După douăzeci de ani, nu s-a aflat adevărul despre evenimentele din decembrie 1989!

Curând se vor împlini douăzeci de ani de la acel Crăciun însângerat. Atunci, ca şi acum, România se afla în război cu ea însăşi. Deosebirea constă în faptul că în zilele noastre oamenii nu mai sunt doborâţi de gloanţe, ci de vorbe. În decembrie 1989 sângele a încetat să curgă după executarea cuplului dictatorial Ceauşescu, la Târgovişte. O lume întreagă urmărea cu sufletul la gură ceva cu totul inedit: revoluţia română în direct la radio şi televiziune! Revolta oamenilor înfometaţi şi înfriguraţi sistematic, terorizaţi de Securitate, a primit un nume pompos, pentru că – spun unii – dădea bine în faţa lumii. Argumentele lor: o revoluţie îşi propune schimbarea regimului politic pe baza unui program ideologic. Numai că atunci acesta n-a existat. Dovada: revoluţia anticomunistă a adus la conducerea ţării politruci din eşalonul doi al PCR. “Cei care au întinat idealurile sfinte ale comunismului trebuie pedepsiţi!” – susţinea cu tărie “salvatorul naţiunii”, Ion Iliescu. Şi aşa s-a şi întâmplat: în ziua sfântă de Crăciun, Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost împuşcaţi după un simulacru de proces. Preţul aşa-zisei libertăţi l-au plătit peste 1.500 români morţi şi alte sute răniţi sau mutilaţi în acele zile. Familiile lor mai aşteaptă şi acum răspunsul la întrebarea de ce, pentru ce sau pentru cine au trebuit să moară, cât timp după douăzeci de ani ţara este departe de împlinirea speranţelor din primele zile ale anului 1990… “Emanaţii” zaverei au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a păstra pe cât posibil secretul asupra a ceea ce majoritatea românilor socotesc astăzi a fi o lovitură de stat.

“Cine-a tras în noi după 22?…”

În România anului 1989, Nicolae Ceauşescu părea de neclintit după mai bine de 24 ani de dictatură personală. Regimul comunist era falimentar, fapt constatat şi de omologul de la Kremlin, Mihail Gorbaciov. “Ţarul roşu” propunea reforme, pe care “stejarul din Scorniceşti” le refuza încăpăţânat. Tot mai izolat, după ce îi supărase şi pe americani, acesta împreună cu “savanta” Elena Ceauşescu, familia şi slugile lor credincioase din Miliţie şi Securitate ţineau ţara sub ascultarea fricii de puşcărie şi moarte. Alimentele de bază erau raţionate, pentru a fi exportate ca să se plătească datoriile externe, oraşele erau închise pentru ţăranii umiliţi care mureau de foame dacă nu “se descurcau”, căci li se luau la cote prin cooperaţii ouăle, carnea şi tot ce aveau prin bătătură, ţara era cufundată în beznă din motive de economie a energiei electrice, iar cozile la magazine deveniseră emblema comunismului biruitor. Femeilor li se stabilise normă de 4 copii şi o groază muriseră avortând. Satul românesc era ameninţat de moarte, iar dreptul fundamental la viaţă şi la moarte stătea pentru toţi românii în mâinile Ceauşeştilor. Aşa nu se mai putea!
În noiembrie, congresul PCR l-a reales pe dictator secretar general. Scânteia revoltei a izbucnit la Timişoara. Ocazia – evacuarea pastorului reformat Laszlo Tokes, cu care concitadinii s-au solidarizat, încăierându-se cu zbirii ceauşişti în 17 decembrie. “Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!” şi “Li-ber-ta-te!” au fost sloganurile scandate de mulţimea care a pus mâna pe instituţii, inclusiv sediul PCR. Intervenţia armatei, la ordinul lui Ceauşescu, a adus primii morţi în luptele de stradă. “Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!” – a sunat ca o prezicere, împlinită în 21 decembrie, la Bucureşti, când marea adunare populară convocată de cuplul dictatorial l-a huiduit. A urmat o noapte de groază, cu baricade în Bucureşti, lupte de stradă în noaptea aceea şi cu fuga Ceauşeştilor în 22, cu elicopterul. Abandonaţi de securişti, au fost arestaţi şi duşi la Târgovişte. Conducerea ţării a fost preluată de Frontul Salvării Naţionale, condus de Ion Iliescu şi ai lui. Noua putere i-a judecat şi i-a condamnat la moarte pe Ceauşeşti, motivând că altfel n-ar fi putut stăvili luptele cu teroriştii nevăzuţi care ucideau lumea pe străzi. Pshihoza vizavi de aceşti terorişti a fost întreţinută parşiv prin mijloacele mass-media, care transmiteau “revoluţia română în direct”. S-a vorbit deschis despre mâini criminale care, chipurile, otrăveau bazinele cu apă potabilă, s-au anunţat false atacuri cu blindate, desanturi paraşutate, rachete, avioane, elicoptere şi alte minunăţii de acest gen.
Dacă până în data de 22 decembrie s-a ştiut că au tras slujbaşii ceauşişti în uniformă, după, nu se mai ştie nimic. Cert este faptul că o sumedenie de arme au ajuns pe mâinile te miri cui şi că s-a tras ca la nuntă. S-au făcut comisii peste comisii de anchetă parlamentare care n-au ajuns la nicio concluzie credibilă. Morţii nu-şi pot dormi liniştiţi somnul de veci cât timp ucigaşii lor sunt nepedepsiţi. Moartea generalului Vasile Milea, fostul ministru ceauşist al Apărării rămâne şi ea un mister. Condamnarea foştilor săi colegi Victor Stănculescu şi Mihai Chiţac rămâne la fel de controversată. În 17 decembrie 2009, ţara a asistat înmărmurită la cearta televizată dintre Ion Iliescu şi Dumitru Dincă, participant la evenimentele din Bucureşti de acum douăzeci de ani. Un lucru e clar: majoritatea celor care trăiau bine în 1989, trăiesc şi mai bine acum, cum şi cei care trăiau rău atunci, azi nu se pot lăuda cu mai nimic. Cei 20 ani pe care ni-i dădea Brucan în ‘90 se cam duc, iar chestia aceea cu “Să trăiţi bine!”, a început să sune ca “Adio şi n-am cuvinte!…”.
Vladimir ALBU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

<span>%d</span> blogeri au apreciat: