunea ideologică a deţinuţilor”. (p. 116). În cadrul cărţii, autorul distinge trei etape ale reeducări: 1. Demascarea externă, 2. Demascarea interioară şi 3. Postdemascarea sau ideologizarea.
Prima se împarte, la rândul ei în doi timpi: “demascarea din interior” – deţinuţii erau forţaţi să-şi denunţe toate actele şi atitudinile, precum şi atitudinile celorlalţi, susceptibile a fi împotriva regimului şi administraţiei închisorilor şi “demascarea din exterior”. În cadrul acesteia din urmă, deţinuţii supuşi reeducării îşi declarau în faţa şefului comitetului de reeducare şi a martorilor activitatea desfăşurată înainte de data arestării. Demascarea din interior urmărea şi cunoaşterea activităţii desfăşurate în închisoare şi observarea activităţii deţinuţilor care participau la reeducare, aceştia având obligaţia să-l chestioneze pe cel supus reeducării.
În timpul celei de a doua etape, demascarea interioară, deţinutul trebuia să probeze prin intermediul unei autobiografii, scrisă cât mai incriminatoriu, ruperea lui radicală de trecutul său anterior arestării. Prezentarea autobiografiei se realiza în faţa celorlalţi deţinuţi şi sub supravegherea comitetului de reeducare. Autorul arată că la aceste “expuneri biografice participau toţi deţinuţii, ei fiind obligaţi să-i pună întrebări celui care îşi povestea viaţa, să-l contrazică şi să-l acuze, dacă apreciau că manifestă cel mai mic ataşament faţă de trecut”. Mircea Stănescu consideră că demascarea interioară reprezenta “momentul ficţiunii”, faţă de “momentul adevărului” cum este numită demascarea din exterior, prima etapă a reeducării. În cadrul celei de a doua etape, deţinuţii erau obligaţi să inventeze tot felul de calomnii, care mai de care mai injurioase, despre convingerile lor politice, tradiţiile şi credinţele lor religioase, precum şi despre familiile lor. În cea de a treia etapă, postdemascarea, se realiza ideologizarea deţinuţilor prin discutarea doctrinei şi practicilor comuniste (pp. 132-135). La Piteşti au existat în perioada reeducării şi două “şcoli de cadre”, după cum le numeşte Mircea Stănescu, şi la care au participat membrii “comitetelor de reeducare”, aceştia având parte de un regim de detenţie special: “Pentru a învăţa doctrina şi practica comunistă, au fost formate colective de studiu de către opt persoane, conduse de un responsabil. Ţurcanu le-a spus că vor face Învăţământ de Partid. […] Întreaga activitate era dirijată de un colectiv general, compus din Eugen Ţurcanu (şef), Leonard Gebac, Vasile Puşcaşu şi Gheorghe Roşca (membri). Ei citeau în comun pedagogia lui Makarenko şi Tânăra gardă de Fadeev, cu scopul de a extrage metoda şi orientarea generală. În acelaşi timp, Ţurcanu i-a instruit pe participanţi în tehnicile demascări, imaginând diferite situaţii şi cerându-le să găsească soluţii pentru a le rezolva” (pp. 227-228). Mircea Stănescu consideră că prin cele trei faze ale reeducării se realiza: 1. Ruperea de trecut; 2. Confirmarea şi întărirea acestei desprinderi, precum şi refacerea trecutului lor şi 3. Revelarea adevărului ideologic (p. 135).
Una dintre caracteristicile reeducării de tip Piteşti o reprezintă folosirea torturilor fizice şi psihice, şi al căror scop era atât zdrobirea rezistenţei psihice şi fizice a deţinuţilor, cât şi obţinerea unei adeziuni ideologice totale. La Piteşti, inclusiv programul zilnic devenise un mijloc de tortură al deţinuţilor. După deşteptare şi până la sosirea mesei de dimineaţă, deţinuţii aşezaţi în genunchi frecau pavimentul celulei în cerc, iar cu mână liberă strânsă pumn erau obligaţi să îl lovească pe cel din faţa lor. “Torturile specifice” reeducării de la Piteşti erau: “genuflexiuni cu mâinile ridicate (cca 1.000-1.500); consumarea supei fierbinţi, în poziţia culcat pe burtă şi cu mâinile lipite de trup, deţinuţii cufundându-şi capetele în gamele; ţinerea deţinutului care refuza să-şi facă demascarea cu ochii spre bec; punerea unei cantităţi mai mari de sare în mâncare şi refuzul reeducatorilor de a le da apă” (pp. 255, 259, 267). Tot în capitolele trei şi cinci ale lucrării, autorul prezintă şi activitatea Serviciului Inspecţii, care, deşi funcţiona în cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor, era subordonat direct Securităţii. Acest serviciu a coordonat acţiunile de reeducare de la Piteşti şi din celelalte închisori. De asemenea, demascările deţinuţilor erau trimise de către ofiţerii din cadrul Biroul Inspecţii al Penitenciarului Piteşti acestui Serviciu, care, după sortarea lor, le transmitea diferitelor direcţii ale Securităţii pentru “exploatare”, în funcţie de activitatea direcţiilor Securităţii şi conţinutul acestor demascări: informaţii referitoare la activitatea legionarilor, ţărăniştilor etc.
Sursele la care a avut acces autorul, declaraţiile deţinuţilor implicaţi în reeducare şi a cadrelor (ofiţeri de Securitate şi personalul locurilor de detenţie), interviurile realizate cu supravieţuitorii Fenomenului Piteşti, precum şi cunoaşterea lucrărilor memorialistice şi de specialitate, conferă cărţii o valoare de document, ceea ce o face indispensabilă celor care cercetează sau care vor cerceta istoria reeducării de tip Piteşti. Totodată, cartea îndeplineşte un triplu rol: de comemorare a suferinţelor îndurate de către deţinuţii supuşii acestui experiment, de relatare a istoriei reeducării şi chiar unul justiţiar, informaţiile prezentate în această carte pot constitui oricând o probă pentru cei care instrumentează procesul comunismului în scopul probării lui ca ilegitim şi criminal.
Prof. George Baciu, membru al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

<span>%d</span> blogeri au apreciat: