Anul acesta, toţi preşcolarii din localitatea de pe Valea Râului Doamnei au avut bucuria de a fi vizitaţi de Moş Nicolae, într-o zi pe care cu greu o vor uita. Şi pentru că au fost ascultători şi cuminţi, au primit daruri care le-au umplut sufletele de bucurie.

La fel s-a întâmplat şi la Corbşori – educatoare Maria Cicu şi Rodica Ioniţă – dar şi la Jgheaburi, unde inimoasa educatoare Narcisa Tiţa şi copiii şi-au primit oaspeţii cu mare bucurie. La Stăneşti, preşcolarii îmbrăcaţi în costume populare, dirijaţi de educatoarea Maria Ungurenuş, au făcut deliciul celor prezenţi.

Cine este Moş Nicolae?

Moş Nicolae sau Moş Neculai este un personaj legendar şi mitic, care aduce daruri copiilor în ajunul sărbătorii de Sf. Nicolae, în seara zilei de 5 decembrie. Personajul are corespondenţi în întreaga Europă Centrală, astfel: Mikulás în Ungaria, Mikuláş în Republica Cehă şi Slovacia şi Mikolaj, în Polonia. Personajul este în mare parte asemănător lui Moş Crăciun, ambii o adaptare după Sfântului Nicolae, ambii purtând straie roşii şi oferind cadouri.
Se spune că însuşi Sfântul Nicolae a ajutat trei sărmane fete din oraşul său, aducându-le dar de zestre, noaptea, fără a fi văzut. Casa în care trăiau cele trei surori era mai mult decât săracă. Tatăl lor plănuia să-şi vândă fetele, crezând că astfel se va chivernisi. Plânsetele şi rugăminţile fiicelor sale nu l-au înduplecat pe bătrânul cu suflet negru.
Sfântul Nicolae a aflat despre nenorocirea ce se petrecea nu departe de locuinţa sa. Noaptea, pe furiş, el a aruncat o pungă plină cu galbeni în camera fetei celei mai mari. Astfel, ea a reuşit să se mărite curând. La fel a făcut Moşul şi în următorii doi ani, iar sora cea mijlocie şi apoi cea mică au reuşit să se aşeze la casele lor. De atunci şi până în zilele noastre, în fiecare noapte a Sfântului Nicolae, cei dragi nouă, şi în special copiii, primesc daruri, de la Moşul care nu li se arată niciodată.
Cine e Moş Nicolae? Cunoscut în Transilvania şi sub numele de Sân-Nicoară, Sfântul Nicolae este cel mai popular sfânt în Ardeal. Sărbătoarea lui a generat un adevărat folclor, de la darurile de  Moş Neculai şi până la obiceiurile şi legendele diferenţiate de la sat la sat. Născut în cetatea Patara din ţinutul Lichiei, din Asia, Sf. Nicolae (în limba greacă  biruitor de popor), s-a dovedit de timpuriu alesul Domnului, uimind de mic copil prin minunile pe care le făcea. După ce i-au murit părinţii, Nicolae şi-a împărţit averea săracilor şi a întemeiat Mănăstirea Sionului de lângă Mira, capitala Lichiei, călătorind ca prelat la Ierusalim.

Eva ADAM

Cu bune şi cu rele, ajungem la finalul lui 2011. Privind retrospectiv, poate nu ne-a împlinit toate aşteptările, dar nici nu ne-a dezamăgit cât ne-am temut. Acesta este punctul de vedere al unuia care încearcă să-şi păstreze o judecată cât de cât echilibrată. Şi care, ca mulţi alţii, nu aşteaptă să-i pice pleaşca de undeva. Să-i mulţumim, deci, lui Dumnezeu, pentru că ne-a ajutat să fim sănătoşi, ca să ne salvăm prin muncă. Seceta prelungită, instalată acum câteva luni de zile, ne îngrijorează pe toţi cei care simţim în suflete arşiţa pământului. Şi tocmai de aceea, ca nişte oameni cu frică de Dumnezeu, ne rugăm să nu-şi întoarcă luminata-i faţă de la noi. Şi să nu ne lase pradă răutăţilor generate de lipsurile unei perioade grele, cum este cea pe care o traversăm. Acum, mai puţin decât oricând, n-aş vrea să ţin un discurs prin aceste rânduri. Şi asta pentru că ştiu că mulţi dintre cititorii noştri sunt sătui de vorbe goale şi aşteaptă fapte concrete, care să le întărească speranţa că s-ar putea să le fie mai bine mâine. Nu în ultimul rând, socotesc că aceste ultime zile ale anului trebuie să le dedicăm familiei, celor dragi, cu care împărţim şi bunele şi relele. Şi să nu-i uităm pe semenii care au nevoie de ajutorul nostru, pentru că soarta le-a hărăzit încercări peste care nu pot trece singuri. Un zâmbet fericit pe faţa unui copil, o lacrimă de bucurie în ochii unui suferind sau conştiinţa încrederii de sine, pot să ne umple sufletele de o mulţumire greu de cuantificat. Şi pe care nu poate să ne-o ia cineva, câtă vreme avem convingerea că ne-am făcut datoria creştinească faţă de cei în mijlocul cărora trăim. Să ne bucurăm, deci, de Sfânta Sărbătoare a Naşterii Domnului şi să ne dorim să ne aducă linişte în suflete şi credinţa că şi în anul care vine avem datoria să păşim cu încredere pe drumul vieţii. Astfel, şi cu ajutorul Celui de Sus, putem să ne întâlnim peste un an cu inimile mai uşoare. Multă sănătate, belşug în case şi în suflete şi sărbători fericite!

Editorial de Virgil BACIU

E perioada în care politicienii pozează în moş crăciuni. Încărcaţi cu daruri, dau năvală peste bătrânii din aziluri şi peste orfanii din cămine. Desantul este imortalizat în fotografii, fotografii care ajung apoi în presa devenită vehicul de campanie electorală. Nu au ruşine în a se înfăţişa lumii împărţindu-le neputincioşilor cozonaci şi portocale. Voturi să iasă! E perioada în care românul generic cumpără fără număr, agresiv, pentru potolirea stomacului. Cărucioarele din magazine mustesc de haleală şi băutură. Pentru român, orice sărbătoare înseamnă, înainte de toate, a mânca pe săturate, a mânca până-ţi plesneşte burta şi a da pe gât litri de bere şi de vin. Nimic religios, nimic sacru. Doar instincte primare! E perioada în care la ambulanţă se sună cel mai des. Dezmăţul culinar şi beţiile îşi cer răsplata. Excesele trimit direct pe patul spitalului. Excese care se repetă an de an. Lacomul care întrece o dată măsura o va întrece şi a doua oară. Uneori, lăcomia e ca prostia: nu se vindecă niciodată! E perioada colindelor. A aceloraşi colinde pe care le auzi de sute de ori. De peste tot. A colindelor lui Fane Hruşcă, trubadurul cu chitara care Crăciun de Crăciun, numai de Crăciun, apare pe afişele de spectacole ale caselor de cultură. Toţi ne colindăm, rânjind a sărbătoare unii la alţii. E perioada popilor. Te anunţă, cu litere de-o şchioapă, pe-o hârtie lipită-n scara blocului, că a venit vremea să-i primeşti în casă. C-aşa-i obiceiul. Să-ţi zică de alungare de spirite rele. De le dai un bănuţ sau doi, o bancnotă ori mai multe, nu te vor refuza. Biserica nu trăieşte din rugăciuni! E perioada iubirii absolute. Cu ochii pe ceas, musai cât ţine sărbătoarea, ne îmbrăţişăm. Mai apoi, revenim cu picioarele pe pământ: ne scuipăm, ne înjurăm, ne furăm şi ne înşelăm unii pe alţii. N-am fi noi fără oleacă de ură, fără o ţâră de răutate şi fără un pic de invidie. E perioada când românul se relaxează, mai abitir ca altădată, pe drumuri de munte. Pe Valea Prahovei. Aprinde straşnice focuri de tabără. Mănâncă în natură. Cu ochii la stele şi cu gunoaiele mirosindu-i sub nas. Ecologia nu-l pasionează. Curăţenia nici atât. Aruncă totul în iarbă. Sau în zăpadă. E mai comod aşa. Să cureţe alţii după el! Nu că nu vă urez de bine şi de la mulţi ani. N-am vrut, însă, să fiu unul dintre cei mulţi care în perioada asta vă vorbesc despre cât de frumoşi şi de evlavioşi suntem. Despre cât de minunat ştim noi să sărbătorim Crăciunul şi trecerea în noul an. De ce să denaturez realitatea? De ce să vă mint? Numai pentru că aşa e moda? Că aşa se obişnuieşte? Dacă am discutat fără ipocrizie, vom fi concluzionat că sărbătorile nu ne pot face mai civilizaţi sau mai credincioşi decât (nu) suntem. La mulţi ani!

Mihai Paul CODUNAS
mihaipaulcodunas@yahoo.com

Într-o vineri de decembrie, când soarele se apropia de mijlocul zilei, iar zarva satului se împrăştiase prin gospodării, lăsând uliţele să se pregătească de vecernie, am intrat pe poarta Centrului de zi “Paraschiva” din Retevoieştii Argeşului, purtând în gând mirarea că, într-o vreme cu mult haos existenţial, cineva încă mai trudeşte cu inima şi fapta la acei copii pe care destinul le-a rostuit sfinţenia suferinţei. În 2006, la iniţiativa părinţilor copiilor cu dizabilităţi trăitori pe valea Râului Doamnei, a luat fiinţă în localitatea Retevoieşti, comuna Pietroşani, judeţul Argeş,  Centrul de zi “Paraschiva” (şi din 2009 Asociaţia “Paraschiva”), o instituţie menită a ajuta aceşti tineri să se dezvolte cognitiv, psihomotric, afectiv şi moral în vederea integrării lor în comunitate şi în şcoală. Treizeci şi şapte de copii şi tineri se pregătesc aici în sala de kinetoterapie, sala de psihologie ori sala de educaţie inclusivă, instruiţi şi supravegheaţi de către 9 angajaţi şi 5 voluntari. Oameni cu dragoste pentru semeni, cu aplecare ontologică înspre grijirea celor mai curaţi dintre noi, plini de lumina copilăriei, fără amintiri prea multe, dar fericită prin sufletul aflat permanent de strajă ca nu cumva indiferenţa multora să inunde acest spaţiu unde se-ntâmplă mii de fărâme de realitate pe milimetru pătrat de sentiment. Activităţi de formare, dezvoltare a abilităţilor şi deprinderilor sociale de auto-servire, educare a valorilor morale, a unui comportament adecvat în societate, activităţi recreative, ludice, sportive, tabară, excursii – sunt doar câteva din serviciile oferite tinerilor cu dizabilităţi. Străbat sălile cu puţin timp înainte de finalul orelor. Atmosfera instructiv-educativă te prinde de braţ, mărturisindu-ţi, pe tăcute, lucrul bine făcut. Pe Simona Tache, psiholog, am găsit-o în “camera educaţiei inclusive”. Frumoasă, plină de zâmbet, cu ochii mari şi limpezi – semn că-i place profesia pe care o face – cocheta cu sufletul unui copil, mângâindu-i fiecare emoţie cu o delicateţe de invidiat. Alături, învăţătoarea Adriana Necula se picura sentimental printre sincopele lingvistice ale unei fete încă timide la prezenţa intrusului care eram. Pe hol, stând cuminte, doamna Nuţi Hiru (Onu), bunica lui Vlad, aştepta ca nepoţelul – tânăr în toată firea – să termine şedinţa de kinetoterapie, aşa cum face în fiecare zi de vreo patru ani încoace. Vine şi-l aduce, stă până la ceasul prânzului, când se termină orele, pleacă acasă, de fiecare dată puţin mai împăcată pentru că şi-a făcut datoria. Kinetoterapeutul George Bărăscu din Budeasa vine zilnic aici, la 40 km distanţă de casă, pentru că-i place să pună în practică zicerea: toţi oamenii sunt egali şi trebuie integraţi în socie-tate, beneficiind de aceleaşi drepturi. “Copiii şi tinerii de aici, în cadrul activităţilor extraşcolare fac pictură şi artizanat, ne spune doamna Elena Bărbucescu – preşedintele Asociaţiei Paraschiva. Iată de ce am înfiinţat în iulie 2011, în cadrul asociaţiei, Secţia Eco Montana – unitate protejată, prin care vindem suveniruri create de copii, în baza Legii 448/2006 şi a autorizaţiei 975/18.07.2011 a Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale. Conform acestor prevederi autorităţile şi instituţiile publice, persoanele juridice, publice sau private care nu angajează persoane cu handicap, pot opta pentru una din următoarele două soluţii: 1. să plătească lunar către bugetul de stat o sumă reprezentând 50% din salariul de bază minim brut pe ţară înmulţit cu numărul locurilor de muncă în care nu au angajat personal cu handicap; 2. să achiţioneze produse sau servicii, de la unităţi protejate autori-zate, pe bază de parteneriat, în sumă echivalentă cu suma datorată la bugetul de stat. Să sperăm că agenţii economici din zonele limitrofe vor cumpăra de la noi mici cadouri de sărbători pentru cei dragi, cadouri făcute cu suflet şi inimă”. Undeva, în spatele clădirii, e un loc de joacă pentru copii. Mic, dar cochet, intim şi plăcut ca şi aceşti tineri inimoşi şi cu o poftă de viaţă teribilă. Poate că vecinii, din dragoste pentru cei ce-şi petrec aici o parte din copilărie, vor dona sau vinde ceva teren pentru a se mării locul de recreere. Când ceasul din biroul administratorului Remus Bărbucescu (angajat voluntar) a bătut ora 15.30, copiii au urcat în microbuzul proprietatea asociaţiei, donat de către firma Fuchs, pentru a pleca spre casă, în sânul familiilor ce-i ocrotesc şi încearcă să le împlinească visurile. O nouă zi se încheia şi pentru şoferul Ionel Retevoi, a cărui treabă înseamnă patru drumuri zilnice pe traseul Nucşoara – Ţiţeşti, zona de unde vin să înveţe, recupereze/reabiliteze tinerii Centrului de zi “Paraschiva”. Acasă la Asociaţia “Paraschiva”  te simţi mai aproape de inima ta!

Prof. George BACIU

Din pleiada celor 250 martiri creştini, incluşi în volumul “Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist” (Bucureşti, 2007), un autentic mausoleu bibliografic, evocator al unor existenţe umane cărora comunismul le-a spulberat sfintele lor idealuri în neantul ucigător al temniţelor, 207 au fost ortodocşi, 30 romano-catolici şi 4 protestanţi. Dintre aceştia, 96 au, datorită unei documentări complexe a autorilor, biografii ample, edificatoare, relevând istoria unor  vieţi care n-au  curs în zadar, dar care au fost frânte preme-ditat de către totalitarismul comunist în închisori sau, mai grav, în faţa plutoanelor de execuţie. Consemnarea alfabetică a martirilor creştini legaţi spiritualiceşte de tărâmul Argeşului şi Muscelului confirmă tributul de sânge şi de suferinţă pe care aceştia l-au dat în lupta inegală cu regimul comunist impus din afară, de către armata sovietică “eliberatoare”: Anastase Iancu Gheorghe, Andreescu Nicolae, Constantinescu Ioan, Despina Andrei Hora, Dinescu Haralambie, Donescu Nicolae, Drăgoi Ion, Drusz Romuald, Enescu Mihai, Leu Grigore, Mănescu Nicolae, Popescu Teodor, Postelnicescu Ion, Rudeanu, Savu Constantin, Tomescu Gheorghe. Slujitorilor sfintelor altare creştine, li s-au adăugat, în contextul evocării martiriului anticomunist, cărturari de seamă ai naţiunii române, precum: renumitul istoric Gheorghe Brătianu, poetul Vasile Militaru, medicul-poet Vasile Voiculescu, etnosociologul Mircea Vulcănescu şi mulţi alţii.
În acest monumental volum, care se constituie într-un veritabil pomelnic sacru naţional, printre eroii luptei neînfricate pentru libertatea neamului românesc martirizaţi în inegala confruntare cu regimul comunist totalitar, se află şi preotul de vrednică amintire din Poenăreii Muscelului, Ioan Gh. Constantinescu. A consemna sine ira et studio acţiunile partizanilor din Munţii Argeşului înseamnă a face o cronică obiectivă a luptei lor decise contra “ciumei roşii”;  a scrie despre eroii care s-au jertfit în această confruntare cu duşmanii libertăţii poporului român înseamnă a dăltui, în conştiinţe, istoria… În cronica rezistenţei antitota-litariste din România, operaţiunile iniţiate de gruparea de partizani “Haiducii Muscelului”, care a acţionat pe versanţii sudici ai Munţilor Făgăraş, constituie un episod de referinţă al luptei împotriva regimului comunist instaurat prin forţă, de către trupele sovietice “eliberatoare”. În confruntarea inegală cu aparatul represiv al statului comunist totalitar, au căzut eroic la datorie numeroşi fii ai plaiurilor muscelene, menţinând, prin exemplul lor, nestinsă, flacăra vie a speranţei în reîntronarea idealurilor de libertate pe pământul sfânt al patriei.
Amplificarea excesivă a “culpabilităţii” participanţilor la această luptă eroică, în “retortele” aberantei justiţii “democrat-populare” total aservite unui regim de reprimare a libertăţii de conştiinţă, se înscria în practica arhicunoscută a torţionarilor comunişti.
Sentinţa Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare nr. 107 din 19 mai 1959, de condamnare la moarte a unui apostol al libertăţii, după consemnarea elementelor de natură pur biografică, insera vinovăţii şocante prin măsluirea adevărului: “CONSTANTINESCU IOAN, născut la 19 octombrie 1906, în satul Cerbureni, comuna Valea Iaşului; fiul lui Gheorghe şi Victoria, domiciliat în satul Poenărei, comuna Corbi; preot, căsătorit, cu trei copii, a fost recrutat în banda teroristă – sic! – Arnăuţoiu, în toamna anului 1951, de către Andreescu Nicolae, preot în Nucşoara, şi, la puţine zile după aceea, a pus la dispoziţia bandei o mare cantitate de armament şi muniţii, care se găseau ascunse în turla bisericii din Poenărei, unde le-a pus cumnatul său, Popescu Gheorghe, şi unde el oficia slujba religioasă. În acest fel, a dat ocazia membrilor fugari ai bandei ca să intre în posesia a 10 arme militare de calibre şi sisteme diferite şi o mare cantitate de muniţiuni. El personal a dat teroriştilor fugari un pistolet t.t. şi 100 cartuşe pe care le-a procurat de la elementele de sprijin a bandei”.
Operaţiunea de mistificare a adevărului, regizată de Securitatea piteşteană de oribilă reputaţie, printr-un scenariu odios, prestabilit, includea învinuirea falsă a preotului paroh de coparticipare la acţiunea de depozitare a armamentului în turla bisericii în care slujea şi, evident, la dotarea cu armament şi muniţii a partizanilor din Munţii Făgăraş.
Ampla declaraţie a preotului Nicolae Andreescu dată la Securitate, referitoare la armele şi muniţiile ascunse în podul bisericii din Poenărei de către învăţătorul Gheorghe Popescu, relevă contextul recrutării de către partizani a parohului bisericii transformate, fără ştirea sa, în depozit de armament destinat acţiunii de rezistenţă armată anticomunistă, semnatarul decla-raţiei, convins de nevinovăţia parohului, reluând obsesiv ideea: “Ion Constantinescu mi-a declarat că nu cunoaşte nimic despre existenţa unui depo-zit de armament în podul bisericii din Poenărei”.
Momentul “recrutării” parohului bisericii din Poenărei, la cererea partizanilor Petre şi Toma Arnăuţoiu, a fost ales cu extremă abilitate de către preotul Nicolae Andreescu… Întrucât calea de înapoiere spre casă a preotului Ioan Constantinescu  care oficiase, împreună cu el, slujba religioasă de înmormântare a enoriaşului Gheorghe Băcioiu de lângă Corbşori, trecea pe lângă grajdul unde se ascundeau partizanii, preotul Nicolae Andreescu stabilise un consemn cu aceştia, ca, în cazul în care, preotul Ioan Constantinescu ar accepta să-i vadă, să-l provoace la “o discuţie despre bandă, pentru ca ei personal să îl audă ce zice” şi să hotărască în consecinţă: “I-am spus lui Constantinescu Ion că eu m-am întâlnit cu teroriştii Arnăuţoiu Toma şi Arnăuţoiu Petre şi că aceştia au informaţii despre existenţa unui depozit de armament în podul bisericii din Poenărei. Constantinescu Ion mi-a declarat că nu cunoaşte nimic. În continuare, eu i-am spus tot ce aflasem şi l-am întrebat pe Constantinescu Ion dacă ar avea curajul să se întâlnească cu bandiţii şi să le dea armamentul. Deşi Constantinescu Ion manifestase şi exprimase neîncredere privind cele ce-i spusesem eu, totuşi a spus că are curaj să se întâlnească cu ei. Fiind de acord, i-am promis că-i voi face legătura cu fugarii şi i-am precizat că ei se găsesc în podul grajdului proprietatea mea, situat la râul Doamna, la o distanţă de circa 100 m de unde noi aveam această discuţie. Ajungând în apropierea grajdului, l-am întrebat cu voce tare pe Constantinescu Ion: Ce ai face dacă te-ai întâlni acum cu Toma Arnăuţoiu?, la care Constantinescu Ion a răspuns: Vezi de treabă că glumeşti, nu sânt ei pe aici ! După cum ne înţelesesem, am rostit parola Cantemir, am intrat cu Constantinescu Ion în grajd; a coborât mai întâi Arnăuţoiu Toma şi apoi Arnăuţoiu Petre şi în felul acesta s-a făcut legătura între bandă şi Constantinescu Ion”. (Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, Fond Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare, Dosar 1238, vol. 45). O întâlnire nefastă, pe un drum care venea de la o înmormântare, drum ce avea să-l ducă spre propria sa moarte pe parohul bisericii din Poenărei…
Evident că, fiind pus în această conjunctură dramatică, fără ieşire, a acceptat să se întâlnească cu partizanii, convins, probabil, că numai aceştia îl mai puteau salva dintr-o situaţie extrem de periculoasă, deoarece erau în joc atât libertatea sa personală, cât şi profesiunea de preot… Ca preot, ar fi fost acuzat, cu certitudine, de către conducerea Bisericii Ortodoxe Române – aservită regimului comunist! – că a profanat locaşul său de cult încredinţat spre păstorire prin depozitarea unor arme în podul bisericii, iar, în acelaşi timp, Securitatea l-ar fi învinuit că armamentul fusese ascuns în acel “loc inimaginabil chiar şi pentru organele sale de anchetă”, ca fiind destinat partizanilor care acţionau în munţi…
Eliminarea, pe această cale, a armamentului – dacă într-adevăr exista acolo, în biserica sa! – îi părea, desigur, singura ieşire din acest terifiant impas… Aşa că preotul s-a lăsat în mâna destinului, pentru că o altă mână, iresponsabilă, din neamul său, cea a învăţătorului Gheorghe Popescu, care locuia peste drum de biserică, profanase locaşul de cult din Poenărei… Declaraţia preotului Ioan Constantinescu în cursul cruntelor interogatorii de la Securitate este menită să stabilească, printre altele, contextul existenţial dramatic în care parohul bisericii avea să-şi ducă, în continuare, crucea vieţii sale: “După ce am făcut cunoştinţă, teroriştii Toma şi Petre Arnăuţoiu mi-au spus că, în podul bisericii, se găseşte ascuns armament militar, cerându-mi, în acelaşi timp, cheia pentru a-l ridica. În discuţiile ce le-am purtat, teroriştii mi-au afirmat că ei au venit să-mi facă acest mare bine şi faptul că, pentru aceasta, şi eu trebuie să-i subvenţionez material pe viitor”. (Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, Fond Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare, Dosar 1238, vol. 46). Un şantaj pe care preotul Ioan Constantinescu va trebui să-l accepte, întrucât calea deconspirării organelor Securităţii a acestei acţiuni în care erau implicaţi partizanii, un preot prieten, dar, mai ales, cumnatul său, învăţătorul Gheorghe Popescu, era o cale a delaţiunii care i-ar fi măcinat sufletul său de creştin tot restul vieţii…
Aberanta înlănţuire a acuzelor de “colaborare” smulse cu brutalitate, prin tortură, va fi infirmată în “procesul” intim familial, prin “spovedania” de la suflet la suflet, când mărturia soţiei preotului, JUSTINA CONSTANTINESCU, ea însăşi condamnată la 15 ani muncă silnică pentru “omitere de denunţ”, va disocia minciuna de adevăr, precizând că “acuzatul” fusese înştiinţat de către preotul Nicolae Andreescu despre existenţa unor arme destinate partizanilor, depozitate pe ascuns în podul bisericii satului de învăţătorul Gheorghe Popescu – veste cutremurătoare pentru preotul Ioan Gh. Constantinescu, care considera profanarea, în acest mod inimaginabil, a sfântului locaş “o pedeapsă cruntă, nemeritată, dată de Dumnezeu, mai ales că el se trudise din greu să dureze din temelii această casă a Domnului” ? monumentala Biserică de lemn “Cuvioasa Paraschiva”, edificată între anii 1937-1943, pe baza proiectului renumitului arhitect muscelean Dimitrie Ionescu-Berechet.
Mărturiile familiale au întotdeauna girul autenticităţii, întrucât dispar tendinţele motivate, de altfel, de diluare a adevărului în marea incertitudinilor şi a speranţelor maculate de perspectiva “gulagului” comunist. Reluând monstruoasa sentinţă, potrivit căreia “preotul Ion Constantinescu personal s-a înarmat cu o puşcă militară, o puşcă de vânătoare şi un pistolet, pentru a fi gata pregătit de a trece la acţiuni împotriva statului”, convertirea adevărului în minciună este de o crasă insolenţă.
Comunitatea sătească din Poenărei, pe care o păstorise cu devotament şi jertfire de sine, ar fi fost, cu certitudine, în total dezacord cu o asemenea gravă învinuire “confecţionată” de artizanii răului, adusă slujitorului bisericii lor din sat, al cărui comportament moral fusese exemplar. Din memoria obştii, nu se putea şterge uşor imaginea fidelă a duhovnicului lor, purtător de grijă pentru comunitate, prilejuind, prin intervenţia sa, electrificarea satului Poenărei înaintea altor localităţi mai mari din jur, preocupat continuu nu numai de sănătatea sufletului celor încre-dinţaţi spre vrednică păstorire, dar şi pentru cea a trupului, preotul Ioan Constantinescu acordând primul ajutor unor suferinzi sărmani din sat, în imposibilitate de a se deplasa la un spital, făcându-le injecţiile prescrise de medic, chiar şi extracţii dentare, parohul lor fiind – după confesiunea unui consătean – “doctorul nostru fără de arginţi”.
Duhovnic în accepţia cea mai profundă a cuvântului, ajutorând pe cei neajutoraţi, dându-le sentimentul celor însinguraţi că trăiesc într-o obşte unită, care îi simte, fără niciun discernământ, ai ei, preotul Ioan Constantinescu avea reputaţia unui adevărat păstor spiritual, fiind, potrivit aceluiaşi enoriaş, “o nesecată fântână de leac”, din credinţa sa, adăpându-se sufletele unor oameni descumpăniţi veniţi spre spovedanie şi din alte zări, uneori, foarte îndepărtate de satul Poenărei. De aceea, este întru totul aberantă atribuirea unor învinuiri imaginare, etichetarea ca “terorist” a unui om care a slujit numai adevărul şi iubirea faţă de aproapele, sub pretextul participării, cu numele conspirativ “Micu”, în gruparea “Partizanii libertăţii” – poate cel mai puternic detaşament naţional de rezistenţă anticomunistă, situat nu numai geografic, dar şi moral, la cea mai înaltă altitudine, prin atitudinea fermă promovată consecvent de către membrii săi împotriva unor precepte fals egalitariste răspândite pretutindeni, pe meridianele şi paralele patriei, de “crivăţul roşu” stârnit de bolşevismul asiatic al “geniilor” falimentarei ideologii marxist-leniniste.
Nedeconspirarea locului în care “Partizanii libertăţii” se adăposteau – aflat la circa un kilometru de casa preotului, într-o grotă amenajată în Râpile cu Brazi, ajutorarea lor permanentă cu alimente, procurarea unor surse informative (un aparat de radio) şi a altor materiale “conspirative” vizând evoluţia sau, mai exact, involuţia flagelului de “ciumă roşie” în ţară şi pe mapamond, hrana spirituală oferită partizanilor prin intermediul volumelor cu conţinut religios (o Biblie, o Cazanie ş.a.), dar şi patriotic (versuri aparţinând poetului martir Radu Gyr şi altor barzi ai libertăţii) constituiau “capete de acuzare” care nu ofereau suficiente motive pentru aplicarea unor articole din Codul penal comunist, care prevedeau pedeapsa capitală, pentru asemenea “delicte” împotriva Securităţii statului. Minciuna dirijată a “justiţiei democrat-populare” pregătea, în retortele alchimiei ei criminale, eliminând orice urmă de adevăr, culpabilizarea gravă a preotului, insinuându-se că ar fi “pus la cale săvârşirea a numeroase acte de teroare împotriva organelor de stat şi a membrilor PMR”, imputându-i-se, de asemenea, faptul că “a avut un rol deosebit de important în nedescoperirea la timp a bandei”.
Autor al unor importante studii şi articole cu conţinut moral-religios şi metodic publicate în periodice bisericeşti: Metoda practică a predării învăţământului religios în şcoala primară (1944), Obiceiurile strămoşeşti şi obiceiurile noastre (1940), Iubirea creştină (1939), Despre trebuinţa religiei în omenire (1936), Taina sfântă a căsătoriei (1935), Buna creştere a copiilor (1933) ş.a., preotul Ioan Constantinescu a fost acuzat de procurarea unor “materiale de propagandă contrarevoluţionară”, de multiplicarea şi difuzarea, în obştea sătească şi nu numai, a versurilor interzise ale poetului-martir Radu Gyr. Preotul Ioan Constantinescu, care cunoscuse personal pe bardul câmpulungean, tăinuia mărturia de preţ a unei versiuni a “manifestului” liric al acestuia, îndemnând la o sfântă revoltă împotriva comunismului ateu.
O anume comuniune spirituală se va fi statornicit între poet şi preotul cărturar de la Poenărei, care releva, în articolele sale, printre altele, forţa regeneratoare a religiei în viaţa poporului român: “Credinţele religioase – precum consemna, în studiul Metoda practică a predării învăţământului religios în şcoala primară (revista “Tomis”, Episcopia de Constanţa, anul XXI, 1944, iulie-septembrie, nr. 7-9, p. 72-82), – alcătuiesc un fond sufletesc comun tuturor credincioşilor şi când acest fond de idei, sentimente şi obiceiuri este comun naţiunii întregi, atunci religia este pentru neam o mare putere de viaţă, căci toţi fiii lui se simt mai uniţi în faţa primejdiei de orice fel care-i ameninţă”. Cu această convingere, se va fi avântat în lupta împotriva duşmanilor religiei, împotriva celor fără credinţă, fără Dumnezeu…
De teamă că va fi depistat de către organele represive ale Securităţii, manuscrisul poeziei lui Radu Gyr încredinţat spre păstrare, a fost sortit, împreună cu alte mărturii, “purgatoriului”, şi numai datorită memorării versurilor de către fiica preotului, prof. Iuliana Constantinescu-Preduţ – condamnată şi ea, pentru “omitere de denunţ”, la 12 ani muncă silnică -, una dintre variantele poemului Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane a putut fi salvată, restituindu-se, astfel, memoriei colective, versurile omise din versiunea publicată în revista “Memoria” nr. 3 din 1992: “Cu crucea prin suflet de doruri amare,/ Cu vreri răstignite sub negre prigoane,/ Cu vise ucise de crunta teroare,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”.
Memoria confiscată de regimul comunist a traversat, prin tunelul gândurilor imposibil de cenzurat, infernul obscurităţii generate de marxism-leninism. Reiterând relaţiile de suflet dintre poetul Radu Gyr şi destinatarii manuscrisului: învăţătorul Gheorghe Popescu şi preotul Ioan Constantinescu din Poenărei, o ipoteză seductivă ar pleda pentru raportarea numelor invocate de poet – Gheorghe şi Ion – la persoane identificabile, deşi supoziţia pare greu de acceptat, întrucât, în onomastica naţională, aceste nume de persoane au devenit aproape “generice” pentru neamul românesc. Revenind la “depozitara” acestor versuri, aş releva adânca durere a preotului Ioan Constantinescu, care a albit în noaptea când a aflat că şi fiica lui mai mare, Iuliana, însărcinată în luna a şaptea, fusese arestată şi supusă unor repetate interogatorii de către criminala Securitate din Piteşti. De altfel, ea va da naştere, între zidurile Închisorii Văcăreşti, unei fetiţe: Justina-Libertatea, pe care nu va avea bucuria s-o revadă decât peste şase ani, după eliberarea sa din detenţie, în anul 1964, deoarece, imediat după naştere, îi fusese smulsă de la sân şi încredinţată unui orfelinat…
Cu durerea de a-şi fi lăsat soţia şi pe fiica cea mare pe drumul amar al temniţelor comuniste, cu neliniştea că şi ceilalţi doi fii vor fi împărtăşit soarta lor, cu tristeţea că ţara însăşi era înrobită unor străini de neam, se va fi stins în crunta noapte de 18/19 iulie 1959, la ora 22.30, în Închisoarea Jilava, făcându-şi semnul crucii, înainte ca armele ucigaşe să-i sfârtece trupul, preotul-martir Ioan Constantinescu, cu credinţa în Dumnezeul cel Atotputernic şi în veşnicia aspiraţiei spre libertate a poporului român, pentru slobozenia căruia s-a jertfit…

Prof. Grigore CONSTANTINESCU

În urma prezentării succinte a mişcării activităţii sportive din localitatea Corbi, încercăm să facem bilanţul ei, ţinând cont de numărul locurilor I obţinute la etapele pe raion şi a celor judeţene de către elevii şi tinerii săteni la competiţiile la care au participat, cât şi de participarea acestora la etapele zonale sau pe ţară.

Probele atletice au adus comunei noastre 19 locuri I şi prezenţa la etapa finală pe ţară la 4 ediţii. Fotbaliştii corbeni au obţinut 11 cupe la etapele raionale şi la competiţiile desfăşurate în unele localităţi. Alergările de cros ne-au adus 6 locuri I. Tinerii şi elevii şahişti s-au clasat de 5 ori pe locul I şi au fost prezenţi la 2 ediţii la etapele pe zonă şi pe ţară în cadrul competiţiei Căluţul de argint – şah prin corespondenţă. Au fost obţinute 2 locuri I la etapele raionale la concursul de ridicări de greutăţi – sport înrudit cu halterele. La popice, în cadrul etapei pe judeţ am cucerit 2 locuri I. Tenisul de masă a căştigat 7 locuri I la etapele judeţene şi 6 participări la ediţiile etapei pe ţară, datorită fetelor noastre. Au fost câştigate 2 locuri I la concursul de săniuş la etapa judeţeană. Voleibalistele au cucerit 2 cupe şi voleibaliştii o cupă la etapele raionale. În cadrul jocului de handbal, fetele noastre s-au impus de 5 ori la etapele pe judeţ, în timp ce băieţii au căştigat 2 locuri I pe raion, şi participarea la 2 ediţii pe zonă. Cele mai bune rezultate au fost obţinute de tinerii săteni la trânte – sportul nostru naţional – care s-au clasat de 28 de ori pe locul I la etapele judeţene şi au fost prezenţi la 6 ediţii la etapele pe ţară ale Campionatului Naţional sătesc de trânte, ocazii cu care s-au comportat mulţumitor. Şi am cucerit multe locuri II şi III în afara celor prezentate mai sus, precum şi altele în apropierea podiumului de premiere. Cu deosebită plăcere şi nostalgie am prezentat partea frumoasă şi luminoasă a fenomenului sportiv local. Dragostea tuturor elevilor Şcolii Corbi, a tinerilor săteni pentru mişcare şi sport şi interesul acestora a fost de nestăvilit, prin participarea continuă şi sistematică, cu multă bucurie şi entuziasm la sportul de masă, sportul pentru toţi. Ne exprimăm satisfacţia pentru comportarea exemplară pe terenurile de sport a elevilor şi tinerilor de la noi, care în disputele cu ceilalţi din alte localităţi s-au întrecut prieteneşte, paşnic, în spiritul fair-play-ului, în limita regulamentelor sportive, legând nenumărate prietenii care durează şi în prezent. Acestea au făcut ca întrecerile respective să fie o plăcere pentru sportivi şi o încântare pentru publicul spectator.
Publicul spectator corbean s-a manifestat manierat şi civilizat faţă de echipele oaspete, aplaudând şi reuşitele acestora şi încurajând sportivii localnici. În număr apreciabil, acesta a dat dovadă de bun simţ şi – afirmăm făra a greşi – că public ca al nostru nu s-a aflat nicăieri. Este admirabil! Datorită faptului că elevii şi tinerii noştri au participat la numeroase etape raionale sau judeţene la sporturile atletism, gimnastică, şah, schi, săniuş, tenis de masă, cros, popice, trânte, volei, handbal şi fotbal şi au fost prezenţi la mai multe ediţii la etapele zonale şi pe ţară la sporturile atletism, tenis de masă, şah şi trântă, toate acestea datorită numai a unui singur om, profesor de Educaţie fizică şi sport, dintr-o mică aşezare rurală cu puţini locuitori, facem afirmaţia că acest eveniment este unic în judeţ şi credem cu certitudine că şi în ţară, continent şi chiar pe Terra! Semnalăm şi faptul că toţi elevii de la Şcoala Generală Corbi au participat la etapele pe clasă în cadrul sporturilor preferate în mai mulţi ani şcolari. De aceea, îi rugăm pe domnii statisticieni să studieze aceste situaţii semnalate şi credem că vor avea surpriza şi satisfacţia omologării şi nominalizării în Cartea Recordurilor. Îndrăzniţi, stimaţi statisticieni, fiindcă senzaţionalul nu constă doar în unele lucruri artificiale, năstruşnice, nesemnificative, ci se găseşte de cele mai multe ori în lucrurile fireşti, obişnuite în activitatea coti-diană, în fapte adevărate, normale.
Îmi aduc aminte de doamnele învăţătoare şi domnii învăţători de la Şcoala Generală Corbi, cât interes şi atenţie au acordat educaţiei fizice şi sportului, efectuând aceste ore cu pricepere, tact de pedagogic si profesionalism, respectând locul lor în orarul şcolii. Domniile lor au organizat etapele pe clasă, fiind prezenţi şi la etapele pe şcoală şi chiar pe localitate. Doamnele profesoare, dirigintele şi domnii profesori diriginţi au participat la etapele pe clasă la clasele respective, asistând şi la etapele pe şcolă, localitate, iar de multe ori au însoţit profesorul de specialitate la etapa pe centru a localităţii. De altfel, colegele şi colegii mei au practicat sportul în liceele şi facultăţile absolvite şi chiar în localitatea noastră. Pentru toate acestea le mulţumesc încă o dată şi prin acest intermediu, tuturor colegilor mei, cu care am petrecut o mare parte din timp, din viaţă. Colegii de breaslă de la şcolile din localitate, respectiv de la Şcolile Corbşori şi Stăneşti şi cei de la şcolile din localităţile învecinate, şi anume din Galeş, Brăduleţ, Slatina, Nucşoara şi Muşăteşti, care au format centrul de localitate Corbi, au desfăşurat o activitate sportivă, contribuind la instruirea şi educarea generaţiilor din localităţile respective. Ţin să le mulţumesc în mod deosebit tuturor foştilor mei elevi şi tinerilor săteni din satele Corbi şi Jgheaburi, care au participat activ la orele de educaţie fizică şi au practicat continuu şi sistematic sportul de masă şi care prin munca lor voluntară şi-au adus contribuţii la construirea şi amenajarea bazei sportive şcolare, precum şi la întreţinerea în bune condiţii şi reamenajarea terenului de fotbal al comunei. Aceştia au contribuit şi la înzestrarea şcolii cu materiale şi echipament  sportiv, fiind premiaţi la etapele judeţene.
Nu avem cum să nu ne reamintim de acei ani când sportul din localitatea noastră şi nu numai, când elevii, tinerii şi cei maturi populau terenurile de sport practicând sportul pentru toţi! Oare de ce şi când au trecut aşa de repede acele timpuri minunate? Ne amintim nostalgic de acele vremuri, când voioşia şi freamătul erau prezente pe terenurile sportive. Din multele echipe la multele jocuri sportive şi la alte sporturi existente în satele localităţii noastre, astăzi, în satele Corbi, Jgheaburi şi Poenărei nu se mai găseşte nici măcar o singură echipă! Tinerii din aceste sate practicau multe sporturi în timpul lor liber, iarna pârtiile improvizate de ei şi locurile pentru practicarea săniuşului erau pline ochi de doritorii sportului sezonului alb. Cele 3 mese existente, necesare tenisului, au fost suficiente pentru practicanţii elegantului joc, iar cele 12 garnituri destinate practicării jocului minţii – şahul, s-au completat cu altele cumpărate de numeroşi  elevi pentru a practica jocul şi în familie. Setul complet de saltele necesar pentru lupte, în special trante, a atras elevii şi tinerii. Mirajul gimnasticii, acrobatice şi al săriturilor la aparate i-a atras pe toţi elevii şcolii. Spaţiile pentru atletism şi traseele pentru cros nu au fost ocolite nici ele de doritorii acestora. Nici pista simplă de popice nu a rămas nefolosită. Terenurile destinate jocurilor sportive au cunoscut o afluenţă, fiind luate cu asalt de elevii şi tinerii noştri. Serbările cultural-sportive prezentate în fiecare an pe scena căminului cultural din localitate au încântat numeroşii spectatori, care i-au aplaudat cu generozitate pe micii artisti.
Un sprijin continuu şi permanent l-am primit din partea familiei mele, care m-a încurajat mereu în activitatea profesională, care nu s-a supărat pe mine din pricina absenţei mele din mijlocul ei în repetate rânduri, chiar şi atunci când au avut nevoie mai mult ca oricând de sprijinul meu. Şi astăzi mulţumesc pentru înţelegerea de care a dat dovadă şi pentru toate! Personal, nu-mi arog nici cel mai mic merit la realizările pe linie sportivă. Am analizat activitatea sportivă din pitoreasca şi înfloritoarea localitate de pe meleagurile legendare, unde locuitorii ei au avut şi au o mare credinţă şi dragoste în Dumnezeu, iubire faţă de semeni, grijă, ataşament şi sprijin pentru bătrâni şi suferinzi. De asemenea, am o stimă deosebită şi tot respectul faţă de toate cadrele didactice şi intelectualii satului. Acestea s-au transmis de la strămoşii, moşii şi părinţii noştri care i-au venerat pe învăţătorii şi preoţii satelor noastre. Aşteptăm ca dumneavoastră să vă exprimaţi impresiile, părerile şi comentariile pertinente. Naşterea Domnului Nostru Iisus Hristos să ne aducă tuturor multe bucurii, oaze de linişte şi pace în sufletele şi casele noastre şi să ne facă parte de tot binele de care avem nevoie. Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toţi. Vă dorim tuturor Sărbători Fericite, La Mulţi Ani şi Multă Sănătate!

Prof. Gheorghe C. Catană

Important edificiu caracteristic arhitecturii vechi româneşti, Biserica “Înălţarea Domnului” a Schitului Brădet este considerată “primul monument construit în întregime de meşteri români, singurul din Ţara Românească integral păstrat de la începutul veacului al XV-lea, verosi-mil o ctitorie a lui Mircea cel Bătrân”. Ipoteza este confirmată prin tradiţia orală locală, deşi, în pisania din anul 1761, se menţionează că “Această sf(ân)tă mă(năsti)re ce să prăznuieşte Înălţare(a) lui H(risto)s este făcută de Io Mircea voevod, l(ea)t 1546” – an care corespunde perioadei de început a domniei lui Mircea Ciobanul.
În registrul portretelor votive zugrăvite în pronaosul bisericii sunt reprezentaţi, printre alţii, Mircea voievod şi Mara Doamna. În atât de sugestiva retrospectare biografică a unor Trecute vieţi de doamne şi domniţe, “scriitorul cu slovă în parfum de epocă medievală”, Constantin Gane, insera episodic pe Doamna Mara, vara primară a lui Mircea cel Bătrân, ajunsă soţia marelui domn muntean. “Pentru a face această căsătorie oprită de canoane, scrie Constantin Gane, Mircea vodă ceru întâi învoirea episcopului de Ohrida, care i-o dete, şi apoi aceea a patriarhului de Constantinopol, care îi răspunse, în anul 1394, că nu aprobă o însoţire cu o femeie care îi este rudă atât de apropiată, însă, că nu dezaprobă o căsătorie recunoscută de arhiepiscopul de Ohrida!… Şi Mircea se însură!”, consemna el şocat de decizia duplicitară a patriarhului din Bizanţ. Aşadar, numele de Mara inscripţionat pe tabloul votiv, în loc de Chiajna, soţia lui Mircea Ciobanul; reprezentarea ctitorului într-un costum occidental similar celui în care este înfăţişat Mircea cel Bătrân la Cozia; textul unui pomelnic triptic din 1654, unde seria domnilor începe cu numele strălucitului voievod; conţinutul unor documente emise în secolul al XVII-lea, precum şi caracteristicile arhitecturale ale edificiului indică existenţa ansamblului monastic ante 1546, anul restaurării bisericii.
Menţionată iniţial într-un hrisov al voievodului Radu cel Mare din 14 mai 1506, aşezarea monahală de la Brădet este atestată, de fapt, încă din timpul domniei lui Vlad Călugărul (1482-1495), întrucât, printr-un document din 20 iunie 1507, Radu cel Mare confirma cumpărarea de către tatăl său, Vlad Călugărul, “de la egumenul din Brădet, Lazăr, a unui Tetraevangheliar dând, pentru preţul lui de o mie aspri, o parte din muntele Prislop”. Pictura murală a bisericii a fost executată, între anii 1756-1761, de către zugravii târgovişteni Mihai, Radu şi Iordache – prin osârdia egumenului Mănăstirii Argeşului, arhimandritul Nichifor (schitul fiind metoc al acestei mănăstiri) şi a egumenului de la Brădet, Ghenadie.
Degradându-se parţial, pictura murală a fost restaurată, în anul 1810, de către “Panteleimon, zugraf ot Argiş”. Sub raport arhitectural, biserica este considerată “cea mai veche prelucrare locală a planului triconc cu turlă pe naos, reluând procedeele constructive de la biserica mare a Coziei, simplificându-le şi adaptându-le gustului artistic autohton”. Pridvorul – construit în anul 1787 – reprezintă o etapă evolutivă corelată stilistic cadrului arhitectural tradiţional zonal, vechile construcţii de locuit fiind prevăzute cu pridvoare deschise la faţada principală. Adăugarea acestui element de plan complementar a asigurat protejarea picturii murale exterioare de pe peretele vestic. Biserica schitului Brădet prezintă similitudini cu Biserica Domnească din Curtea de Argeş, prin materialele de construcţie utilizate şi prin tehnica adoptată (piatră şi cărămidă, în registre alternante), “dovedindu-se, astfel, efortul de sinteză al meşterilor locali”. “Materialul de construcţie, de provenienţă locală, observa arhitectul Grigore Ionescu, este cel mai simplu: piatră spartă amestecată cu bolovani de râu şi cărămidă. Punerea în operă a acestuia este făcută după tehnica curentă a epocii: straturi late de piatră alternate cu fâşii formate din câte patru şiruri de cărămizi aparente”.
Elemente decorative arhitecturale sunt distribuite la pridvor (stâlpi de stejar sculptaţi în motive ornamentale diverse), la cornişă (un rând de zimţi mici din cărămizi de format special, cu vârful ascuţit, aşezate perpendicular pe faţa peretelui, urmat de şirul de cărămizi în formă de cavetă, aşezate pe muchie. Cornişa se diferenţiază la jumătatea estică şi la turlă, prin modalitatea de dispunere a cărămizilor. Se semnalează, pe cosoroaba frontală, o inscripţie incizată: “1787” consemnând anul adăugării pridvorului şi o imagine aviformă stilizată, probabil, semnul meşterului care a coordonat operaţiunea de extindere a bisericii. Sub raport planimetric, naosul se compune din trei travee caracteristice, cea intermediară fiind extinsă şi surmontată de o cupolă. Structura şarpantei indică o acoperire anterioară cu plumb; actualmente, învelişul este realizat din şiţă de brad. Conservarea optimă a monumentului se datoreşte lucrărilor de restaurare generală întreprinse în perioada anilor 1963-1966, de către Direcţia Monumentelor Istorice, urmate de consolidarea suportului picturii murale din pronaos şi de amenajarea incintei.
Restaurarea parţială a ansamblului a fost precedată de ample investigaţii arheologice efectuate de către Gheorghe I. Cantacuzino, care s-au soldat cu depistarea, în cele patru morminte din pronaos, a unor cărămizi inscripţionate cu numele unor călugări: “David, leat 7250”, “Ghenadie egumenul, leat 7270”, “Isaia monah”, precum şi a unor importante obiecte: un inel sigilar (sec. XV), un inel sigilar de argint cu legenda: “Bălaşa” (sec. XVII), o cruce de bronz din secolul al XVIII-lea – “materialul arheologic dovedind clar existenţa bisericii la începutul secolului al XV-lea”. Prin rezultatele acestor cercetări ştiinţifice, se confirmă că “biserica ce se păstrează până azi la Brădet este prima construcţie zidită pe acel loc, întrucât nicio urmă nu poate fi atribuită unui monument anterior, fie chiar de lemn”, infirmându-se, astfel, supoziţia că întemeierea mănăstirii ca instituţie ar preceda zidirea bisericii existente.
Conservarea monumentului în forma actuală – cu menţinerea pridvorului adăugat în anul 1787 – prezintă, în optica coordonatorului restaurării, arhitectul Ştefan Balş, motivaţii certe de ordin: “istoric – acest adaos având aproape două veacuri vechime; funcţional – el constituind o bună protecţie a picturilor de pe faţada intrării; arhitectonic – piesele sale de lemn având o deosebită valoare artistică şi, în sfârşit, arheologic – reprezentând o etapă evolutivă legată de cadrul sătesc în care se află situată biserica”. Pentru dăinuirea acestui important monument ecleziastic, au fost efectuate importante operaţiuni de restaurare în perioada anilor: 1926-1929, 1964-1967, de către Direcţia Monumentelor Istorice, când s-a procedat la “restaurarea generală a bisericii cu consolidarea picturii din pronaos şi amenajarea incintei, valoarea lucrărilor ridicându-se la suma de 543.146 lei”.
Prin rusticitatea arhitecturală şi prin planul în formă de cruce similar Coziei, Biserica Schitului Brădet constituie una dintre primele construcţii ecleziastice ale Valahiei edificate de un arhitect român format, probabil, la şcoala meşterilor bizantini sau sârbi care lucraseră în secolul al XIV-lea pentru voievozii din Ţara Românească. Patrimoniul Bisericii “Înălţarea Domnului” din Brădet este înnobilat cu icoane de o valoare artistică excepţională, printre care: “Iisus Pantocrator” – opera renumitului zugrav Stoica, “Sf. Nicolae” (1800) pictată de către zugravul Radu din Câmpulung, “Maica Domnului cu Pruncul” (1802) ş.a.
Inclusă în patrimoniul cultural naţional, celebra icoană “Iisus Pantocrator” – recent restaurată, prezintă, în partea inferioară, o consemnare caligrafiată în slavonă, care atestă apartenenţa meşterului zugrav Stoica la arhicunoscuta şcoală de zugrăvie târgovişteană: “Sin icona sătvori jupaniţa Boloşina; is pisah Stoica zugraf ot Trăgovişte, v(ă)leat 7123”. Această icoană a dăruit-o jupaniţa Boloşina; a zugrăvit-o Stoica zugravul din Târgovişte, în anul 7123 (1614-1615). În Muzeul parohial situat la vest de biserică, sunt expuse obiecte diverse colecţionate de preotul cărturar Victor Popescu, evocând momente importante din istoria aşezării, precum şi ocupaţiile tradiţionale ale locuitorilor satului Brădet. Colecţia muzeală include icoane pictate pe lemn în sec. XVIII-XIX: “Iisus Hristos”, “Înălţarea Domnului”, “Maica Domnului cu Pruncul”, “Sf. Nicolae”, “Naşterea Domnului”, “Botezul Domnului”, icoana cu două feţe “Învierea Domnului/Înălţarea Domnului”, cărţi ritualice româneşti vechi: Evanghelie (1677), Penticostar (1743), Triod (1761), Liturghier (1767), Mineie (1776-1783), Octoih (1783), Molitvelnic (1832), Cazanie (1834), Chiriacodromion (1857), Octoih (1866), o cruce de lemn “Răstignirea Domnului Iisus Hristos”, un pomelnic din anul 1645 în care se menţionează principalii osârduitori în edificarea, restaurarea şi înzestrarea locaşului de cult; diferite obiecte de cult, o ladă de zestre din 1745, manuscrise şi altele. În patrimoniul monumentului ecleziastic se află un clopot donat în anul 1756 de către monahul Ghenadie, egumenul aşezământului. Mărturie elocventă a creativităţii meşterilor autohtoni de la începutul veacului al XV-lea, Biserica Brădet poartă cu statornică lumină în vreme mesajul de credinţă strămoşească, de măreţie voievodală, de nestinsă încredere în destinul neamului românesc al ilustrului său ctitor, marele Mircea cel Bătrân.

Prof. Grigore CONSTANTINESCU

Cum e Crăciunul în Spania? Subiectul pare banal, dar tot mă pune în încurcătură. Fireşte, Crăciunul e acelaşi peste tot, premizele religioase sunt identice: cu toţii suntem creştini şi ne inspirăm din aceeaşi Biblie. Însă mă tem că paralelele rămân, cuminţi, prin biserici. Pentru că, de cum iese din locaşul de cult, Crăciunul îmbracă straie surprinzătoare, altele decât cele cu care ne-am obişnuit noi acasă. În satul ardelean în care am copilărit, luam primul contact cu “Moşu’” pe 6 decembrie, când ieşeau pe înserate “Nicolauşii” saşi pe stradă. Pocneau ameninţător din bice şi somau copiii să fie cuminţi. Aveam o frică teribilă de ei, chiar dacă bănuiam că, la cât de cuminte eram, nu m-ar fi băgat tocmai pe mine în sac. Dar parcă poţi să ştii? Nici băiatul vecinilor – Culiţă al lu’ Ştefănel – nu făcuse cine ştie ce năzbâtii în anul în care l-am văzut iţindu-şi capul dintr-o gură de sac, din cârca unui moş zelos nevoie-mare. Abia peste ani aveam să aflu că era acolo de bunăvoie, la schimb contra unei pungi de boboroanţe. Şi pe Costa Blanca adie vântul înnoirii de pe data de 6 decembrie, dar motivul e mai prozaic: naţiunea sărbătoreşte cu alai Ziua Constituţiei. Familiile de la oraş îmbracă hainele de duminică şi se plimbă alene pe falezele Mediteranei, asaltând ca la comandă hotelurile de lux şi restaurantele scumpe. “Puente” – puntea – e mini-vacanţa care uneşte zilele libere de 6 şi 8 decembrie (Întâmpinarea Fecioarei Maria) cu week-end-ul cel mai apropiat. Se umplu casele rămase pustii după vară, iar forfota turistică proprie sezonului estival ia litoralul cu asalt. Cât despre Moş, nici urmă! Uşor zburătăciţi şi bucuroşi de oaspeţi, noi, localnicii, ne scuturăm veseli după plecarea “invadatorilor”, căci începe să miroasă a halviţă de Crăciun de prin fabricile din Alicante şi Jijona, responsabile pentru exportul în întreaga lume a hrănitoarei delicatese lipicioase, frământată din migdale pisate şi miere. Străzile prind viaţă sub ghirlandele viu colorate, cu motive hibernale, pe care nu prea ştii de unde să le iei, aici unde zăpadă nu este.
Nu există localitate, oricât ar fi ea de mică sau de nevoiaşă, care să nu geamă sub povara tavanelor grele de lanţuri şi plase din beculeţe colorate. Poate doar fastul paradelor de mauri şi creştini, din vara de mult uitată să depăşească avântul nestăvilit cu care lansează municipalităţile locale chemarea la întrecere în disciplina “lumini şi umbre”. Prin curţile şi grădinile Costei Blanca “ard” frunzele arbuştilor supradimensionali de “flor de Pascua” (poinsetia), planta tipică de Crăciun, care se vinde la ghiveci prin alte ţări. Aici e la ea acasă şi atinge înălţimi de până la trei metri. Punctuală cum e, la cumpăna anilor, ne putem fixa ceasurile pe ora de iarnă după ea. Şi asta în ciuda numele ei neaşteptat, care aminteşte de… Paşti. Frunzele află pe căi neştiute când se scurtează lumina zilei şi se branşează automat pe roşu aprins. Un semafor de alarmă pentru anul căruia în curând îi va suna ceasul. Un pom de Crăciun mai reuşit nici că se putea! Deşi, parcă poţi să ştii? Nu sunt de ici colo nici portocalii şi lămâii, care atârnă plini de fructe. În preajma Crăciunului, “globurile citrice”, comestibile şi zemoase, îşi ating apogeul în pârg. Entuziasmul pune de pe acum stăpânire pe toată lumea. Se înghesuie popor ciorchine pe la târgurile presărate generos în sâmbetele şi duminicile începutului de decembrie. Unele sunt de dimensiuni imense, cum este bâlciul din Cocentaina, care se ţine fără întrerupere de mai bine de 650 de ani încoace (adică de la descoperierea Americii!).
În cele două zile de târg, orăşelul de provincie lasă impresia că nimic nu s-ar fi schimbat de când lumea. Meşterii, îmbrăcaţi în straie medievale, exercită în public cele mai diverse îndeletniciri istorice. Străzile strâmte, cât să încapă un cărucior tras de un măgăruş, au pavajul lustruit de tălpile fluviului uman curgător. O jumătate de milion de oameni trec pe aici în doar două zile! Popoarele conlocuitoare stabilite la Marea Mediterană purced la treabă. Nemţii împletesc coroane din ramuri de brad şi aprind lumânările de advent. Englezii scot moşul cu baterii de la naftalină şi-l plasează în faţa uşii, pe post de detector de mişcare, care strigă “Ho-Ho-Ho” când îi vine careva prea aproape. Americanii atârnă adevărate lanţuri şi reţele electrice pe faţadele caselor. Bazarele chinezeşti vând moşi gonflabili în mărime naturală, de atârnat pe scăriţe sau frânghii pe la geamurile caselor. Olandezii împart dulciuri, norvegienii împodobesc brazi importaţi. Se scot cizmuliţe în faţa uşii, se agaţă şosete la gura căminului, se cântă colinde în coruri, se merge la restaurant cu colegii de serviciu. Unii se bucură şi de-o jordiţă, alţii vor vin fiert şi gâscă împănată. În puhoiul de obiceiuri exuberante, spaniolii trec aproape neobservaţi în propria lor ţară. Dar nu şi la ei acasă, aici e chiţibuşul. La loc de cinste, în fiecare cameră de zi, se amenajează ieslea, înfăţişând naşterea Mântuitorului. Noi, când eram mici, ne alegeam câte un glob preferat, pe care îl căutam înfriguraţi în pomul împodobit. Puştii spanioli au inventat, în replică, jocul de-a ieslea. Fiecare membru al familiei “adoptă” cîte un personaj biblic şi îl împinge imperceptibil, zi de zi, cu câte un pas mai aproape de pruncul binecuvântat. Aşa se face că în seara de Ajun se întâlnesc toţi ai casei în jurul mesei bogate, la fel ca figurinele, bulucite parcă să vadă minunea. Nu lipsesc nici oiţele, măgăruşii, păstorii. Ba chiar şi prin boscheţii “ieslei” nu-i exclus să dai peste surprize. Poartă ghinion dacă nu ascunde într-un colţ silueta chircită a unui personaj surprins de solemnitatea evenimentului într-un moment nepotrivit. Micuţul simbolizează nevinovăţia copilului nou născut şi, într-un fel, propria noastră mărginire faţă cu măreţia şi miracolul vieţii. Dacă nouă, luarea în derâdere a Naşterii Domnului ni se pare un sacrilegiu, spaniolii sunt lejeri. Comercianţii inventivi profită de moda inedită şi scot pe piaţă, an de an, figurine de “cagones” cu “faţă umană”. În Barcelona, onoarea revine primarului general, iar în anul nunţii princiare figurinele stilizau drăgăstos un Felipe şi o Letiţie cu pantalonii lăsaţi pe vine. Ieslea publică (el belen) e prilej de mândrie. Primăriile expun orgolioase rezultatul migalei artiştilor locali. Se angajează actori pentru personajele principale, se încorporează fântâni, mori de vânt sau pâraie cu apă curgătoare. Există muzee de “belenuri” festive. Doar Moşul, ia-l de unde nu-i! Hotărâţi parcă să ne pună răbdarea la încercare cu orice preţ, spaniolii ne mai trag o fraiereală oficală pe 28 decembrie – Ziua Inocenţilor – echivalentă cu 1 Aprilie de pe la noi. Trecem, aşadar resemnaţi pragul Anului Nou şi ne pregătim de pe acum de normalitate, consolându-ne că am rămas fără cadouri. Când colo, ce să vezi?! Pe 6 ianuarie, răsună uliţele de hărmălaie ca la balamuc. Suflarea satului se adună să întâmpine nu un Moş, ci trei deodată! Cei trei Crai de la Răsărit – “Los Reyes Magos” – vin cu ce se nimereşte, uneori cu barca sau cu cămila. Irod le taie calea, dar cedează şi el, momit de o dansatoare din buric. Aerul e plin de confetti, zboară bomboane şi nu-i exclus să te trezeşti bombardat cu “cărbune dulce” (carbon de reyes). De pe tronuri fastuoase, Caspar, Baltazar şi Melchior îi strigă pe copiii, înmânându-le cadourile râvnite. Părinţii îndeamnă odraslele sfioase să recite o poezie sau să cânte un cântecel. În scuarul învecinat se încing deja primele hîrjoneli şi jocuri între puştanii scăpaţi cu bine de emoţiile încă unui “interogatoriu” cu Înălţimile Lor. Magii cum veniră, la fel şi dispărură, în lumea lor de basm, peste mări şi ţări. A doua zi, nimic nu mai aminteşte de miracolul serii precedente, de îmbujorări şi ochi sclipitori. Anul cel nou are deja o săptămână împlinită. Şcoala a început, nici pruncul nu mai trebuie înfăşat. “Moşii” de la răsărit vin cu întîrziere, dar vin la plural.

Gabriela Căluţiu-Sonnenberg, Bennisa, Spania

“Iată Dumnezeul cel tare al mântuirii mele; nădăjdui-voi întru El şi nu mă voi înfricoşa, că izvorul puterii mele şi cântarea mea de laudă este Domnul Dumnezeu.” (Isaia 12, 2)

Preacucernici Părinţi, Slujitori ai Sfintelor Altare, Dreptmăritori Creştini, Iubitori ai Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos,

Primul gând care trebuie să ne străbată fiinţa, de fiecare dată când revenim la viaţă, într-o nouă zi binecuvântată de Dumnezeu, este gândul sfânt asupra lucrării Sale făcută dintru început: zidirea noastră, a fiecăruia dintre noi, în această frumuseţe a lumii văzute. Începuturile existenţei noastre, ca făpturi alcătuite din trup şi suflet, au fost în Sfatul Sfintei Treimi, atunci când Dumnezeu a zis: “Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul! Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Facere 1, 26-27). Această zidire – bărbat şi femeie – în toată plenitudinea ei, a preocupat spiritele alese ale omenirii. Să ne gândim la cele scrise de profetul David: “Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: Ce este omul că-Ţi aminteşti de el? Sau fiul omului că-l cercetezi pe el? Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el. Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui” (Psalmul 8, 3-6). Peste o vreme de secole, acum aproape douăzeci şi cinci de veacuri, Sofocle, în scrierea sa, Antigona, ne lăsa în chip profetic, pentru adâncă meditaţie cele câteva cuvinte de foc: “În lume-s multe mari minuni! Minuni mai mari ca omul nu-s!”

Dreptmăritori Creştini,

Deopotrivă cu cei din veacuri apuse, mai aproape de noi, înţelepţii scriitori din secolele XIX şi XX, gândindu-se la actul primordial al creaţiei, au scris: “Omul este un mic microcosmos, adică o întreagă lume mică, oglindă vie în care se răsfrânge icoana zidirii întregi, al căreia el este minunea cea mai frumoasă” (Gheorghe Asachi (1788-1869), şi că “Nimic nu-i mai presus de om!… Dimpotrivă, omul e mai presus de orice, mai presus decât orice, mai presus chiar de întregul univers” (Octavian Goga 1881-1938), Intrând mai adânc în tainica alcătuire a omului, “fiinţa necunoscută” (Alexis Carrel, 1873-1944), după mărturiile celor din ştiinţele medicinii, vom vedea şi latura cea zbuciumată a fiinţei umane: “Omul trebuie să ştie că, în definitiv, orice ar face şi oricât s-ar asocia, el este un singuratic şi un neînţeles” (Tudor Arghezi 1880-1967) şi că “În fiecare om Universul se opinteşte, numai omul fiind schimbător şi pe pământ rătăcitor” (Mihai Eminescu 1850-1889). După cum se ştie, cei dintâi părinţi ai neamului omenesc, folosind libertatea în chip îndrăzneţ şi abătându-se de la legile dumnezeieşti, s-au îndepărtat de ascultarea ce trebuia s-o dea Atoateziditorului Dumnezeu, suferind o vreme înstrăinarea de iubirea Părintelui Luminilor. Aceasta a fost voia liberă a protopărinţilor noştri care a dus la neascultare şi suferinţă. Cu toată această înstrăinare, omenirea n-a fost părăsită de Creatorul Dumnezeu, care din cerul cerurilor grăieşte ca un Părinte: “Cu iubire veşnică te-am iubit şi de aceea Mi-am întins spre tine bunăvoinţa” (Ieremia 31, 3). Cum am putea oare tălmăci: “Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său, Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică?” (Ioan 3, 16). Vom înţelege, negreşit, că Dumnezeu este statornic hotărârii Sale dintru începuturi, când a zidit, în Sfat Treimic, din iubire veşnică, pe părinţii noştri cei dintâi, Adam şi Eva, din care noi am răsărit până azi, întrupându-ne, într-un anumit loc, oră, lună şi an! Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a întrupat, ca şi noi oamenii, potrivit Sfatului Sfintei Treimi, pentru a dărâma zidul care separa pe om de Dumnezeu, făcându-se astfel împăcarea şi întoarcerea acasă a fiilor rătăciţi prin valurile neascultării. Potrivit Sfinţilor Părinţi: “Când medităm apoi la negrăita Sa înţelepciune, la iubirea de oameni şi la nepătrunsa Lui îndelungă răbdare, care rabdă greşelile cele fără de număr ale oamenilor, ne vine să-L preamărim din tot sufletul. Şi când cugetăm la dragostea Sa nemărginită faţă de noi, că deşi n-am făcut niciun bine, a primit să se facă om, Dumnezeu fiind, ca să ne mântuiască din rătăcire, să ne ridicăm spre dorirea Lui.” (Sfântul Ioan Casian, Filocalia, vol. I, p. 139-140). Întruparea Fiului lui Dumnezeu este o Taină mai presus de orice Taină, aşa precum întruparea noastră, din voinţa şi dragostea Sfintei Treimi, este o taină negrăită: “O, covârşitoare iubire şi minunată dragoste! Ne facem părtaşi de dorul Tău, Dumnezeule în Treime şi Cuvinte al lui Dumnezeu, Slăvit eşti cu adevărat, Doamne, care ne-ai făcut părtaşi de slava firii Tale mai presus de înţelegere. Cu adevărat negrăit eşti Tu, şi necuprinse sunt lucrurile care le faci şi în chip covârşitor veşnică este dragostea Ta cea pentru noi” (Calist Patriarhul, Filocalia, vol. XIII, p. 275-276). În chip tainic, Dumnezeu a ales, dintre zidirile Sale, pe Fecioara Maria, vasul ales şi crinul ceresc, din care avea să se nască, în chip trupesc, ca om, Iisus Hristos, “întru totul asemenea nouă, afară de păcat” (Evrei 4, 15), cum scrie în dumnezeieştile Scripturi marele Apostol Pavel. Iată cum a inspirat Duhul Sfânt, mâna şi sufletul scriitorului ca să mărturisească: “Ştiu Doamne, că din Duh născându-Te/ şi din Fecioară, în Om ţi-ai cuprins Necuprinsul./ Ca să mă iubeşti, două mii de ani ai aşteptat să mă nasc!” (Tiberiu Frim, Juventus). Cum vom putea oare numi această legătură de dragoste, dintre Creator şi creatură? Iisus Hristos S-a întrupat printre noi oamenii, devenind împreună vieţuitor cu noi, aici pe pământ. El a venit să-şi asume starea noastră în care am căzut şi să devină ca unul dintre noi pentru a ridica la ceruri zidirea Sa, eliberată de neascultare şi păcat, pentru că: “Păcatele noastre sunt acelea care nu lasă pe Dumnezeu să strălucească în noi, ci ne bagă cu demonii ce ne chinuie” (Sfântul Antonie cel Mare, Filocalie, vol. I, p. 43). Pentru a scăpa de ispitele care ne asaltează în fiecare clipă, credinţa şi nădejdea noastră în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne salvează de la alunecările de zi cu zi, şi că: “Nu s-a ruşinat de noi Stăpânul întregii firi văzute şi nevăzute, ci umilindu-Se pe Sine şi luând asupra Sa pe omul căzut sub patimile de ocară şi sub osânda Dumnezeiască, s-a făcut întru toate asemenea nouă, afară de păcat, adică afară de patimile de ocară. El a luat toate pedepsele trimise asupra omului pentru păcatul neascultării de către hotărârea dumnezeiască: moartea, osteneala, foamea, setea şi cele asemenea acestora, făcânduse ceea ce suntem noi, ca noi să ne facem ceea ce este El: Cuvântul trup S-a făcut, (I Ioan 1, 14) ca trupul să se facă Cuvânt; fiind bogat S-a făcut sărac pentru noi, ca noi să ne îmbogăţim cu sărăcia Lui; (II Corinteni 8, 9). S-a făcut asemenea nouă din multa iubire de oameni, ca noi să ne facem asemenea Lui prin toată virtutea” (Marcu Ascetul, Filocalia, vol. I, p. 323).

Dreptmăritori creştini,

Virtutea credinţei în Iisus Hristos Domnul ne absolvă de orice judecată, potrivit Scripturii: “Cel ce crede în Iisus nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat pentru că nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu, iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci poftele lor erau rele” (Ioan 3, 18-19). Întreaga noastră grijă este de a ne ruga lui Dumnezeu ca să ne întărească pentru a nu săvârşi fapte rele, trupeşti şi sufleteşti, pentru “că oricine face rele urăşte Lumina, adică pe Iisus Hristos, şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească” (Ioan 3, 20). Se cuvine cu adevărat, ca noi, din năduful zilei sau amără-ciunea vieţii de zi cu zi, să ne aducem aminte de păstorii care au primit glas îngeresc, că S-a născut prunc dumnezeiesc în peştera Betleemului: “Nu vă temeţi, Că iată, vă binevestesc vouă bucurie mare care va fi peste tot poporul. Că ni s-a născut azi Mântuitor, care este Hristos Domnul, în Cetatea lui David. Şi acesta va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle. Şi îndată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire. Iar după ce îngerii au plecat de la ei, la cer, păstorii vorbeau unii către alţii: Să mergem până la Betleem să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut şi pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut. Şi grăbindu-se, au venit şi au aflat pe Maria şi Iosif şi pe Prunc, culcat în iesle. Şi văzându-l, au vestit cuvântul grăit lor despre acest Prunc. Şi toţi câţi auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori. Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa. Şi s-au întors păstorii, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu, pentru toate câte auziseră şi văzuseră precum li se spusese” (Luca 2, 10-20). Iată descrierea curată, unică, adânc grăitoare, care ne adevereşte cea mai mare minune din Univers şi de care noi, pământenii, ne bucurăm cu bucurie mare, această bucurie găsindu-se exprimată şi în celebrele colinde de Naşterea Domnului, creaţii izvorâte din credinţa, nădejdea şi dragostea inimii celui mai harnic şi frumos popor din lume. Am învăţat din străbuni că ziua cea mai nevinovată care şi-a deschis porţile pentru primirea celei mai mari binecuvântări din Cer şi de pe pământ este de-a pururi Crăciunul, ziua Creaţiei din nou, ziua naşterii Întemeietorului religiei creştine şi sărbătoarea, deopotrivă, a familiei creştine!

Dreptmăritori Creştini,

Dumnezeu, în atotînţelepciunea Sa, a ales pentru întruparea Fiului sânul mamei ca altar şi familia ca loc de creştere “în har şi înţelepciune” (Luca 2, 52). Cine nu ştie că familia este cea mai caldă şi sigură vatră, cea dintâi şi cea mai binecuvântată şcoală, dacă părinţii se dăruiesc chemării de ziditori binecuvântaţi de Dumnezeu, în această frumuseţe a lumii văzute? Cum să nu mărturisim că astăzi stau faţă în faţă familia sfântă, în care creşte Iisus şi familia bleste-mată a lui Irod? Una e familia, cămin al nevinovăţiei, rugăciunii, duioşiei, bucuriei şi al tuturor harurilor şi virtuţilor. Cealaltă este familia lui Irod, cuib al nelegiuirilor, al desfrâului, al beţiei, al petrecerilor vinovate, al uciderii de prunci neajutoraţi. Ca temei viu şi pururea prezent, avem mereu în faţă mărturia familiei simple, dar aspre, cum era casa bătrânului şi dreptului Iosif, în care a crescut şi s-a întărit în Duhul Sfânt pruncul Iisus (Luca 2, 40). Este şi casa noastră unde ne-am născut şi am crescut ca şi Iisus, în grija părinţilor veghetori şi neadormiţi asupra vieţii de zi cu zi, asupra pruncilor veniţi, ca dar al lui Dumnezeu. Oriunde ne-am afla în lume, grija pentru familia în care se nasc şi cresc pruncuţii trebuie să fie o datorie sacră, având grijă de ei ca şi cum am avea în grijă creşterea pruncului Iisus! Cine nu ştie, că: “Familia este casa părintească, cu copilăria şi învăţăturile ei, cu dorurile şi amintirile ei, cu binecuvântări şi uneori, vai, cu dramele şi tragediile ei. O familie sănătoasă, într-o societate sănătoasă, este ca şi o celulă sănătoasă într-un organism. Când celulele îmbătrânesc, se îmbolnăveşte trupul întreg. Aşa este şi viaţa socială: când familia este sănătoasă şi societatea este sănătoasă; când sămânţa descompunerii a intrat în familie, toată viaţa publică este în primejdie” (Preot Ilarion Felea, Duhul Adevărului, Dioceza Arad, 1943, p. 548). Aşadar, putem înţelege că familia creştină este celula cea sănătoasă, biserica mică, cheagul şi temelia unei societăţi sigure şi prosperă material şi spiritual. Să avem la inimă mereu grija de familie, familie care nu poate trăi, creşte şi înflori fără împrospătarea cultului Tradiţiei, drept frumuseţe dumnezeiască. Fără a respecta Religia care ne leagă de Dumnezeu şi hărnicia împlinirii rânduielilor morale, nu vom putea rezista în valurile primejdioase ale acestei lumi în care ne este dat să convieţuim. Fiind în sărbătoarea Bucuriei, cu adevărat, fiecare dintre noi putem zice: Îţi mulţumim, Doamne, că Te-ai gândit şi la mântuirea mea şi a fiecăruia dintre noi, în ziua când Te-ai născut Prunc şi Te-ai făcut Om, în peştera din Betleem. Şi cu dreptate, la bucuria aceasta pentru om, Dumnezeu a chemat şi puterile cereşti, zicându-le: “Bucuraţi-Vă împreună cu Mine, că am aflat şi am adus acasă oaia cea pierdută.” Întoarcerea noastră acasă, la Părintele Luminilor, întru bucuria renaşterii şi a regăsirii, este rostul Prăznuirii Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos!

Dreptmăritori Creştini, iubitori ai Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos,

Să zicem din toată inima şi să cântăm:

Hristos se naşte, măriţi-L!
Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L!
Hristos pe pământ, înălţaţi-vă!
Cântaţi Domnului tot pământul!

Vă întâmpinăm, pe toţi, Cler şi Popor iubit de Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, cu dorirea de a ne bucura de mângâierea adusă prin Naşterea lui Iisus Hristos Domnul şi Mântuitorul nostru. De ziua Naşterii lui Iisus, să ne bucurăm şi să fim veseli, cum cântăm în colindă.

Cu pace şi bucurie în Duhul Sfânt,
vă îmbrăţişează,
Calinic, Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului