MĂNĂSTIREA ANINOASA

Important complex monahal medieval, Mănăstirea Aninoasa a fost întemeiată în a doua jumătate a veacului al XVII-lea de către boierii Vlădeşti, pe malul drept al râului Bratia, în tainicul luminiş al pădurilor seculare care împodobeau odinioară dealurile Aninoasei – străveche aşezare musceleană atestată documentar iniţial în anul 1437.
Aşezământul monastic prezintă un aspect fortificat, datorită zidurilor de incintă înalte de circa 10 m – construite din piatră de râu şi cărămidă, ce delimitează un perimetru patrulater de 54×82 m.
Ansamblul monahal este format din: biserică, turnul-clopotniţă (de plan pătrat cu trei niveluri şi foişor), casa egumenească sau stăreţia (construcţie rectangulară cu două niveluri), chiliile precedate de un portic pe coloane de cărămidă, paraclisul, cuhniile cu bolţi pe trompe.
Biserica “Sfântul  Nicolae” – amplasată chiar în centrul aşezământului, a fost ctitorită în anul 1677 de către marele clucer Tudoran Vlădescu şi soţia sa, Alexandra, ca lăcaş de mir al satului, devenind, după intrarea ctitorului în cinul călugăresc, “mânăstire de obşte monahală” – precum semenţionează în textul pisaniei originare excizate în piatră la leat 7186 septembrie 20, de către popa Stan ot Băjeşti: “Ziditu-s-au den temelie… ca să fie biserică de mir… dentru osteneala robului lui Dumnezeu, Tudoran vel clucer, i jupaniţa ego, Alecsandra. Iar când au fost la săvârşitul svintei besearici, despărţindu-l Dumnezeu de soţie, de s-au pristăvit, primit-au cinul îngeresc, de s-au
călugărit şi-i fu numele Teodosie monah. Şi s-au numit svânta besearică să fie mânăstire de obşte de călugări, în zilele luminatului domn Io Duca voevod”.
Biserica – de plan dreptunghiular, cu absida altarului decroşată poligonal, cu pridvor deschis adăugat, susţinut pe coloane din calcar de Albeşti – are o structură de tip bizantin, cu ziduri portante masive, bolţi şi arce construite din zidărie de cărămidă.
În istoria aşezământului, actul ctitoricesc al mitropolitului Ţării Româneşti, Daniil, fost călugăr al mânăstirii, constituie un moment de referinţă. Astfel, între anii 1722-1729, edificiul ecleziastic a fost extins, prin adăugarea pridvorului şi a fost supraînălţat cu turle. În aceeaşi perioadă, s-au construit: stăreţia (1722), turnul-clopotniţă (1729) şi chiliile.
Biserica a fost afectată de puternicul seism din 11 ianuarie 1838, când tâmpla s-a prăbuşit, fiind refăcută prin osârdia arendaşului moşiilor mânăstirii, Daniil Cantarolu. O consolidare generală a ansamblului s-a efectuat între anii 1842-1845, sub stăreţia egumenului Dionisie.
Şubrezit de trecerea vremii şi de cutremure, Ansamblul monahal de la Aninoasa va fi consolidat sau restaurat de către Comisia Monumentelor Istorice în etape succesive: 1924-1927 şi 1973-1977, lucrările fiind continuate, după anul 1977, cu cheltuiala Episcopiei Râmnicului şi
Argeşului.
Pictura originară a bisericii – din care se păstrează tablourile votive – constituie opera de debut în arta murală religioasă a renumitului zugrav câmpulungean Pârvu Mutu – “pictor de curte al boierilor Vlădeşti”. Modalitatea de realizare compoziţională a excepţionalelor tablouri votive din pronaos este relevantă pentru talentul tânărului zugrav de numai 20 ani, care a conceput ampla galerie a personajelor (Tudoran şi soţia sa, Alexandra, împreună cu cei 11 urmaşi ai acestora) printr-un desen sintetic, realist, de o expresivitate remarcabilă, ce conferă un caracter de autenticitate şi, implicit, individualitate figurilor membrilor familiei renumitului ctitor al bisericii.
În anul 1730, egumenul Varlaam se preocupă de restaurarea unor scene iconografice distruse şi de completarea ansamblului pictural, “împodobirea cu zugrăveli” a pridvorului, pronaosului şi naosului fiind – potrivit inscripţiei pictate în proscomidiar – “lucrarea” zugravilor: Dima, Mihai şi Badea. De o valoare artistică incontestabilă, fresca prezintă, în pridvor, ca element iconografic inedit, scena “Uciderea pruncilor de către Irod”, în locul reprezentării scenei “Iadului”.
O intervenţie în programul iconografic al bisericii se consemnează în anul 1838, când se refac scenele biblice din altar şi se pictează integral noua tâmplă de zid de către zugravii Ioan Gârniţă şi Gheorghe Pop. Registrul decorativ al paramentului bisericii este completat prin sculptura în relief plat cu motive florale de pe ancadramentul uşii cu arc în acoladă şi cu ancadramentele ferestrelor terminate în arc ascuţit. În biserică, se află pietrele de mormânt ale: jupâniţei Alexandra – soţia ctitorului -, Saftei Vlădescu (1840) şi a preotului Stanciul (1741).
Ansamblul monahal de la Aninoasa a fost completat cu Paraclisul de pe latura nordică, în anul 1773, prin strădania egumenului Mihail Tărtăşescu, ispravnic al lucrărilor fiind eromonahul Hrisant. Surmontat de o turlă octogonală, paraclisul prezintă, la altar, o absidă poligonală nedecroşată, paramentul edificiului particularizându-se prin decoraţia rezultată din succesiunea firidelor cu arc în acoladă şi a medalioanelor.
Relevând calităţi artistice deosebite, fresca originară a paraclisului se conservă fragmentar pe peretele sudic şi pe turla Pantocratorului.
De-a lungul anilor, majoritatea operaţiunilor de consolidare şi restaurare au fost asigurate financiar de către Mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung Muscel, al cărei metoc era Aşezământul monahal de la Aninoasa încă din anul 1682. În cursul evenimentelor Mişcării din 1821, conduse de Tudor Vladimirescu, Mănăstirea Aninoasa a devenit teatrul unor lupte sângeroase pentru reprimarea arnăuţilor refugiaţi în incinta sa, după înfrângerea oştilor lui Alexandru Ipsilanti la Drăgăşani.
Centru cultural monastic medieval, Mănăstirea Aninoasa înregistrează, în secolul al XVIII-lea, o susţinută activitate de multiplicare a unor texte religioase şi laice, prin copiştii Petre Dascălu (“Alexandria”, “Esopia”, “Gromovnicul” – 1717), Nicolae Piteşteanu (“Istoria lui Dumitrache Stolnicul” – 1782], Grigorie logofătul (“Paraclisul şi viaţa lui Grigorie Decapolitul”, “Cronica lui Iordache Stavaracoglu” – 1797).
Zestrea aşezământului monahal a fost îmbogăţită, în decursul existenţei sale multiseculare, cu un clopot dăruit în 1729 de către mitropolitul Daniil, cu obiecte de cult (candele, potire ş.a.), icoane (“Sf. ierarh Nicolae”, “Iisus Hristos”, “Maica Domnului cu Pruncul”) – ultima prezentând un interes deosebit prin inscripţia care atestă refacerea şi zugrăvirea tâmplei distruse de cutremurul din anul 1838, precum şi cu valori bibliofile (“Îndreptarea legii” – 1652) – şi alte cărţi ritualice din secolele XVIII şi XIX.
Ca urmare a actului secularizării averilor mânăstireşti din anul 1864, Biserica “Sf. Nicolae” a devenit biserica de mir a satului Aninoasa. În perioada regimului comunist, atenansele mănăstirii au fost
transformate în magazii ale noii cooperative agricole de producţie. Aşezământul a revenit la forma iniţială de organizare bisericească în anul 1997, fiind rectitorită monahiceşte prin grija P.S. Episcop
Calinic Argeşeanul; începând cu anul 2001, funcţionează ca mănăstire de maici, în care – potrivit precizărilor stareţului mănăstirii, părintele Clement Păunescu, originar din Poenărei -, “se oficiază zilnic sfânta liturghie, slujbele de la 12 noaptea, la ora şase dimineaţa, vecernia, la ora 7, liturghia.
Vizitând, în 10 septembrie 2002, Mănăstirea Aninoasa, Prea Fericitul Patriarh al României, Teoctist, aprecia că este “unul dintre cele mai vechi lăcaşuri din ţara noastră, mărturie în faţa istoriei despre demnitatea poporului român”, convins fiind că “strămoşii noştri sunt prezenţi prin aceste opere de credinţă, prin aceste adevărate tezaure de spiritualitate”.
În excelenta monografie a preotului cărturar Ioan Răuţescu – Mănăstirea  Aninoasa din judeţul Muscel – apărută, în anul 1933, la Câmpulung-Muscel, sunt prezentate in extenso întemeierea şi evoluţia acestui important ansamblu de arhitectură medievală ecleziastică; monografia include, în sumarul său, capitolele: “Scurtă privire asupra mănăstirilor muscelene; Aşezarea geografică a satului şi a Mănăstirii Aninoasa; Întemeierea şi înzestrarea mănăstirii; Cum se înfăţişează zidurile din jur şi biserica; Cărţile vechi; Alte lămuriri privitoare la ctitori; Arendaşii moşiilor ca îngrijitori ai mănăstirii între 1812-1842; De la 1842 până la secularizare; După secularizare; Preoţii de mir” – studiu amplu, cu caracter documentar, fără cunoaşterea căruia, viaţa acestui aşezământ bisericesc nu poate fi percepută în integralitatea sa.
MĂNĂSTIREA  ANINOASA de pe plaiurile istorice ale Muscelului este o candelă nestinsă a iubirii creştineşti, luminând calea spre adevărurile eterne ale religiei ortodoxe celor care o caută cu credinţă pentru mântuirea sufletelor lor.
Grigore CONSTANTINESCU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

<span>%d</span> blogeri au apreciat: