Poetul din Nucşoara – Bogdan Mihai Belu

Vladimir ALBU

Vitalitatea lumii satului ni s-a dezvãluit încã o datã atunci când am descoperit în comuna Nucşoara, satul Sboghiţeşti, un tânãr care nu s-a lãsat doborât de încercãrile vieţii. Nãscut în zodia Sãgetãtorului (29 octombrie 1982), la Piteşti, Bogdan (foto) a ştiut cum sã-şi atingã ţintele, chiar dacã uneori a trebuit sã-şi înfrângã propriile-i sentimente. Pãrinţii sãi nu s-au înţeles şi s-au despãrţit. Avea numai 4 ani şi jumãtate când mama sa, Aurora, s-a stins din viaţã la Bucureşti, în timpul unei operaţii pe cord deschis. Micul orfan a fost luat în grija bunicii din Sboghiţeşti, Maria Florea, care a încercat sã-i fie şi mamã, şi tatã. Totuşi, ani la rând, copilul nu şi-a iertat pãrintele trupesc, învinuindu-l de moartea mamei.
Deseori chinuit de singurãtate, şi-a gãsit refugiul în poezia descoperitã la vremea adolescenţei, spre sfârşitul anilor de şcoalã şi mai ales pe când lucra prin hãţişurile tainice ale codrilor din munte, ca mecanizator forestier. Fãcând cuvintele sã cânte, s-a tratat de solitudine şi de amãrãciuni, apropiindu-se mai uşor de semeni. În armatã – spune el – a fãcut 168 zile de gardã, iar în cele 1.800 ore, cât au durat, a avut timp sã se gândeascã la multe şi chiar sã se descopere cu adevãrat pe el însuşi. În urmã cu mai bine de 6 ani, de Revelion a cunoscut-o la Corbi pe Mihaela, cu care a fãcut apoi nuntã în luna iulie. Înainte însã şi-a vizitat tatãl, s-au explicat şi s-au iertat creştineşte şi când a venit clipa despãrţirii definitive, amândoi aveau inimile împãcate. Acum pãstreazã relaţii normale cu soţia de-a doua a pãrintelui sãu, care le-a netezit calea spre împãcare şi cu cele douã surori vitrege. Cu 4 ani în urmã i s-a nãscut o minune de bãieţel, care le umple casa de fericire lui şi soţiei, tot aşa cum i-a luminat şi strãbunicii Maria Florea ultimii ani ai vieţii, cãci în 14 decembrie, anul trecut, s-a retras la veşnicã odihnã. Dumnezeu s-o odihneascã!
Apariţia copilului a deschis un nou capitol în viaţa lui Bogdan. Şi, în mod firesc, l-a închis pe acela al muncii la pãdure. Pentru a fi mai aproape de soţie şi de fiu, şi-a schimbat meseria şi acum lucreazã în amenajãri interioare, dar şi-a pãstrat pasiunea pentru liricã. Poeziile sale sunt strânse în mai multe caiete studenţeşti, pe baza cãrora se poate reconstitui evoluţia autorului. “Descopeream uneori sufletul vibrându-mi de la un cuvânt, de la o imagine sau de la ceva sesizat cã s-ar petrece în jurul meu, chiar şi de la o amintire, poate uitatã, trezitã cine ştie cum în mintea mea… Simţeam cum îmi venea fulgerãtor o strofã-n cap, fugeam la caiet şi eram de-a dreptul disperat când, în faţa foii albe, descopeream cã am pierdut-o! Aşa era la început…” – mãrturiseşte Bogdan Belu uşor amuzat, dar împãcat de conştiinţa faptului cã lucrurile s-au mai schimbat. În mod evident el este un instinctiv – dovadã sinceritatea trãirilor – care nu-şi cautã cu disperare un stil propriu şi încã nu are pretenţia de a fi deschizãtor de drumuri. Sentimentul plenitudinii sufleteşti rotunjit în versuri îi deschide lumea şi îl plaseazã împreunã cu ai lui în mijlocul oamenilor. Şi asta îi e de ajuns. Deocamdatã… 

M-aş plânge

Frunzuliţã mãrãcine
M-aş plânge, dar n-am la cine;
Chiar şi frunzei codrului
Dar azi e şi mâine nu-i!

Şi m-aş plânge la izvoare
Dar sunt veşnic cãlãtoare
M-aş plânge la munţii grei,
Cãci sunt frãţiorii mei,
Dar nu pot sã mã mângâie,
Nici vorbã bunã sã-mi spuie.

M-aş plânge la brazii falnici
Care-nţeapã norii tainici
Dar ei stau cu fruntea-n soare,
Nu le pasã ce mã doare!

Simt durerea cum mã strânge
Şi la jivine m-aş plânge
La pãsãri şi chiar la flori
Repetat de mii de ori…
Supãrate, ca şi mine
S-ar plânge, dar n-au la cine!…

O noapte magicã

Am adormit sub razele de lunã
Şi visele m-au pãrãsit cu toate…
Am prins sã numãr stelele din mânã
Şi-n jur nu mai existã decât noapte

Uşor se-ngânã veşnicia cu uitarea,
Arzând parcã-ntr-un sfeşnic de altar,
Îţi bãnuiesc, iubita mea, chemarea
Dar nu rãspund, ştiind cã e-n zadar.

Printre cetini adie palid vântul
Lãsând în urmã-i o mireasmã dulce.
E început de lume, n-a apãrut cuvântul
Şi rãu-i nenãscut, nu poate sã ne-apuce…

Robia dulce a iubirii

Când îmi plec fruntea pe mânã
Fuge gândul meu pribeag;
Mã visez cã-ţi sunt stãpânã
Ţie, veşnicul meu drag

Şi mã-ncred ca altãdatã
Cã doar mie mi te-nchini
Şi cu inima curatã,
Greu, de dorul meu suspini.

Atunci, câte sunt în lunã
Câte-n stele şi-n poveşti
Trec prin mintea mea nebunã
Socotind cã mã iubeşti.

Dar tresar, când de pe mânã
Ridicând fruntea încet
Zboarã visul de stãpânã:
Tristã roabã mã deştept…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

<span>%d</span> blogeri au apreciat: