MĂRTURIE DESPRE UN TRECUT DE LUPTĂ

Recitesc cu deosebit interes volumul despre “Rezistenţa armată anticomunistă de pe versanţii sudici ai Munţilor Făgăraş” şi îi mulţumesc, cu deosebit respect, autorului, domnului profesor Grigore Constantinescu, pentru că mi l-a oferit. Citisem cartea de la colegul şi prietenul meu, profesor Ion S. Băcanu, cu care am comentat conţinutul acesteia, discuţiile pe această temă continuând ori de câte ori ne întâlnim.
Ne încearcă sentimentul de mândrie că unul dintre eroii menţionaţi în operă, Alexandru V. Marinescu este fostul nostru coleg şi bun prieten – Sandu – cu care am împărţit, pe băncile Liceului “Dinicu Golescu” din Câmpulung-Muscel, bucuriile şi necazurile acelor vremuri din perioada anilor 1941-1949.
Îmi amintesc cu amărăciune cum, într-una din zilele lui martie 1949, elevi fiind în ultima clasă de liceu, Sandu a fost chemat la cancelarie, căutat de un plutonier de la Securitate. Au plecat împreună şi Sandu nu s-a mai înapoiat…
Totul a pornit de la nişte fotografii făcute la o partidă de vânătoare la care participase şi Sandu, fratele lui mai mare, Ionel – student la Facultatea de Medicină din Cluj -, şi un grup de alţi tineri intelectuali şi ţărani din Nucşoara. Fotografiile în care apărea grupul de vânători, cu armele pe umăr sau pe piept şi trofeele înşirate la picioarele lor, ne-au fost arătate de Sandu cu câteva zile înainte, cu ocazia audierii transmiterii unui meci de fotbal, la un aparat de radio, în casa unui coleg, G.N.
Am admirat trofeele, am felicitat pe vânătorii din Nucşoara şi am continuat audierea emisiunii. Dar unul dintre noi a reţinut un amănunt care avea să schimbe destinul lui Sandu Marinescu şi a celorlaţi din fotografii: armamentul grupului de vânători!…
După reţinerea lui Sandu, bănuielile noastre că a fost turnat la Securitate s-au îndreptat către G.N., fapt confirmat şi de Sandu după punerea lui în libertate, la sfârşitul lunii mai 1949, motiv pentru care toţi colegii am avut un sentiment de dispreţ şi repulsie faţă de turnător. După aniversarea a 25 ani de la absolvirea liceului, când G.N. s-a simţit marginalizat şi izolat de colegi, având, probabil, remuşcări, la doar câteva zile, şi-a pus ştreangul de gât, plătind, astfel, mârşăvia pe care o făcuse.
Revenind la cursuri, Sandu a reuşit să recupereze toată materia restantă, să încheie cu bine semestrul şi să promoveze bacalaureatul printre primii din clasă. Am convenit cu el să dăm la Facultatea de Silvicultură de la Braşov. Rucărean fiind, ne-am înţeles să ne întâlnim la Rucăr, să mergem împreună la Braşov pentru înscriere şi susţinerea examenului de admitere. Am aşteptat în zadar, căci Sandu n-a mai venit. Ulterior, am aflat că Securitatea îi întocmise un dosar de urmărire penală pentru port ilegal de armă şi-l deferise justiţiei. De atunci, n-am mai ştiut nimic de Sandu…
L-am reîntâlnit, după câteva zeci de ani, în Bucureşti, unde şi-a stabilit domiciliul. O noapte albă nu ne-a fost de ajuns ca să-mi povestească tot ce s-a întâmplat după despărţirea noastră din vara lui 1949 până la momentul respectiv: condamnarea lui la un an de închisoare pentru port ilegal de armă; pribegia în munţi şi afilierea la grupul partizanilor din Nucşoara, din care făceau parte şi vânătorii din fotografii fugiţi în munţi; arestarea lui în anul 1950 la Cluj, dintr-un salon al Clinicii Facultăţii de Medicină, unde fusese internat pentru o operaţie de apendicită. A urmat o condamnare de 20 ani de muncă silnică, ani de chinuri şi de tortură în închisorile comuniste, de persecuţie şi oprelişti de tot felul după eliberarea din detenţie ca fost deţinut politic şi duşman al poporului.
De aceea, revenind la volumul menţionat, consider că acesta reprezintă o oglindă vie a luptei anticomuniste duse de partizanii din nordul Muscelului, la care au participat în mod indirect şi câţiva rucăreni de-ai mei. Îmi amintesc de numeroasele descinderi ale partizanilor la magaziile întreprinderii forestiere locale situate în munţii limitrofi Nucşoarei şi la stânele  rucărenilor din aceeaşi zonă, pentru aprovizionarea cu cele necesare traiului de “hăituiţi” ai regimului comunist. Se vorbea în sat de comportarea civilizată şi omenească a partizanilor faţă de cei vizitaţi, de faptul că, pentru tot ce luau, dădeau chitanţe semnate “Partizanii libertăţii”, pentru ca gestionarii să poată justifica lipsa acelor produse sau obiecte de inventar.
Mărturisesc interesul deosebit cu care acest volum despre Rezistenţa armată anticomunistă din Muscel a fost citit şi de mulţi consăteni ai mei, contemporani ai evenimentelor trăite de ei şi prezentate cu măiestrie de distinsul profesor Grigore Constantinescu. În mod cert şi vara aceasta, cât stau la Rucăr, cartea va trece din mână în mână pentru a fi citită de cât mai mulţi rucăreni…
Apreciez în mod deosebit munca titanică depusă de autor pentru studierea atâtor documente revelatoare din arhiva fostei Securităţi, rechizitoriile şi sentinţele tribunalelor militare, a unor lucrări legate de aceste evenimente şi, nu în ultimul rând, mărturiile unor participanţi la rezistenţa anticomunistă.
Respectarea adevărului istoric şi prezentarea evenimentelor în ordinea cronologică a desfăşurării lor, expunerea cu măiestrie şi claritate a faptelor fac ca această operă să prezinte un interes excepţional atât pentru contemporaneitate, cât şi pentru cei care ne vor urma.
Ing. Victor BRĂNESCU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: